Dragostea lui

Uneori nu ajunge să îl prindă de aripă şi să urmeze acelaşi drum cu el. Trebuie să îl mai lase să zboare şi să descopere necunoscutul. E de datoria ei să deschidă din când în când porţile sufletului în care îl ţine captiv şi să îi dea avânt. În caz contrat s-ar sufoca din cauza parfumului pe care îl emană dragostea ei. Îi e teamă că îl va pierde, că nu se va mai întoarce şi mai ales că nu o să afle care a fost greşala ei; asta se numeşte NEÎNCREDERE. Încă nu îi simte iubirea aşa cum el o dăruieşte. Ştie doar că e al ei, că e un fel de bun personal şi că trebuie să apese butonul potrivit iar el funcţionează după bunul ei plac.
Îi e prea teamă de trădare. Aripile lui au început să ruginească  de când nu le-a mai scos în soare. O iubeşte prea mult pentru a-i trece vreodată prin cap să evadeze. Îşi acoepră ochii verzi în faţa ei şi nu o lasă să îi vadă dorul de aer proaspăt. E cel puţin ciudat cum un om trist poate să acopere buzele ei cu fericire la fiecare sărut. De i-ar ajunge bucuria ei... De i-ar alimenta asta inima cu putere de a bate....
Spera ca măcar lângă ea să fie liber. Toată copilăria lui chinuită credea că o să fie ştearsă, la fel cum ştergi cu buretele creta de pe tablă, doar auzindu-i vocea. S-a înşelat. Dar nu regretă nimic.

Când o să o întâlneşti, să-i spui să îi dea drumul. Cu siguranţă o să se întoarcă la ea. Nu poate respira fără CO2-ul care iasă din plămânii ei.

Nimeni Altu' - Lupta

Înainte, marş !!!

Mi se învârt în cap mii de fraze dar nu pot rosti una cu voce tare. Pur si simplu cuvintele mi se opresc în vârful buzelor şi nu le pot pronunţa. Atacurile de panică au revenit. Căderile nervoase la fel. Imaginea ta pe care o port în minte şi depresia cu care mă tot confrunt sunt tot mai grave. Mult mai grave decât ulrima oară. Te interesează asta? NU, pentru că sunt prea tristă să mă asculţi. Ultima oară când am vorbit mi-ai spus să fac ce vreau în legătură cu NOI ăsta tras de păr. Se vede clar că îl forţăm să existe, deşi nu mai e întreg de iarna trecută, cul puţin.
Habar nu am care e scopul tău. Sau al meu. Nu ştiu ce mai vreau de la tine. De ce aş mai vrea ceva? M-ai distrus mai mult decât era cazul. Orice mi se întâmplă acum nu vezi că dau vina pe tine? Cu toate că în mare pare tu nu ai nicio legătură cu viaţa mea ascunsă printre ruinele Universului. Mi-a intrat în instinct să o fac. Cu fiecare zi tristă din viaţa mea, mai trag o linie neagră în dreptul numelui tău. Poate aşa mă pot convinge într-un final că am destule motive să te urăsc şi să îţi spun să încetezi să mă mai cauţi. Dar dacă mă gândesc bine, şi acum aş putea să o fac. Nu mai dai niciun sens. La nimic. Doar locul rămas gol în sufletul meu e o dovadă concretă a faptelor tale.
Ştii că oricât am încercat să umplu neiubirea cu iubire pentru altcineva nu am reuşit? Şi tu încă mai ai tupeul să mă suni şi să îmi spui: ,,E vina ta. Tu nu mă mai vrei''. Câte motive îmi dai acum să nu îmi fie teamă?
Nu are rost să mai înşir gândurile despre tine. Nu pot nega faptul că exişti, pentru că eşti pretutindeni, în fiecare gest al meu, în fiecar cuvânt, în fiecare cântec, peste tot! Dar nici nu pot să continui aşa.
M-am decis: de azi te urăsc. De azi nu mai ai nimic bun şi nici nu ai avut vreodată. De azi... o las baltă cu sentimentele. Renunţ la ele. Dacă funcţionează asta cu ceilalţi, de ce nu ar merge şi în ceea ce te priveşte?
Oficial îţi declar URĂ ŞI RĂZBOI! Iar eu nu pierd niciodată. Nici măcar îm faţa ta. Gata cu momentele în care mă topeam sub privirile tale.
Înainte, marş!!! La luptă!

Reîntoarcere în prezent

Îngheţ în acelaşi ger. Tema povestirii şi personajele au rămas relativ aceleaşi; firul narativ s-a schimbat. Mă învârt în jurul cozii şi mă mulţumesc să îţi spun că mă distrgi, că ei toţi mă distrug. Tu încă te vezi erou şi spui că doar noi suntem de neînvins. Mă acuzi că mă complac în situaţia asta. Poate că şi aici ai dreptate. Eu scriu povestea. Şi o scriu în defavoarea mea. Aş putea să schimb ficare cuvânt. Dar îmi e prea greu să mă revolt. E mult mai comod - DA!! asta e: comodotatea!!!... E mult mai comod să rămân suspendată în timp printre acelea frustrări şi gânduri mai mult sau mai puţin neortodoxe. Dau vina pe haosul organizat de alţii.
Am viaţa condusă şi îmi e frică să ies de aici. Ştiu că asta mă duce spre pieire. E drumul lent şi sigur spre sinuciderea sufletului meu îmbâcsit de scârbă şi nelinişte. Sforile de care atârn ca o păpuşă sunt prinse de atât de multe maini... Ameţesc şi cad la pământ. Cad pradă neîncrederii şi tristeţii pe care mi-o invoc cu buna ştiinţă.
Pentru ce sau pentru cine toate astea? La ce bun? La ce bun tot ce trăies de atât de mult timp? Am tot zis că mă lepăd de lume. Dar nu pot. Pur şi simplu nu reuşesc. S-a întors A. Nu credeam că mi-a lipsit atât de mult după cum m-am bucurat când am văzut-o venind spre mine. Până şi ea s-a convins că nu ajunge nicăieri dacă are orgoliu în faţa mea; am eu prea mult. Şi acum e aici, lângă sufletul meu. Ea a înţeles. Dar alţii nu înţeleg.
Îmi pare rău. Magia a dispărut cu totul. Nici măcar braţele tale nu-mi ajung. Totul e inutil.Vreau afară, vreau să plec de aici cât mai departe, să vin  în vizită o dată la două weekend-uri, să trag singură de sforile mele.... Să nu mai am frustrări şi depresii...
Care e distanţa dintre TRECUT şi PREZENT? Niciuna! Aici am fost şi tot atici sunt. Mă plimb doar pe linia aceluiaşi cerc. Nu plec nicăieri. Nu pot, nu că nu vreau!

La revedere, umbre ale naşterii mele inutile.

I'm fine. I'm just not happy.

Îmi răscolesc sufletul a nu ştiu câta oară. Mă împiedic iar de vise şi cad. Mă las cuprinsă de vraja lor, ca şi cum nu le-aş cunoaşte puterea distructivă. Tot spun că nu mă mai întorc la ele. Sunt prea tristă pentru a-mi permite luxul să visez. Dar totuşi o fac. Din tot sufletul. Cu toată forţa.
Caut foc în şemineu într-o casă în care miroase a TINE. Sau îţi caut mâna printre aşternuturi, dimineaţa. Sau îţi ascult bataile inimii în timp ce te joci în părul meu. Sau mă pierd în cămaşa ta când îmi aduci micul dejun la pat. Sau mă săruţi părinteşte pe frunte când simţi că adorm în braţele tale. Sau îmi ştergi cu buzele picăturile de ploaie de pe obraji.
Şi izbucnesc în plâns. Mă uit în jur şi tu nu eşti. De fapt nu există niciun ,,tu''. Aici e gol şi pustiu şi rece. Visez. Delirez. Mă las condusă de iluzii şi dorinţe, căutări, doruri. Şi mor încet. Spun asta de fiecare dată şi încă supravieţuiesc. Tot mai greu ce e drept. Dar încă respir. Nu a încetat nimeni din viaţă doar din neiubire, nu? Cred că nu deşi, nu e deloc imposibil. Mi se pune o greutate pe piet şi respir greoi. Tremur din toare încheieturile şi plâng. Iar visul se derulează încă pe retinele mele. Mă năruie cu totul. O să se schimbe destinul meu într-o căsuţă din vârful unui deal? Nu îmi dau seama de ce mă amăgesc cu asemenea poveşti.
Timpul din clepsidră se scurge. Ticăitul infinit al ceasului de lângă pat mă scoate din minţi. Mă întreb dacă aş avea curaj să te prind de mână dacă mi-ai promite că o să zburăm împreună. Cred că nu. Îmi e frică de crăp. Îmi e frică de faptul că ceea ce îmi doresc s-ar putea să se împlinească. Şi la fel de frică de neîmplinirea iluziilor mele. Mă întorc în acelaşi punct depresiv. Acolo unde am fost lăsată de două braţe calde şi lungi.
Adevărul e că nu vreau să te rănesc. Niciodată. De ce ai plăti tu pentru că decizi să mă iubeşti? La urma urmei eşti tot un suflet rătăcit, aşa ca mine, dacă alegi să-mi stai alături. Chiar şi aşa, pentru putin timp. Eu mă pierd în gânduri. În cuvintele tale pe care cred că mi le-ai şopti dacă ai fi aici, acum.
Fie-ţi groază de mine! Fugi dar, rămâi lângă inima mea!

What the fuck does "friendship" mean?

A trecut ceva vreme de când tot încerc să îmi adun gândurile în cuvinte. Nici acum nu îmi e prea simplu dar, sunt prea plină de toate. Ar trebui să vezi neliniştea mea, nu să o citeşti aici. Ştiu asta prea bine. La fel cum ştiu că tu îţi treci ochii pe aici, deşi spui că nu îţi pasă, că doar un inconştient îşi injectează tristeţea mea în vene. Şi câte altele ai mai zis...
Dar te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca eu să nu mai dau doi bani pe tot? Nici pe tine, nici pe A., nici pe supărările lui M. Mi-a cam ajuns. Sufletul meu cedează în curând dacă nu mă opresc aici. Iar dacă îmi e ruptă inima în mii de bucăţele, nu înseamnă cu pot iubi mai mult cu fiecare dintre ele. E doar ultima speranţă năruită. De aceea rămân sus mereu pregătită de atac.
Îmi pare atât de rău că m-am lăsat călcată în picioare de aceşti buni prieteni, că le-am dat şi ultima firmitură de fericire şi încredere, că le-am găsit scuze mereu. Nu trebuia. Nu trebuia nici să te ascult pe tine, Ada, când m-ai încurajat să îi susţin cu toate forţele mele. E şi vina ta! Dacă mă gândesc mai bine, e doar vina ta. Tu îmi eşti raţiunea, iar eu sunt simţirea. Trebuia să lupţi mai mult cu mine. Ştii că în instanţă mereu ai avea câştig de cauză. Dar nu ai mers aşa departe. M-ai lăsat să cad pradă inimii.
Acum nu mă mai păcăliţi voi pe mine. Ştiu cum să îmi joc cărţile. O să calc şi peste cadavrele voastre şi puţin mă va durea... Pe voi v-a durut? Nici nu înţeleg de ce mă chinui să vă acuz, să vă dau explicaţii. Nu meritaţi nimic!

Because Of You

Dor de toamnă

Încă aştept liniştea serilor de octombrie, deşi soarele a apus de multă vreme. Mă îndrept iar cu paşii gărbiţi şi mărunţi ai gândului spre visare. Uneori vreau să rămân prinsă în vise. Dar până şi visele ajung la limita dintre basm şi cojmar. Îmi asum prea des riscul de a cădea în tristeţe şi păcat. Parcă aş face echilibristică mergând pe o aţă între doi zgârie-nori.
Nu mai sunt la fel de fragilă ca atunci când m-ai lăsat îngheţată în zăpadă. Pe atunci orice cuvânt rostit greşit îmi era fatal. Acum nici măcar ce ar trebui să mă atingă nu mai are puterea să îmi provoace ochii să plângă. Cu toate astea, sufletul meu se pierde încă în baloane de săpun. Inima cere singurătate; singurătate care poate să fie la fel de preţioasă şi dură ca un diamant şi care are tot atât de multe feţe. Spuneam că nu mai vreau să fug de aici. Nu ştiu dacă mă îmbăt sau nu cu apă rece. Aici îmi e... nicicum. Nu e nici bine, nici rău. Nici cald, nici rece. Ştiu doar liniştea lipseşte cu desăvârşire.
Vioara care plânge în timpanele mele mă ajută doar să înşir aici cuvinte. Degetele tastează singure. Mintea mea a intrat iar în veşnica stare de hibernare. Simt o durere care îmi sfâşie pieptul. Nu îi înţeleg sensul. Nu ştiu de unde pleacă. Prin vene îmi curge lavă şi şi muşchii îmi iau foc. Mereu starea de rău a sufletului meu se răsfrânge asupra corpului. E un fel de răzbunare. Sau exteriorizare.
Mereu mă întorc în locul din care plec, doar să am de unde să o iau iar din loc. Şi am constat că în tot acest timp mi-a lipsit un umăr pe care să îmi pun fruntea să pot plânge. Mi-au lipsit acele două cuvinte. Mi-a lipsit muza cară să îmi poată transforma sentimentele în cuvinte. Încă îmi lipsesc acestea. Enorm. Un om puternic ar spune că dacă a rămas fără un anume ceva, înseamnă că nu îi era de folos. Eu niciodată nu m-am considerat puternică. Eu pot spune că am nevoie de oceane întregi de dragoste. Cineva mă definea ca fiind omul care are nevoie de atât de mulă atenţie şi iubire încât să mă îngrop în ele. Acum îi dau dreptate, deşi pe atunci nu recunoşteam. Şi ştiu: cu cât ai mai puţine aşteptări, cu atât dezamăgirea e în cantităţi mai mici. Dar în privinţa iubirii mi-am impus (oare?) un standard: totul, atât cât poate cuprinde infinitul.

Nu reuşesc să gâsesc înţelesul frazelor legate mai sus. Pur şi simplu nu mai găsesc nimic în acest haos. Sunt nesigură şi confuză. Vreau afară, printre frunze în parcul acela imens, nu departe foarte de centrul oraşului. Acolo toamna sunt puţini trecători. Iar cei pe care îi întâlnesc nu sunt grăbiţi şi parcă sunt solidari cu starea mea de spirit (oricare ar fi ea). Toamna aceasta nu am simţit-o şi deja am obosit.

Start

Îmi aplec urechea drepată spre piept şi aud în surdină muzica în ritmul cărueia dansează sufletul meu. Mă cuprinde în interior o căldură ciudată. Faţa radiază mii de fire de lumină. Prin fiecare por îmi intră fericire şi linişte. Sorb în priviri toară frumuseţea unei toamne târzii.

Am trecut printr-un accelerat proces de refacere lăuntrică. Mi-am şters întrega existenţă trecută. Sufletul meu mic acum e gol, gata să cuprindă în el experienţe şi iubiri noi. Acum nu mai caută drumuri prin trecut sau mâini de care să se prindă. Ştiu că orice ar fi, niciodată nu e mai mult decât pot duce.

Am primit pauza bine meritată şi mult dorită. Iată-mă acum! Sunt cea pe care nu a mai văzut-o nimeni vreodată, poate doar în prima şi foarte puţin în a doua copilărie (când toţi copiii emană lumină şi bucurie celor din jur indiferent de ce ar face).

Mi-a fost atât de dor de minunăţia lumii pe care nu am avut niciodată ochi să o văd, maini să o simt, nări să o miros, limbă să o gust şi nici urechi să o ascult. Nu mă mai pot sătura de ea. Nu vreau să mai fug nicăieri de aici. Îmi e bine unde sunt şi slavă cerului, mai am o grămadă de lucruri de descoperit.

Sunt fericită. De această dată sunt cu adevărat fericită. Şimt doar dragoste în tot ceea ce fac. Şi dăruire. Nu pot înţelege cum mi s-au deschis atât de multe porţi spre mine în doar două zile. Toamna mi-a priit. ninsoarea de duminică mi-a priit. Mănăstirea mi-a priit. A fost un complot al destinului care m-a purtat pe braţe undeva pe drumurile Ardealului. Nu ştiu dacă am ajuns la adevăr. Mereu va exista şi o altă variantă, un al doilea adevar contrar primului. Simt doar că îmi e bine. Şi Doamne, ce bine îmi e!

Sunt sigură că acum nu o să se sfârşească în lacrimi. Iar dacă ar fi să fie aşa, cu siguranţă lacrimile nu or să mai ardă. Sursa durerii odată eliminată, săgeţile care mă vor străpunge de acum în colo, vor lăsa răni nesesizabile, care se vor vindeca de îndată ce săgeata va fi îndepărtată prin credinţă.

Acum cred! Şi deşi nu ştiu încă cine sunt, ştiu că sunt pentru că am o misiune, oricare ar fi ea.

Necunoaştere

Cine sunt?
E prima întrebare care îmi apare dimineaţa în gând, şi ulrima cu care adorm. Nu am reuşit nici până acum, 25 septembrie 2011, să îmi răspund. Nimeni nu a reuşit. Sunt eu, fiica parinţilor mei şi nepoata bunicilor. Sunt eu, eleva din liceul x. Sunt eu, fosta lui iubită. Sunt eu, amica ei de o viaţă. Sunt eu, cel mai bun camarad... Sunt eu... dar atât. Mai departe... mi s-a rupt firul.
Nu ştiu cât şi ce iubesc. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce pot. Nu ştiu cât pot. Nu ştiu ce vreţi voi de la mine. Şi lista poate continua. Am primit multe răspunsuri despre mine. Fiecare şi-a dat cu părerea. Am fost catalogată sau definită în fel şi chip, însă nicio afirmaţie nu m-a convins suficient.
Sunt prea orgolioasă să admit că sunt la pământ în faţa unei lumi întregi, iar de cealaltă parte sunt prea slabă să accept că am depăşit de mult crestele Everestului. Nu găsesc nici măcar linia de mijloc. Rămân suspendată în necunoscut şi mă chinui din răsputeri să ajung la adevărata EU.
Şi uneori am impresia că am personalităţi multiple: acum sunt cineva, apoi o persoană total diferită de cea pe care ai văzut-o ieri, acum câteva ore, acum câteva minute. Parcă sufletul meu se schimbă după cum bate vântul: când e îmbrăcat în nepăsare şi titan, când e plin de dragoste şi sensibilitate.
Simt prea des nevoia să mă pierd în fum şi să mă trezesc direct pe malul unei mări. Mi-e foarte dor de ploaie şi singurătate. Nu e normal să vreau să fug de aici! Am tot ce vreau şi totuşi nu am nimic.
Uneori îmi doresc petreceri nebune, mii de prieteni în jur, o gaşcă de 30 de persoane, să mergem împreună la concerte rock,  să stăm până târziu în faţa casei mele sau într-o camera improvizată într-un garaj, să spunem bancuri, să mâncăm ciocolată şi să bem cafea, să dansăm şi să râdem.
Alteori mă conving că simpla şi nenorocita mea viaţă îmi este de ajuns, că puţinii oameni din jurul meu sunt toată lumea, că uşa casei mele e ultima uşă pe care intru după ora 7 pm (sâmbăta) şi că e cel mai bine aşa, că nu pierd nimic în toţi anii ăştia de liceu dacă mă izolez, că aceasta e viţa cea mai prosperă pentru mine. Prefer să scriu dragostea decât să o caut.
Şi încerc să accept ceea ce mi se dă, pentru că alternative nu am, pentru că lacrimile sunt inutile, pentru că degeaba vreau eu petreceri nebune, mii de prieteni în jur şi toate celelalte. Şi poate că tocmai diferenţele pe care le văd între mine şi alţii sunt sursa ofilirii mele premature. Mă simt un fel de trandafir mort. Poate sunt dură cu mine, ireal de dură. Altfel nu pot, nu ştiu.
Îmi pare rău pentru tot răul pe care îl arunc în sufletul meu, pentru chinurile inutile la care mă supun. Mă simt un fel de masochistă când e vorba de inima mea, de gândurile şi sentimentele mele. Mai am şi părţi sensibile din carne şi spirit, nu sunt confecţionată integral din oţel. Cred că aceasta e greşala mea.

De ce dracului dorinţele mele nu se pot opri pur şi simplu aici? De ce nu îmi ajunge ce am? De ce nu mă obişnuiesc nicicând cu ideea că ASTA E? De ce nu pot spune tare şi răspicat ''STOP!'' în faţa atacurilor cu care mă testez?

Vreau răspunsuri. Mulţumesc.

There is no fighting. Just run

Fug. Fug. Fug fără oprire, fără să mă uit în urmă, fără să plâng, fără să respir. Altă opţiune nu am.
Aştept ca la capăt de drum să mă cuibăresc cuminte în braţele tale şi să-mi şopteşti "cât mi-ai lipsit, scumpo". Te aud în urma mea cum îmi strigi să te aştept şi că putem sări în doi peste prăpastie. Nu înţelegi că doar eu singură pot risca să cad? E războiul dus împotriva mea, pe care l-am iscat cu buna ştiinţă. Degeaba lupt.. Sunt slabă comparativ cu mulţimea de fantome care mă urmăreşte. Nu pot permite să fie distrus până şi ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta. De aceea tu trebuie să stai departe, să mă aştepţi ascuns în toamnă şi să te rogi pentru mine. Mai mult de atât m-ar ruina.
Am atât de multă nevoie de tine! Dar nu acum, ci atunci când valurile se liniştesc, când Apocalipsa mea se sfârşeşte... când trebuie să primesc liniştea de septembrie. Dacă o să crezi vreodată că te părăsesc, înseamnă că ai uitat toate cuvintele şi atingerile mele. Ştiu că îmi vei spune că tu nu vezi nicio armată pe urmele mele, că pe tot drumul am fost doar EU şi TU. Cojmarul e doar al meu; de aceea nu vezi nimic altceva decât praful care se împrăştie la impactul tălpilor mele cu solul. "Aşteaptă-mă dincolo de munţi!" am puterea să îţi stirg. Sper ca sunetele să fi ajuns până la tine.
Până atunci încerc să mă menţin în viaţă. Alerg şi caut o cale să scap de nălucile care îmi fac existenţa un calvar în acest moment. Aş putea simplu să le las să mă ucidă, dar mă gândesc doar la sufletul tău. Culeg tot felul de diamante şi pietricele (aşa cum am văzut în nenumărate jocuri video) şi îmi spun că nu e posibil. Mă lovesc uşor peste obraji, dar simt cum energia îmi creşte sau cum îmi curge mai multă viaţă prin vene. Picioarele încă mă ajută neobosite, fără să se plângă.
Cerul se întunecă, un fulger împarte pâmântul în două iar eu sunt nevoită să încetinesc; să mă opresc. În jur se iscă pară de foc şi un gând mă îngrozeşte: cojmarul este însuşi infernul! Matahale mă prind din spate şi mă poartă în zbor deasuăra haosului. Aud doar teroare şi durere. Armată menită să mă distrugă e distrusă la rândul ei, iar eu nu ştiu ce soartă o să am.
Încep să plâng. Să mă zbat. Să zbier. Să transpir.
Uit de tine, de munţii după care trebuie să mă aştepţi... Vreau să opresc tot acest spectacol sadic. Simt o durere ingrozitoare între omoplaţi. Mă întorc şi văd alte două perechi de aripi. Sunt ale mele... Cei care mă obligă să privesc în jos îmi dau drumul... Aş vrea să mă cobor, să îmi ajut asasinii, dar sunt toţi morţi. Cerul capătă iar lumină. Îmi trag sufletul şi zbor. Nu mai sunt urmărită de nimeni.
Depăşesc munţii, dar tu nu eşti aici. Oare nu m-ai auzit? Mă aşez lângâ un râu de la baza lor... Nu ştiu ce să cred, ce să fac. Aripile dispar încet. Simt cum îmi intră sub piele fără să lase urme. Te apropii plin de praf şi fum. Aş alerga spre tine dar nu mai am forţă. Mă vezi şi grăbeşti pasul.
Te apleci şi mă săruţi pe frunte.
- Ţi-am spus că doar împreună reuşim...
Nu a sunat ca un reproş. Nu pot lega cuvintele tale... Nu ştiu ce să îţi răspund. Îmi arunc privirea peste umărul tău şi văd înariăaţii care m-au ţinut sus. Dai aprpbator din cap.
- Nu trebuia să îţi rişti viaţa pentru mine, îţi spun. Puteai să fii distrus.
- La fel şi tu. Să ştii că mi-ai lipsit, scumpo!

Te ridici, ma iei pe braţe şi plecâm de aici. Mă duci spre un drum, de unde putem pleca spre casă. Ai avut dreptate: fără tine nu aş fi reuşit. Am fi fost distruşi oricum amandoi.

This is for you. Thank you for everything!

Top secret

Verdictul a fost dat: DEPRESIE în stadiu avansat şi început de paranoia. Insomnii, panică, izolare aproape totală, necomunicare, nervozitate excesivă... Cu asta mă confrunt de săptămâni întregi. Ţi-am spus că nu te mai iubesc şi nu am simţit nicio durere. În schimb tu, tu ai fost gată să te prăbuşeşti. Acum ştii cum e să cazi din nori!

Nu m-ai întrebat nimic despre machiajul întins pe faţă şi nici despre ochii înroşiţi. Ştiai că am plâns, dar nici nu te-a interesat motivul ca altădată. Nu-mi pasă. Te-am invitat politicos să pleci pentru că "eşti prea uzat; nu mai am nevoie de dragostea ta". 

Se pare că nu mai am nevoie de nimic. De nimeni. Îmi vreau doar doza de singurătate şi cărţile în care îmi pierd gândurile. Sunt NIMENI acum, şi mă simt bine aşa. Sunt protejată de ce se întâmplă afară. Aici e cald şi linişte şi e ascunzătoarea perfectă faţă de propriu-mi suflet. Doar eu mă mai atac din când în când să verific dacă mai sunt vie, sau să îmi descarc energia negativă acumulată între 4 pereţi. În rest plâng fără un anume motiv. Nici nu mă întreb "de ce?". Mai mult ca sigur face parte din procesul de eliminare al simţurilor. Sunt tot mai dese zilele în care constat că nu mai doare. Nu mai arde nicio picătură din sufletul meu. Poate doar dorul de casă şi de câţiva oameni care mă aşteaptă acolo e cel care macină părţi întregi din mine. Dar mi se pansează rănile odată cu lacrimile scurse pe obraji şi sângele îşi reia cursul normal alergând doar prin vene. 

Adevărul e că... nu are rost să mă amăgesc cu dorinţe. Prefer să mă complac în izolare decât să arunc singură săgeţi spre mine. Şi mai de mult am pus punc şi am spus "fără dorinţe de azi" şi mi-am mai dorit. Însă mi-am dorit tot mai rar, până acum când nu mai doresc deloc. Şi nu mai curge venin din suflet. Curg doar lacrimi din ochi. Viaţa mea s-a dus, s-a pus pe pauză. Şi nu vreau să schimb nimic. Doar atacurile de panică din timpul nopţii! Nu mai apare Ada să îmi aducă vise frumoase. Apar fantome care mă sperie cu formele lor venite din infern. Măcar dacă m-ar lua cu ele... 

Nu îmi caut scuze pentru răutăţile mele. Nu vreau să folosesc asta ca argument asupra comportamentului meu respingător. Doar că dacă mă laşi în pace, îţi răspund la fel de paşnic; dacă încerci să mă loveşti îţi spun să te opreşti; nu te opreşti, te distrug. Mi se pare un joc corect, poate nu mereu în avantajul meu. Nu sunt întruchipare a răului. Unele lucruri chiar îmi supun inima unor chinuri groaznice. Deşi nimeni nu crede... 

Poate tocmai pentru că m-am ascuns prea mult sub masca asta nenorocită pe care o afişez, nu mai pot reflecta pe chip realitatea nici în momentele de maximă sinceritate... şi îmi pare rău. 

Închei aici pentru că înşir lucruri care izvorăsc durere în interioarul meu, iar eu sunt PUTERNICĂ. Eu sunt zburătorul care salvează pe toată lumea şi care nu are nevoie de salvare. Eu sunt unicul Soare în jurul căruia se învârt toate. Eu sunt sub un scut de oţel şi nu pot fi atinsă. Eu sunt de neschimbat şi de nemişcat. 

De fapt eu nu sunt tot ce am spus. Din contră: sunt opusul ultimelor 5 fraze despre mine, dar nimeni nu trebuie să ştie asta. Nimeni nu trebuie să ştie că sunt slabă, că am nevoie să fiu salvată, că sunt un fel de Pluto al vostru, că scutul meu este o bucată de pânză, că sunt vulnerabilă şi mobilă.... Nimeni nu trebuie să afle asta...

Şi cât te-am iubit !

Un  nou Septembrie. Poate de aici mi se trage buna-dispoziţie în ciuda oboselii şi a durerii de cap cărora le fac faţă cu greu de ore întregi. Încă de la sfârşitul toamnei trecute am aşteptat toamna aceasta. E ca şi cum eu aş funcţiona în sens opus unei lumi întregi: când orice urmă a vieţii din natură moare, eu reînviu. Mă amuză uneori modul ciudat în care se învârt rotiţele mele. 

Mă sperie însă cumplit faptul că acest Septembrie şi-a făcut apariţia fără să îl simt. Fără să am timp să îl întâmpin aşa cum se cuvinte, cum era ritualul. Nu am avut timp nici de sufletul meu prea nedoritor de toate. Am uitat şi de iubire... de tot. Am fost mereu bagată în priză, încercand să fac ceva pentru mine. Şi până la urmă cu ce m-am ales? S-a dus totul dracului: sentimentele, dorurile, durerile, dorinţele mele, amintirea chipului tău, dragostea mea pentru tine. S-au risipit toate şi nu ştiu când, nu ştiu de ce, nu ştiu unde... Cât de mult mi-am dorit eliberarea de toate acestea! 

Toată nesimţirea asta a sufletului meu mă îngrădeşte şi mai mult în propria-mi singurătate; nu mă eliberează cum trebuie să fie.. Imaginea pe care o văd adesea în oglindă nu îmi mai spune nimic; e complet străină de mine. Când caut înăuntrul meu sunt goală. Nu a mai rămas nimic în cutiuţa de lemn în care ţineam toată minunăţia trecutului şi a iubirii care înfolorea în mine. Nici măcar vocea ta nu o mai recunosc timpanele mele... Te aud şi nu schiţez niciun gest, nicio tresărire, nicio atingere..... Asta mă face să îmi pierd minţile şi să răscolesc fiecare milimetru din fiinţa-mi, poate-poate mai găsesc urme din tine pe aici. Dar nimic. Nu sunt nici urme ale existenţei mele... şi mă simt un mare nimic. 

Tot ce am găsit sunt nişte amintiri pe care le privesc, zâmbesc, apoi caut mai departe ca şi cum nu am văzut nimic important. Îţi caut mirosul prin cearşafuri dar şi el s-a evaportat de multă vreme... de toamna trecută încă. 

Poate toată schimbarea asta e un rezultat al trecerii timpului. Mereu am spus că timpul e un criminal în serie care pozează în vindecătorul de sufltete rănite. Pe mine una m-a distrus, m-a trântit la pământ, m-a făcut să uit şi să nu mai simt. Nimic. 

Cum pot oare trăi aşa? 

Cum pot trăi fără să îmi fie dor de tine? De noi?

Vreau să fug la munte! Aş vrea atât de mult să îţi caut iar privirea în vise. Vreau tot trecutul acela nenoricit de care am vrut să scap... să uit.... Şi nu e o dorinţă, e o necesitate; o nevoie de noi, de mine... de toamnă. Nu pot trăi cu gândul că ERAI totul cânva, iar acum ai disparut până şi din mintea mea! Dacă nu mai eşti tu stâlpul universului meu, cine atunci?

M-am năruit cu totul... 

Am fost odată... doi

Am spus că nu mă mai întorc să imi iau resturile de suflet din mâinile tale, însa timpul îmi fuge de sub picioare şi mă lasă în urmă. Alergă spre tine şi te aduce alături de epava care am devenit. Îmi întinzi cald mâna şi îmi oferi tot ce ţi-a mai rămas din tine, din mine, din acel vechi noi. În loc să te privesc triumfătoare în ochi spunându-ţi "păstrează tu restul", schiţez un zâmbet şi te prind de mână. Sunt la fel de inconştientă ca prima, a doua, a treizeci şi cinci-a oară când tu şi timpul aţi complotat împotriva mea.
Cândva vă vedeam pe amândoi asemeni unor zei protectori. Odată cu apusurile şi răsăriturile - tot mai dese şi nejustificate - ale iubirii noastre, cred că a dispărut orice tresărire a sufletului meu.
Acum nu ştiu din care unghi mi se dezvăluie adevarul despre tine şi timp. Tot ce stiu e că sunteţi altiaţi şi că eu sunt aproape imună la tot jocul vostru de-a distrugătorii de minţi lucide. Timpul meu e de mult de partea ta, iar eu am îngheţat complet.
Inima mea merita mai multă atenţie şi îngrijire decât voi. Mi-am dat seama târziu că au trecut prea multe gloanţe prin ea. V-am lăsat să vă jucaţi cu mine dupa bunul vostru plac. De aceea doar eu port plumb în acea rădăcină a existenţei mele ce-mi pulseaza în cutia toracică.
M-am convins că nu eşti îndeajuns de important încât să fiu nefericită în absenţa ta. Am fost oribită de minunăţia gesturilor tale. Am fost îmbătată de curiozitate, dorind să îţi cunosc în detaliu întraga fiinţă. Te-am lăsat să mă răneşti doar să te fi văzut cum te întoriceai şi îmi alinai sufletul chinuit. Am trăit multă vreme cu impresia că şi tu mă iubeai cel puţin la fel de mult cum te iubeam eu. Refuzam să cred că acţiunile tale au fost definite doar de orgoliul masculin din tine. Şi am greşit îndrăgostindu-mă de masca pe care o afişai.
Acum nu îmi mai permit luxul să calc strâmb. Orice gând de a mi te oferi toată - cu inima, nu cu trupul - îmi va fi fatal.
Deşi te-am luat de mână, mergem pe drumuri separate. De acum trăim împreună doar tristeţile, doar momentele pline de paranoia şi lacrimi. Ne oferim adăpost reciproc: tu sub aripa ta, eu la marginea sufletului mei incomplet. E vremea să suferi odată cu mine, să plângi cu lacrimile mele, să implori cum implor eu, să cazi odată cu mine. Nu meriţi fericirea mea iar eu nu am nevoie de a ta. Delirul de plăcere, pofta de viaţă, muzica inimii mele, pe toate o le împart cu altcineva. Trebuie să se bucure alt EL de lumina ochilor mei. Picăturile sfinte de ploaie nu le mai prindem impreună în unirea buzelor noastre. Eşti prea păcătos, prea nemilos pentru o asemenea atingere.
Observi că nu mai zâmbesc la gustul dulce-amarui al limbii tale? Te muşc până îţi dau lacrimile şi ai impresia că încep un joc (un joc erotic poate), dar îţi dăruiesc cantitatea de durere pe care mi-o oferi şi tu. Nu mai schimb monedele cum o făceam cândva; îţi plătesc cu aceleaşi pe care le primesc din partea ta. Abia m-am vindecat de tine...

Happy tea time

Îşi apăsa cu degetele pe tâmple şi a început să le maseze uşor. Starea de tensiune din vene i se elimina încet odată cu respiraţia regulată şi greoaie. La creierul ei ajungea din nou oxigen iar pe retine a început să distingă forme şi culori. Se afla singură la o masă din acea cafenea selectă din centrul oraşului cu două ceşti de ceai în faţă.
Cu ceva timp în urmă era şi el acolo; erau ei reci şi goi de orice sentiment. Ea ştia că acela e sfârşitul însă spera să îl prelungească la infinit. El se afla acolo doar pentru a pune punct cât mai repede. Nu dorea să se umilească mai târziu în faţa unei femei; l-ar fi năpădit plânsul pentru că nici lui nu îi era uşor.
El o aştepta deja acolo jucându-se cu linguriţa în ceaşca de ceai de mentă. Repeta în gând aceleaşi replici pe care le spusese în oglinda din baia restaurantului, la servici sau în timp ce îşi făcea duşul de dimineaţă. Le repeta de zile întregi şi era sigur că o să uite tot când ea îi va arunca o privire plină de dragoste şi că se va simţi vinovat pentru gândul de a o părăsi.
Ea a intrat tremurând, ţinând în mână geanta elegantă tip diplomat. De la birou a mers pe jos până la locul stabilit pentru întâlnire. Nu era în stare să conducă. Deşi nu i-a spus nimic la telefon, ea îl cunoştea prea bine încât era imposibil să nu îşi fi dat seama că s-a plictisit şi dorea ceva nou. A deschis uşa cafenelei cu indiferenţă spunându-şi că de acea dată nu va plânge în faţa acelui bărbat, nu va încerca să-i ceară vreo explicaţie şi nici nu îl va opri. Se înfiora doar când se gândea la cantitatea de forţă de care avea nevoie. S-a apropiat de masa lui cu zâmbetul pe buze aşa cum făcea mereu. L-a sărutat uşor pe frunte fără să lase urme de ruj.
El nu îndrăznea să îşi ridice privirea de la ceaşca de ceai încă plină. Atitudinea ei drăgăstoasă ca întotdeauna îl omora pe dinăuntru. Observându-i agitaţia a cuprins-o un val de mulţumire prostească. S-a aşezat, nu lângă el aşa cum obişnuia să o facă, ci pe scaunul paralel cu al lui. Primele ei cuvinte au fost ,,un ceai de lămâine, vă rog'' adresate chelner.ului. Mâinile lui au început să tremure la auzul vocii ei atât de liniştitoare. A scos un pachet de ţigări din buzunarul sacoului sprijinit de spătarul scaunului. A scos o ţigară din pachet şi a aprins-o, deşi se afla într-un spaţiu destinat nefumărotilor. Fiind un om infuent din oraş nimeni din personalul localului nu a îndrăznit să îi facă observaţii. În schimb femeia din faţa lui nu s-a putut abţine de la comentarii.
Ea: Nu ar mai fi trebuit să faci asta, cu atât mai puţin aici.
Privea cum îi tremura în mână acel băţ umplut cu tutun şi cum fumul se împrăştia în formă de zig-zag în toată încăperea. Ea şi-a primit între timp ceaiul pe care îl comandase. Cele două arome se combinau ameţind-o şi mai tare. Se simţea bine văzându-l cum se chinuie, crezând că e de moment şi că i-ar fi trecum imediat ce ar fi plecat de acolo.
El: Am nevoie de o pauză.
Era pentru prima oară când îl auzea vorbind de când s-au întâlnit. Vocea lui nu suna grav. Era mai degrabă seacă şi nu putea citi nimic în ea: nici remuşcare, nici tristeţe, nici împlinire; nimic. Ea nu se aştepta la ceva atât de direct. Credea că el va ocoli mult subiectul lăsându-i timp să se acomodeze cu ideea. Nu mai era la fel de calma şi începea sa simtă şi ea agitaţia lui.
Ea: Aceasta e decizia ta?
El: Nu. E dorinţa mea.
Pentru prima oară îl simţea departe. Simţea cum el i se rupe din suflet şi o lasă doar cu jumătate de inimă. La fel simţea şi el. Începea să regrete că a pornit acest război împotriva propriei vieţi. În acel moment, rostind acele cuvinte seci a realizat că fără ea el nu există. Nu putea să se dea înapoi. Relaţia lor a devenit una platonică, o vedea tot mai rar zâmbind din suflet şi o simţea tot mai nefericită. Ea nu îi mai suporta atingerile, respiraţia, cuvintele. Tot ce îi mai lega era pura obsesie. Pe alocuri a mai rămas iubire acoperită de praf. El a fost cel care a dat dovadă de maturitate. Era conştient că nu s-ar fi schimbat nimic în mai bine, că ar supravieţui şi pe drumuri separate, că ea avea nevoie de ceva mai bun şi de mai multă atenţie.
Ea: Nu o sa te întreb de ce vrei să pleci. E clar că ai nevoie de ceva ce eu nu îţi pot oferi. Vreau să fii fericit.
Cuvintele acelea l-au doborât cu totul. El nu îi putea oferi ei ceva mai bun, însă nu a contrazis-o. I-a amorţit întregul corp. Nu-şi mai simţea nici carnea şi nici oasele. Nu mai tremura. Nu îi era cald sau frig. A şi uitat de ceaiul deja răcit în cupă. Privea în gol.
Ea se simţea ca şi cum întregul cer i-ar fi căzut în cap. Spre surprinderea ei încă făcea faţă acelei greutăţi.
El (printre lacrimi): Vreau ca şi tu să fii fericită. O să îmi lipseşti...
Spunând astea s-a ridicat, şi-a luat sacoul, a sărutat-o delicat pe frunte lipindu-i apoi capul de pieptul lui pentru câteva secunde, i-a întors spatele şi a plecat fără să privească în urmă, plângând. Ea nu i-a observat lacrimile pentru că nu a avut curaj să îl privească I-a urmărit umerii laţi îndepărtându-se de masa la care se afla. Când el a ajuns de partea cealaltă a uşii ochii ei i s-au umplut de lacrimi.
Nu a izbucnit în plâns cum se aştepta. A rămas minute întregi privind uşa după care mintea i s-a cufundat într-o lumină ciudată. Se simţea ca şi cum ar fi început să intre în comă. În stomac avea o sentaţie de greaţă. Ameţea.
,,Vă simţiţi bine?'' a trezit-o vocea chelnerului. A râspuns afirmativ, aproape mecanic. Şi-a prins faţa în palme şi a mai rămas în cafenea câteva ore. Încă nu şi-a revenit din amorţeală dar s-a ridicat, a plătit consumaţia neaşteptând să i se mai aducă nota de plată la masă şi a plecat. Nu s-a îndreptat spre parcarea companiei la care lucra. A mers pe jos până acasă în ciuda distanţei destul de mari şi a pantofilor care au început să o incomodeze. Praful de pe străzi, căldura de august, îmbrăcămintea formală şi incomodă, plecarea lui, au copleşit-o. S-a pus în pat fără să facă duş sau să îşi schimbe hainele cu care a stat îmbrăcată mai mult de doisprezece ore. A adormit cu gândul la umerii lui.
,,De mâine va fi totul diferit...'' a fost ultimul ei gând.

Linişte-n vârf de munte

E timpul să trăiască pentru ea. Trebuie să simtă sângele care îi înfierbântă venele şi să vadă viaţă în orice stâncă. S-a decis sa lase în urmă marea care se sparge de mal. Pleacă spre munţi. Urcă spre oameni şi păduri. Îşi goleşte plămânii de acel aer umed şi sărat. E sătulă de agonie, de scoici moarte şi pescăruşi; o enervează sunetele stridente pe care le produc păsările marine. Vrea să vadă vulturi. Îi e atât de dor să simtă razele de soare în bătaia vântului răcoros. A pierdut atât de mult din viaţa asta ascunzându-se în furtuni de nisip. Mai bine s-ar fi călugărit decât să îmbătrânească pe acele ţărmuri.

Îşi adună puţinele lucruri pe care le are cu ea. Aproape îngropat în nisip, trage lănţişorul de argint, îi scote medalionul pe care îl aruncă în mare, apoi işi prinde bucăţica de argint  în jurul gâtului subţire. Mereu va ştii că a fost ceva agăţat de acel lănţişor, însă nu va fi nevoită să poarte greutatea amintirilor cu ea. Lasă trecutul acolo în spuma acelor valuri şi se îndreaptă spre înălţimi. Mai arucă o ultimă privire spre vapoarele din larg şi îşi şterge lacrimile pe rând. E conştientă că nopţile i se vor umple visând ceea ce acum lasă în urmă. La fel de bine ştie că amintirile nu s-au şters odată cu aruncarea medalionului. O sa fie sus. O să fie pe nori. O să alerge cu căpriaorele pe care le-a vatuz doar în filme, atunci cand încă o ţinea tatal ei pe genunchi iar mama îi punea în mâini o cană cu ciocolată caldă.

Se urneşte cu greu din loc şi face încă un pas. Apoi altul. Urmează alţi zeci de paşi tot mai apăsaţi şi grăbiţi. Simte nisipul fierbinte sub tălpi şi îşi spune că are nevoie de o pereche de păpuci pentru munte. Se apropie de port şi îi fulgeră un gând să se îmbarce într-un vapor şi să plutească spre oraşul din care a fugit. Îi e dor să-l caute pe acel el special; unicul el care contează. O surprinde şi pe ea că îl mai poartă în suflet după atât de mult timp în care i-a dus dorul. Vrea să mai treacă prin livezile din spatele case bunicii ei. Renunţă. Pleacă spre munţi!

Ajunge în port. E mulă agitaţie în jur. Femei cu copii în braţe aşteptându-şi soţii marinari, turişti şi comercianţi de stradă. Soare foarte puternic şi căldură sufocantă. Zăreşte la vreo 20 de metri un om cu mai multe hărţi în mână. Se apropie de el. Nu pare mai bătrân de 30 de ani. E îmbrăcat lejer: o pereche de pantaloni albi, subţiri şi un T-shirt în carouri de culori deschise. E la mai puţin de un metru distanţă. Stă cu nasul în hărţile lui şi nu o observă.

            -M, m, m, m mă scuzaţi… spune ea apropae şoptind.

Bărbatul îşi ridică privirea. Ochii lui o pălesc asemeni unui bici. Sigur îi confundă! Din cauză caldurii minetea îi joacă feste! E imposibil ca după nouă ani în care s-a decis să fugă orinde numai să îl lase în urmă, să nu aibă posibilitatea să îl caute şi să nu îi lase nici lui măcar o portiţă spre durumul ei… e imposibil să îl reîntâlnească în acest port. Pâmântul îi fuge de sub picioare şi simte cum i se taie genunchii. Uită pentru moment că dorea să îi ceară să îi indice drumul spre munţi. Doreşte să fugă, dar e prinsă parcă în faţa lui.

            -Cu ce vă pot ajuta? o întreabă el. Vă simţiti bine?

            Se ridică de pe bancă şi îi pune mâinile pe umeri. Ea, micuţă şi fragilă cum e, se cutremură din totate încheieturile. Vocea! Vocea lui e parcă vocea aceea de care s-a ascuns. Sigur ar fi recunoscut-o şi el pe ea! Îşi priveşte picioarele desculţe. Nu are curaj să caute pe faţa lui inicii. Nu poate să se uite la expresia lui, să o analizeze. Rezultatul ar putea să fie fatal pentru sufletul ei.

            -Vă ofer o sticlă cu apă?

            În timpanele ei vocea lui răsuna acum ca un ecou. Era el! Doi oameni nu pot avea aceeaşi voce şi privere. E tot ce rămâne neîmbătrânit în trecerea timpului. Era chiar el, acolo în acel port, cu câteva hărţi în mână chiar în momentul în care ea avea nevoie să afle un traseu.

            -Vreau să ştiu cum să ajung în munţi.

            S-a speriat ea însăşi de tonul ei atât de grav. El o prinde de încheietura mâinii şi o ajurtă să se aşeze pe banca pe care stătea el mai devreme. O lasă acolo şi pleacă. Amalia încă e ameţită. Nu reacţionează în niciun fel. Viaţa i-a oferit ceea ce a dorit atât de mult tocmai când s-a convins că nu are nevoie de el. I l-a scos în cale doar pentru a putea trăi încă nouă ani cu o amintire a lui mai recentă.

            Până să-şi continue gândurile el s-a întors şi i-a întins o sticlă.

            -Bea asta. O să îţi facă bine. Sigur starea ta se datorează căldurii. Nu ar fi trebuit să pe plimbi la ora asta fără puţine lichide la îndemână.

            Ea nu se plimba. Ea evada. Mergea în partea cealaltă a lumii. Mergea în munţi!

            Duce însă sticla la gură şi odată cu apa rece îşi înghite şi gandurile. Pară sângele iar îşi face loc în venele ei şi simpte bătăile inimii.

            Tăcere câteva minute. Amalia priveşte marea şi simte ochii lui aţintiţi spre ea.

            -Spuneai că vrei să ajungi în munţi. Nu te mai fascinează marea?

            -Ba da, dar am nevoie de oameni şi păduri.

Abia izbutea să îşi mai ţină ochii deschişi. Privea în continuare vapoarele. O şuviţă de păr i se lipeşte de buzele uscate iar el o fereşte delicat. Aşa făcea mereu! Îi prinde uşor faţa între palmele lui masive şi i-o întorce spre el. Îi pune capul în poala lui şi îi mângâie şuviţele brunete cu reflexe aurii. Adorme liniştită. Prima oară adoarme de-adevărat în ultimii nouă ani.

Nu visează. Oare el o recunoaşte? Oare ştie că ea îl recunoaşte?

Se trezeşte pe bancheta din spate a unei maşini. Tot ce poată să vada prin gemurile maşinii sunt fragmente de stâncă şi păduri. El e la volan. În oglinda retrovizoare se văd ochii lui. Sunt fericiţi.

-Unde mergem? Întreabă somnoroasă.

-Suntem în munţi. În puţin timp va trebui să urcăm pe jos.

-Dar nu am echipament.

-După o anumită vârstă nu mai creşti. M-am gândit la asta pe drum. Echipamentele noastre sunt în geanta de la picioarele tale.

Metamorfoză finală

Am reuşit să-mi cresc aripi. Sunt mici, de o nuanţă gri cu stropi mov presăraţi pe întreaga suprafaţă netedă. Le privesc fascinată în timp ce le misc regulat în sus şi în jos. Sunt atât de graţioase... Fără să realizez mă îndepărtez de sol. Zbor! Chiar zbor!!! Sunt sus pe nori, la propriu. Mă arunc într-unul care are înfăţişarea unei stele. Nu mă susţine; cad cu o viteză inimaginabilă. Deci norii nu sunt din vată de zahăr ca aceea pe care o primeam la bâlciuri? Nu. Constat cu dezamăgire că sunt doar o adunătură de condens. Continui să cad până când îmi dau seama că în următoarele fracţiuni de secundă o să mă izbesc de pământ. Aripile mi-au îngheţat de frig şi au înţepenit. Închid ochii şi mă gâdesc la un singur lucru: îmi doream atât de tare ca ochii tăi să privească acest prim şi ultim zbor; mi-e dor de tine.
Corpul mi se loveşte puternic de ceva şi amorţesc cu totul. Îmi ridic pleoapele şi văd o mare pată de roşu înaintea mea. Ce caută o pată de roşu în rai? De ce nu a venit niciun înger să mă ducă spre judecată? Simt firicele de energie şi durere în aripi. Le mişc la fel ca prima oară privind în jos de această dată. Văd un disc galben, înconjurat de o panglică de bobiţe negre. Pata sângerie privită de sus are forma unui bol făcut parcă din petale. Atât cât pot cuprinde retinele mele sunt doar maci. În rai sunt maci? E prea pământesc... De ce ar avea fiinţele divine nevoie de flori? Probabil pentru a şi le împletii îngerii în aripi.... Un curent de aer mă plimbă deasupra mării de maci. Mă las în voia lui să mă poarte pe braţe unde-l duce gândul. De ce m-aş opune?
Succesiunea evenimentelor a fost atât de rapidă încât mi-a fost imposibil să le trăiesc. Nici acum nu trăiesc: visez irisurile tale. Mi-ar fi plăcut să ştiu în ce direcţie să zbor să pot ajunge la tine, să mă agăţ de vârful nasului tău ca apoi să adorm în breţele tale. M-ai fi lăsat undeva în iarbă, nu-i aşa? Eu nu mor; atâta timp cât trăieşti tu o să trăiesc prin tine.
Şi vântul se domoleşte. Spre sfârşitul experienţei mele încep să simt adrenalină în aripi. Cu cât soarele apune mai rapid, cu atât îmi doresc să rămân pe veci aici, deasupra mării de maci, cu gândul la tine. Într-o zi te-aş căuta doar să îmi mişc aripile pe obrajii tăi pe care odinioară îmi plimbam buzele.
 

Text scris la cererea lui Andrei !!! Dedicat. 

No title

          Ştiu că dacă te uit pe tine eu nu mai am nimic. Ştiu că nici nu pot trăi la nesfârşit cu amintirea ta dintr-o zi de iarnă. Am învăţat că e lumină în jur şi fără ochii tăi; acum deschid şi închid singură lumina, jucându-mă cu un întrerupător pe care mi l-am instalat pe o bucată din suflet. Acum ceva timp credeam că o să imi pierd minţile, că o să rămân fără oxigen şi o să implor zeii să te întoarcă din drum. Nu a fost aşa şi nu va fi niciodată. Aveai dreptate: dragostea mea pentru tine nu e atât de mare cum credeai, cum credeam. Nu e îndeajuns de mare încăt să depăştească bariera orgoliului. Am realizat asta după ce mă întrebam ore în şir de ce nu fac ceva să te caut să mă poţi găsi. Dar dragostea mea nu e nici suficient de mare încât să mai poată cuprinde pe altcineva vreodată, fără a mă gândi la cât din mine îţi aparţine ţie. Mi-e teamă de tine. Mi-e frică de sufletul tău îmbrăcat în haină de oţel. Uneori eşti aşa greu de atins... 

          Şi mai e ceva: nu eşti unic. În felul tău eşti la fel ca mulţi alţii. Cred că stă în natura voastă să ne faceţi să vă iubim şi apoi să plecaţi ca şi cum nu v-aţi fi oprit niciodată la noi. Nu judec pentru că nu am niciun drept. Tu în schimb ai tot dreptul să mă judeci dacă asta simţi. Eşti o parte mult mai importantă a existenţei mele decât eu a existenţei tale. Dar nu asta conteatză. De fapt nimic din tot ce am spus până acum nu contează. 

Ştii... de când te cunosc refuz să cred că eşti real. Am impresia că eşti o minunată închipuire, un fel de vis neîmplinit, care însă de ceva vreme a dispărut cu totul din somnul meu. Pe măsură ce eşti tot mai departe de mine în spaţiu şi timp, constat că te apreciez mai mult, că îmi doresc mai mult ca orice să te văd şi nu aş mai găsi scuze când ar trebui să îmi rup din timp pentru noi... Asta simt în condiţile date. Şi poate e mai bine aşa. Şi poate e mai puţin dureros când aripile tale nu-mi mai flutură sub gene. E mai bine că nu te mai privesc luându-ţi zborul şi nici palmele tale de sfânt nu-mi mai mângâie obrajii înfierbântaţi. 

          Şi încă mă învinovăţesc pentru faptul că te-am iubit atât de mutl, însă nu am ştiut cum să fac asta mai bine. Şi oricâte motive aş căuta să te urăsc pe tine, sfârşesc în a-mi găsi mie încă un defect, un motiv pentru care m-ai putea urâ tu. 

Oare mâine te-aş întâmpina cu braţele deschise?

I hate....

I hate the way you talk to me

And the way you cut your hair.

I hate the way you drive my car.

I hate it when you stare.

I hate your big dumb combat boots

And the way you read my mind.

I hate you so much it makes me sick.

It even makes me rhyme.

I hate it, I hate the way you’re always right.

I hate it when you lie.

I hate it when you make me lought,

Even worse when you make me cry.

I hate it when you’re not around

And the fact that you didn’t call

But mostly, I hate the way I don’t hate you,

Not even close, not even a little bit,

NOT EVEN AT ALL.

Şi cu toate astea adunate în aceeaşi cutie prăfuită, tot nu ai întors privirea nici măcar o dată, nici măcar după atât de mult timp. Am rămas acolo unde m-ai lăsat tu, în mijlocul Universului cu toate sentimentele în suflet. Te-ai întrebat vreodată de ce meriţi toate astea? Sau de ce nu le meriţi? Aş fi vrut să fie iar vara trecută. Aş vrea să fiu la mare; să fiu la mare cu tine. Aş vrea să... să nu te fi iubit niciodată şi să nu-mi fi sorbit ploaia de pe buze cu gura ta plină de foc. Aş vrea să nu-ţi fi simţit vreodată inima bătând lângă a mea şi nici mâinile-ţi reci pe pielea-mi fină. Aş vrea să nu te fi născut tu pentru mine iar eu pentru tine. Aş vrea să nu te fi născut în veci. Aş vrea să rămâi un mare nimic în golul pe care l-ai lasat în urmă, nu să-mi umpli singurătatea cu amintiri. Aş vrea să nu fi zburat cu tine de mână. Aş vrea să nu mai exite toamnă şi să nu mai plouă; astfel ar dispărea orice dovadă a existenţei tale.

And I still hate all those things about you.

10 iunie

A plouat toată ziua. Încă plouă. Picăturile reci m-au trezit, apoi mi-au dat energie. Acum îmi induc o falsă stare de somnolenţă. A fost o minunată zi de vară, ca acelea în care ne strecuram împreună printre picături. Nu îmi pot explica de ce ploaia îmi creşte aripi şi mă aruncă în văzduh. Poate şi asta e pentru că.... dar n-are rost să mă coplic cu presupuneri.
Şi mâine plec. Pe alt tărâm. Agitaţie, nesomn şi momente infinite de delir între patru pereţi. asta mă aşteaptă. Mă seacă într-un fel faptul că pentru a Nşpe-mia oară petrec nesfârşite ore pe scaunele incomode ale maşinii.
Dar nu despre asta vrea să vorbesc. Vreau să ştiţi cât mă bucur de binecuvântarea naturii. Mi-ar fi placut să stau într-o filigorie şi să citesc în timp ce ascultam ploaia. Sunt nerăbdătoare să descopăr ,,De ce iubim femeile'' iar astăzi ar fi fost o zi perfectă pentru asta. Mă sprijineam de bara infectă a autobuzului (vestita chestie galbenă pe care o detest) şi priveam afară. Cu was it a dream urlând din chestiile care-mi ieşeau şerpuind din urechi păream din alt film. Oameni urcau şi coborau la fiecare staţie. Multă circulaţie dar destul de puţini pietoni; toţi aveau umbrele. La ce-s bune umbrelel atunci când plouă atât de fin? E pură viaţă atât pentru suflet cât şi pentru trup, tot ce se întâmplă acum afară. E pură viaţă... iar eu o nebună care vorbeşte despre o pseudo-fericire şi baliverne, atunci când ţara moare de foame. Şi ce-i dacă ţara moare de fomane? Atât ne-a rămas: să ne imaginăm libertatea individuală şi să simulăm viaţa. ATÂT!!!

P.s Video de mai sus nu are legătură cu nicio urmă de praf rămasă în sufletul meu. Este azi 10 iunie şi nu te-am sunat să îţi spun la mulţi ani pentru simplul fapt că nu ASTĂZI, 10 iunie este ziua ta.

Forget about it

Şi de astăzi nu îmi mai pasă. Sentimentele de grijă inutilă şi vinovăţie s-au metamorfozat în pene din aripi de înger. Sunt atât de uşoare încât nici nu le simt cum îmi gâdilă sufletul. E ca şi cum orice lucru făcut cu scopul de a mă distruge ar fi o altă atingere a clapelor de pian. Şi e cel puţin ciudat cum persoane pentru care aş fi crezut că pot face înconjurul lumii cu tălpile goale, au ajuns să însemne un mare NIMIC. Nu vorbesc aici de fiinţele care mi-au rămas cu adevărat în suflet; lor amintirea le păstrează doar momentele de glorie pe care le-am împărţit în mod egal.  E vorba de acele suflete trecătoare, care lasă o urmă vagă pe retinele mele.

Sforile! La cine.s sforile !?

,,Ai de ales: să trăieşti momentele astea şi să te bucuri mereu în amintirea lor, ori să stai acasă şi să le scri pe o pagină de net şi să iţi plângi de milă că defapt totul e o iluzie şi ai da orice să poţi traii momentele acelea''.

Oare chiar am de ales?
Apocalipsa mea se desfăşoară datorită cui? Viaţa e vinovată? La ea sunt sforile sau la mine şi nu ştiu cum să trag de ele? Sunt un fel de roboţel care urmează tăcut regulile eronatei libertăţi? Aştept şi aştept degeaba. Caut ziua de ieri şi o pierd pe cea de mâine şi asta se întâmplă în fiecare AZI. Totul e un haos în care mă pierd. E ca un abis al distrugerii de sine, ca şi cum nu aş fi conştientă că e în joc propria mea raţiune. Încă vorbesc la trecut despre persoane care-mi sunt dragi şi trăiesc acolo, cu amintirea lor îndepărtată. Încă mă complac in rolul de marionetă manevrată de mâini murdărite cu noroi. Caut parcă diamante pe care nu le merit şi ŞTIU mai bine ca oricine că nu le voi avea niciodată. Speranţa moare ultima, dar până la urmă şi ea moare; prefer să nu mă gândesc la asta. Prefer să cred că lumea doarme, că eu dorm şi că o să mă trezesc într-o altă viaţă, cu o altă identitate şi un alt caracter. Felinarele de pe strada mea nici măcar nu ştiu cum arată lumina în întuneric şi cu toate astea am ajuns până aici, cu multe răni şi sufletul încărcat ce-i drept; important e că nu m-am lăsat învinsă de ura şi frica pe care mi-o provoacă bezna nopţii. Ştie oare cineva cât îmi e de frică de întuneric şi cum îmi tremură genunchii de spaimă când îmi zăresc umbra în spate? Şi dacă ar ştii, ce-i? Ce le-ar păsa?
Dar las asta... Mai bine mi-aş vedea de ale mele. Mai bine m-aş ascunde în vânt şi aş plimba prin aer sforile aşa cum vreau eu, nu cum vrea destinul ăsta nenorocit care trage aţele înaintea-mi. M-am săturat să-mi cânt mila în pahare de şampanie. Nu mai vreau să sărut cu buze reci mâinile unui pământ fertil şi apoi să fug spre deşert. Vreau să fug de maturitatea care m-a acaparat prea devreme; maturitate care mă ţine captivă în imaturitatea mea. Şi aş fugi... Dar unde? Unde pot fugi, când ghiarele gândurilor mă ating de oriunde?
Şi totuşi, oare sforile nu sunt în mâinile mele?

I still LOVE you

I am not strong enough to stay away.

Iubeşte-mă sau plec !

Scrisoare.

Iubitul meu zburător,

          Amurgul se iveşte repezit iar stelele răsar una câte una. Se apropie ora la care clopotele muţesc şi oamenii se simt bine alături de visele plăcute.

          Dorul de tine mă ţine trează. În liniştea serii se mai aude doar foşnetul pixului care parcă alunecă singur pe această coală parfumată. Îngerul meu, fără tine sunt doar o busolă fără ace bună de nimic. Speranţa că ne vom revedea îmi dă putere. Aş da orice să mă cuprinzi acum cu aripile tale imense şi să-ţi simt buzele reci şi moi peste ale mele. Nici cel mai bun dansator de vals nu ar putea să îmi conducă inima aşa cum o faci tu, iubite scump. Toate gândurile mele se îndreaptă spre tine cu o dragoste nespusă. Pe retină mi-a rămas întipărită numai imaginea chipului tău divin. Prin comparaţie, pot spune că orice zeu e hidos pe lângă tine. Dacă stau să mă gândesc bine, până şi smaraldele sunt mai puţin strălucitoare decât verdele lichid din ochii tăi, care nu sunt altceva decât oglinda sufletului inocent cu care m-ai cucerit. Să ştii că urechile mele tânjesc după timbrul liniştit al vocii tale şi după şoaptele pe care mi le spuneai când eram noi doi. În lumina oarbă a camerei, chiar în faţa mea stă o ramă goală care aşteaptă fotografia pe care mi-ai fagaduito. Astfel te-aş simţi mai aproape de sufletul meu chinuit de absenţa ta. S-au scurs douătzeci şi două de fire de nisip din clepsidră şi încă mai am de numărat încă treizeci şi patru până când o să-mi mângăi iar obrajii cu degetele-ţi lungi şi fine. Cincizeci şi şase de zile în total... Cincizeci şi şase de zile în care am jurat să îţi scriu zilnic şi până acum m-am ţinut de cuvânt. Tot atâtea apusuri şi răsărituri fără tine; parcă ar fi cincizeci şi şase de vieţi. Aştept cu nerăbdare să zbori cu păsările spre sud şi să vi la fereastra mea asemeni unui luceafăr.

          Închei aici şi această zi petrecută departe de tine, îngerul meu păzitor. Sper ca aceste cuvinte să te găsească în cele mai bune şi liniştite gânduri.

                                                                                                   Cu dragoste arzândă, a ta pe veci

                                                                                                               ADA

Portativ al fericirii

Flori. Primăvară. Ploaie. Dimineaţă. M-am trezit mângâind firele de iarbă şi culegând păpădii. Mi-am spălat faţa cu picăturile de rouă care mi-au acoperit obrajii înflăcăraţi. M-am scăldat în razele de soare care nu mi-au fost niciodată foarte dragi. Am alergat cu fluturi agăţaţi de umerii şi degetele mele. Mi-am împletit miros de prospeţime în păr. Mi-am şters magia de pe pleoape şi m-am lăsat cuprinsă de liniştea infernală a naturii. Părea un haos, un haos pe care îl îndrăgeam şi pe care îl cântam împreună cu păsările.
Mi-am deschis larg braţele pentru că mi s-a făcut dor de fericire. Al luat-o pe TOATĂ pentru că toată era acolo, pe pământul acela neatins de suflet omenesc. Mi-am aruncat busola printre firele lungi de iarbă şi mi-am desfăcut aripile pe care le tineam lipite de omoplaţi.  M-aş fi putut întoarce oricând printre şosele şi maşini şi clădiri şi calculatoare. Aş fi putut zbura oricând către comoditate, către un pat moale şi două perne imense din puf. Dar nu am nevoie. Nu e fericire.
M-am aşezat cu grija într-un loc în care pământul nu a fost fertil. M-am aşezat acolo ca să îi dau viaţă. Te-am scos din buzunar şi mi-ai zâmbit. M-am făcut mică în faţa ta şi ne-am luat de mână. Ne-am urcat pe spatele unui fluture mov şi am zburat printre aceleaşi păpădii pe care le-am admirat eu.
Nu ne-am întors la comoditate. Am rămas mai aproape de origini, mai aproape de fericire.

Hristos a înviat !

A venit iepuraşul? Oare de ce vine iepuraşul ci nu oricine altcineva?

În fine.... a venit şi mi.a lăsat nişte mărgele. Sec. Mi le doream şi nu sunt tocmai ieftine pentru nişte mărgele, dar oricum gestul contează. M-ai bine îmi adcea un bichon maltez (ăla pe care il cer de ceva vreme) şi aşa ar fi făcut-o fericită şi pe mama care e mai rau ca mine uneori.
Nu asta am vrut să fie ideea postului. Mă tot întreb cine e iepuraşul ăsta şi ce sunt sărbătorile pascale în sec. XXI? Am dat o fugă prin magazine ieri... ultimele pregătiri.. rafturile cu ouă gata fierte şi colorate erau aproape GOALE. Peste hotare chiar atât de comozi au devenit oamenii? Dar nici la noi în ţară nu e chiar atât de roz... La noi în ţară de la blocuri până la situţia politică totul e gri. Dar TRADIŢIILE unde ne sunt? Nu le cunoaştem sau nu vrem să le ducem mai departe? Îi mai aud pe câte unii spunând ,,nu aveam timp''. Hai, serios? Nu avem timp? Pentru internet şi cluburi ne găsim timp, să facem un cozonac sau să înroşim un ou roşu..nu.
Adevărata frumuseţe a sărbărorii e cea spirituală şi depinde de fiecare cum o simte. Hristos S-a răstignit pentru mântuirea lumii. Gândeşte.te la asta înainte de a mai face ceva. Şi până la urmă sărbătoarea e asemenea muzicii: doar dacă o asculţi atent îţi atinge sufletul.

Revenire

M-am ascuns o vreme printre foi îngălbenite şi ceşti de cafea pană când mi s-a facut dor de aer proaspat, de tastatură si ceai de mentă.
M-am plimbat printre copacii înverziţi şi am inspirat mirosul primăverii pe care l-am păstrat în plamâni cât de mult am putut. Mi s-a făcut dor de lumea pe care am uitat-o multe luni la rând. Am zâmbit pentru că m-am renăscut odată cu toată agitaţia asta din preajma sărbătorilor pascale. Am zâmbit şi pentru că nu am mai făcut-o de mult.
Primăvara asta s-a anunţat mai bună, mai caldă, mai aproape de idealurile mele. Am renunţat la standardele pe care am vrut să le impun celor la care ţin şi nu numai. În ţara asta nu exista aşa ceva, cu atât mai puţin într-un grup de câteva persoane, fie ele şi selestate după nişte criterii dacă nu idioate, cel putin imposibil de îndeplinit 100%.
Ca de obicei, m-am făcut planuri şi mi-am pierdut capul în baloane de săpun, dar măcar am căzut printre flori şi mă simt vie, ceea ce nu puteam spune acum ceva timp. Nu ştiu dacă vă interesează asta.
Zmeul meu a zburat şi nu am ştiut să trag de sfori; poate vântul nu a mai fost de partea mea (sigur vântul e de vină). Nu îmi pare rău. Mi-am pierdut ani urmărind doar zborul lui şi parcă am fost prinsă de mâini şi de picioare. Acum sunt liberă. Sunt liberă şi fericiră. Deşi sunt privată încă de multe, sau de cele mai importante lucruri pentru mine, totul e bine, sau nu.
Mi-am revenit din amorţeală şi încep să simt durere în oase şi muşchii parcă îmi sunt îngheţaţi. E ca şi cum ar fi trecut deja efectul anesteziei. S-a terminat serul din perfuzie.

Toni Igy - Pentagramma.wmv

Pentru ca e singurul lucru care ma face sa simt adrenalina. Si o sa treaca si asta ....

Delir şi nesomn

Mi-am presărat pe pleoape şi gene praf de amintiri, am închis ochii şi am lăsat imaginile să curgă după bunul lor plac. Am ieşit din mintea mea şi îmi priveam trecutul.
Oamenii au venit, au plecat. Unii au stat mai mult, alţii doar şi-au lăsat în fuga amprenta în betonul neîntărit al sufletului meu. Mâinile unora m-au iubit mai mult decât aş fi avut nevoie, iar alţii au refuzat să simtă căldura palmelor fierbinţi între care le cuprindeam obrajii. Mi-a fost bine şi rău, uneori ambele în acelaşi timp. Am zâmbit puţin şi am plâns mult. Am cerut bine şi am găsit rău. Am crezut că sunt sub mormane de pământ şi atunci am început să zbor. Am cerut un cântec şi am primit imensa fericire melancolică a clapelor pianului din camera de zi a palatului. Am căutat diamante în nori şi aşa am descoperit mireasma picăturilor de ploaie; diamantele nu sunt pentru mine! Lumina verde a ochilor tăi s-a stâns şi am rămas fără busolă în mijlocul lumii. Am lăsat capul spre petalele roşii căzute şi am păşit încet. Mi-am desenat harta universului în priviri şi am continuat. Am vândut îngeri şi am cumpărat aripi doar ca să le vând pe vise şi să răscumpăr îngerii. Graţioasele tale gesturi mi-au rămas întipărite în gând şi încerc să falsific actul perfecţiunii tale, însă zeii nu pot fi înşelaţi.
Mi-am disecat sufletul şi am pus bucăţi mărunte din el în mii de cutiuţe de argint. Durerea a devenit insuportabilă şi l-am cusut la loc. Mi-aş fi dorit de multe ori să funcţioneze creierul meu asemenea unui hard extern: să-l scap de două ori pe jos şi să i se şteargă memoria. Şi am greşit! GROAZNICĂ GREŞALĂ… Amintirile acelea îndepărtate îmi îmbâcsesc mintea cu iluzii despre tine şi despre toţi cei care au fost. Îmi pun întrebări inutile şi încerc să găsesc limita dintre ficţiune şi realitate. Nu mai fac diferenţa dintre vis şi întâmplare şi mă împuşc cu un gând….
Renasc în braţele tale pe care mi le imaginez atât de des… Şi Doamne, ce calde şi lungi sunt! Şi ce piept moale îmi oferi pentru odihnă! Doar în vis… Dar cum să mă trezesc?
Privesc peste umăr şi văd soarele care străluceşte între stele. De cât timp nu am mai dormit oare?

N-are rost...

Mi-am impus de atât de multe ori că trebuie să te urăsc. Am pierdut nopţi întregi încercând să-mi amintesc fiecare gest, cuvânt şi detaliu legat de tine, însă tot ce am putut găsi a fost vina pe care conştient sau nu încă mi-o atribui. Ţie îţi găsesc scuze în continuare. Şi cu cât imi demonstrez mai mult că sfârşitul nostru s-a declanşat din partea ta de baricadă cu atât te scot mai alb şi mai curat din toată povestea asta. Am pus în nenumărate rânduri lanţuri pe sertarele arhivelor sufletului meu. A doua zi lacătele care le ţineau legate erau distruse; după mii de încercări am renunţat. Mă gândesc uneori că dacă aş mai fi încercat măcar o singură dată, aş fi reuşit să-mi ferec amintirile. E zadarnic. Am făcut curat în fiecare colţişor din mine în care ţi-au ajuns paşii. Urmele tale au rămas tot acolo; nu la fel de intense, dar există şi le simt.
Îmi apar mereu dinainte ochilor irisurile tale mari şi verzi conturate discret de un albastru nocturn. Odată cu ele îmi amintesc chipul tău de înger fără aripi şi zâmbetul ştrengar care parcă îmi punea plasturi peste fiecare rană sângerândă şi mă vindecai. Ceea ce mă chinuie însă cumplit, e timbrul vocii tale pe care nu mi-l pot readuce în cap. Deşi sunt sigură că dacă mi-ai vorbi, te-aş recunoaşte dintr-o mie de alte glasuri. Am încetat să mă mai gândesc la ce te-a determinat să-ţi laşi cămaşa pe marginea patului şi să nu te mai întorci niciodată după ea. Am aşejat-o pe un umeraş agaţat în partea ta de şifonier care acum e goală (cu excepţia câmăşii albe şi a parfului tău care umple toată camera), şi am lăsat-o să te aştepte. Din tot ce a rămas în urma ta, ea e singura care te aşteaptă.
Dacă te gândeşti să te întorci vreodată, să te întorci doar atunci când nu mă mai doare. Mă îndoiesc că o vei face, cu toate că ai făcut-o de multe ori înainte. Încă nu a trecut suficient timp încât să pot spune că m-am reconstruit. Din contră, mă autodistrug încarcând să arunc ceea ce îmi oferă oxigen: trecurul. Eram conştientă de la bun început că în acest mod se va pune punct: fără vreo luptă sau reproş. De aceea nu m-am pregătit în niciun fel şi nici nu am încercat să schimb ceva. Am lăsat să se împlinească destinul exact aşa cum a fost scris. Am aşteptat cuminte şi tăcută se ieşi afară din viaţa mea.
Pe tablou, în locul trupului tău am pictat parcul şi băncuţa ascunsă printer fruze şi copaci în toamna aceea timpurie. Din păcate pentru mine, eu ştiu că acolo era locul tău şi că dacă aş da jos ultimul strat de vopsea te voi găsi pe tine. Dar la ce bun să te ţin la vedere la nesfârşit? Poate că acum faci parte din tabloul alteia sau alta din tabloul tău, dar nu îmi pasă. Prefer să cred că sunt singura pe care ai iubit-o… şi îmi sfârşesc gândul cu un zâmbet trist când îmi dau seama că e imposibil să fie aşa – ar fii mult prea frumos, şi oricum nu mi-ar face durerea mai umană.
Am început să fac tot ce nu obuşnuiam să fac atunci când eram cu tine doar pentru că îmi spuneai tu că ar fi bine să fiu mai atentă la ce e în jurul meu sau pentru că te supăra când repetam la infinit chestii copilăreşti. Am vrut să acumulez amintiri noi în speranţa că le voi distruge pe cele deja existente, dar se pare că asta le face mai puternice decât înainte.
Acum, când îmi impun cu atâta tărie să te urăsc realizez că ura faţă de omul iubit nu e nimic altceva decât un mod de a-l iubi şi mai mult. Şi din orgoliu nu mai vreau să mă fac mică la picioarele tale şi să te venerez ca odinioară, deşi încă poate meriţi asta; şi eu o merit şi meritam de zece ori mai mult decât mi-ai oferit. Chiar tu ai spus-o, cu buzele tale reci. Mă mulţumesc şi cu atât cât am primit, pentru că a fost doza necesară pentru a mă putea ridica.
E a nu ştiu câta oară când spun că e ultima dată când te mai strig, când mai chem trecutul în prezent şi când îmi jur că de acum nu o să îţi mai privesc privesc ochii în amintirea care a rămas. Spune-mi tu: cum să las totul ca şi cum ar fi fost trăirile altora, fericirile altora nu ale mele? Cum, când visez viitorul şi eşti pretutindeni în el? Îmi pare rău că ai existat, că am existat eu lângă tine, că am rostit împreună cuvântul ,,noi” când făceam planuri inutile.

Mulţumesc că m-ai iubit! Şi eu te iu…… n-are rost !!

Raţiune şi sentimentalism

Mă tot gândesc de ceva vreme cine suntem noi, oamenii, de fapt? Teoretic, omul este ,, o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.” Dar oare asta e suficient pentru a ne definii? Căt oare % suntem trup şi cât suflet? Oare dacă am împărţi aceste valori – în condiţia în care le-am cunoaşte cu exactitate – am obţine tot un rezultat apropiat de numprul 1,618 care este atotprezent în natură datorită rapoartelor dimensionale care se apropie cu o exactitate bizară de valoarea lui phi, fiind caracteristic absolut fiecărui lucru viu din natură, inclusiv planetele? Şi oare cum ar trebui să calculăm? Raportul suflet-trup sau suflet-creier? Dar există oare suflet cu adevărat? Şi dacă da, el însuşi e spiritul unic al fiecarui individ sau este doar o parte din el?
Atunci când raţionamentul este într-o continuă contradicţie cu sentimentele, cum am putea să le împăcăm? Omul în general se caracterizează prin firea lui violentă şi dorinţa de a avea tot mai mult, de a acapara şi ceea ce nu merită. Aşa suntem toţi, conştient sau nu. Doar că în lumea în care trăim, cei care sunt în stare să deschidă ochii şi să vadă realitatea aceea care nu e tocmai roz, dar mai ales cei care îndrăznesc să se plângă pubilc şi îşi exprimă dorinţa de a schimba ceva sunt etichetaţi de masele care dorm în bocanci, luaţi drept nebuni sau ciudaţi; de cele mai multe ori cele două cuvinte având aceeaşi conotaţie. Mie una mi se pare trist modul în care majorităţile (pe care eu îi consider adevăraţii nebuni ) îi fac pe cei ce au ceva de spus să rămână în umbră.
Deşi sunt tânără, copil chiar, m-am săturat să tot privesc în jur, să mi se face greaţă să deschid televizorul, să privesc la cei de sus – vârfurile societăţii – şi să mă gândesc la faptul că niciodată nu vom ajunge ,,o ţară ca afară”. M-am săturat să tot numesc prieteni oameni care nici nu îmi cunosc numele complet. M-am săturat să văd cuştile invizibile în care suntem îngrădiţi fără să ne dăm seama. M-am săturat de lumea asta şi deja m-am gândit de multe ori să o părăsesc. Încă mă gândesc să o fac, şi o voi face.
Daortită situaţiilor penibile pe care mi-a fost dat să le trăiesc, datorită despărţirilor inutile şi fără mătiv şi pentru că am învăţat prea repede că tot ce respiră se naşte să moară, vreu să fug. Să fug şi să uit, să îmi caut aliaţi şi să mă întorc să schimb ceva pe Pământul ăsta infect unde am fost trimişi să ne ispăşim păcatele din vieţile anterioare. Dar oare cine Dumnezeu va băga în seamă o paranoică perfect sănătoasă mintal ca mine – eu, un biet om mic şi nesemnificativ în oceanul ăsta de roboţi conduşi de legi?