Mi-am impus de atât de multe ori că trebuie să te urăsc. Am pierdut nopţi întregi încercând să-mi amintesc fiecare gest, cuvânt şi detaliu legat de tine, însă tot ce am putut găsi a fost vina pe care conştient sau nu încă mi-o atribui. Ţie îţi găsesc scuze în continuare. Şi cu cât imi demonstrez mai mult că sfârşitul nostru s-a declanşat din partea ta de baricadă cu atât te scot mai alb şi mai curat din toată povestea asta. Am pus în nenumărate rânduri lanţuri pe sertarele arhivelor sufletului meu. A doua zi lacătele care le ţineau legate erau distruse; după mii de încercări am renunţat. Mă gândesc uneori că dacă aş mai fi încercat măcar o singură dată, aş fi reuşit să-mi ferec amintirile. E zadarnic. Am făcut curat în fiecare colţişor din mine în care ţi-au ajuns paşii. Urmele tale au rămas tot acolo; nu la fel de intense, dar există şi le simt.
Îmi apar mereu dinainte ochilor irisurile tale mari şi verzi conturate discret de un albastru nocturn. Odată cu ele îmi amintesc chipul tău de înger fără aripi şi zâmbetul ştrengar care parcă îmi punea plasturi peste fiecare rană sângerândă şi mă vindecai. Ceea ce mă chinuie însă cumplit, e timbrul vocii tale pe care nu mi-l pot readuce în cap. Deşi sunt sigură că dacă mi-ai vorbi, te-aş recunoaşte dintr-o mie de alte glasuri. Am încetat să mă mai gândesc la ce te-a determinat să-ţi laşi cămaşa pe marginea patului şi să nu te mai întorci niciodată după ea. Am aşejat-o pe un umeraş agaţat în partea ta de şifonier care acum e goală (cu excepţia câmăşii albe şi a parfului tău care umple toată camera), şi am lăsat-o să te aştepte. Din tot ce a rămas în urma ta, ea e singura care te aşteaptă.
Dacă te gândeşti să te întorci vreodată, să te întorci doar atunci când nu mă mai doare. Mă îndoiesc că o vei face, cu toate că ai făcut-o de multe ori înainte. Încă nu a trecut suficient timp încât să pot spune că m-am reconstruit. Din contră, mă autodistrug încarcând să arunc ceea ce îmi oferă oxigen: trecurul. Eram conştientă de la bun început că în acest mod se va pune punct: fără vreo luptă sau reproş. De aceea nu m-am pregătit în niciun fel şi nici nu am încercat să schimb ceva. Am lăsat să se împlinească destinul exact aşa cum a fost scris. Am aşteptat cuminte şi tăcută se ieşi afară din viaţa mea.
Pe tablou, în locul trupului tău am pictat parcul şi băncuţa ascunsă printer fruze şi copaci în toamna aceea timpurie. Din păcate pentru mine, eu ştiu că acolo era locul tău şi că dacă aş da jos ultimul strat de vopsea te voi găsi pe tine. Dar la ce bun să te ţin la vedere la nesfârşit? Poate că acum faci parte din tabloul alteia sau alta din tabloul tău, dar nu îmi pasă. Prefer să cred că sunt singura pe care ai iubit-o… şi îmi sfârşesc gândul cu un zâmbet trist când îmi dau seama că e imposibil să fie aşa – ar fii mult prea frumos, şi oricum nu mi-ar face durerea mai umană.
Am început să fac tot ce nu obuşnuiam să fac atunci când eram cu tine doar pentru că îmi spuneai tu că ar fi bine să fiu mai atentă la ce e în jurul meu sau pentru că te supăra când repetam la infinit chestii copilăreşti. Am vrut să acumulez amintiri noi în speranţa că le voi distruge pe cele deja existente, dar se pare că asta le face mai puternice decât înainte.
Acum, când îmi impun cu atâta tărie să te urăsc realizez că ura faţă de omul iubit nu e nimic altceva decât un mod de a-l iubi şi mai mult. Şi din orgoliu nu mai vreau să mă fac mică la picioarele tale şi să te venerez ca odinioară, deşi încă poate meriţi asta; şi eu o merit şi meritam de zece ori mai mult decât mi-ai oferit. Chiar tu ai spus-o, cu buzele tale reci. Mă mulţumesc şi cu atât cât am primit, pentru că a fost doza necesară pentru a mă putea ridica.
E a nu ştiu câta oară când spun că e ultima dată când te mai strig, când mai chem trecutul în prezent şi când îmi jur că de acum nu o să îţi mai privesc privesc ochii în amintirea care a rămas. Spune-mi tu: cum să las totul ca şi cum ar fi fost trăirile altora, fericirile altora nu ale mele? Cum, când visez viitorul şi eşti pretutindeni în el? Îmi pare rău că ai existat, că am existat eu lângă tine, că am rostit împreună cuvântul ,,noi” când făceam planuri inutile.
Mulţumesc că m-ai iubit! Şi eu te iu…… n-are rost !!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu