Sforile! La cine.s sforile !?

,,Ai de ales: să trăieşti momentele astea şi să te bucuri mereu în amintirea lor, ori să stai acasă şi să le scri pe o pagină de net şi să iţi plângi de milă că defapt totul e o iluzie şi ai da orice să poţi traii momentele acelea''.

Oare chiar am de ales?
Apocalipsa mea se desfăşoară datorită cui? Viaţa e vinovată? La ea sunt sforile sau la mine şi nu ştiu cum să trag de ele? Sunt un fel de roboţel care urmează tăcut regulile eronatei libertăţi? Aştept şi aştept degeaba. Caut ziua de ieri şi o pierd pe cea de mâine şi asta se întâmplă în fiecare AZI. Totul e un haos în care mă pierd. E ca un abis al distrugerii de sine, ca şi cum nu aş fi conştientă că e în joc propria mea raţiune. Încă vorbesc la trecut despre persoane care-mi sunt dragi şi trăiesc acolo, cu amintirea lor îndepărtată. Încă mă complac in rolul de marionetă manevrată de mâini murdărite cu noroi. Caut parcă diamante pe care nu le merit şi ŞTIU mai bine ca oricine că nu le voi avea niciodată. Speranţa moare ultima, dar până la urmă şi ea moare; prefer să nu mă gândesc la asta. Prefer să cred că lumea doarme, că eu dorm şi că o să mă trezesc într-o altă viaţă, cu o altă identitate şi un alt caracter. Felinarele de pe strada mea nici măcar nu ştiu cum arată lumina în întuneric şi cu toate astea am ajuns până aici, cu multe răni şi sufletul încărcat ce-i drept; important e că nu m-am lăsat învinsă de ura şi frica pe care mi-o provoacă bezna nopţii. Ştie oare cineva cât îmi e de frică de întuneric şi cum îmi tremură genunchii de spaimă când îmi zăresc umbra în spate? Şi dacă ar ştii, ce-i? Ce le-ar păsa?
Dar las asta... Mai bine mi-aş vedea de ale mele. Mai bine m-aş ascunde în vânt şi aş plimba prin aer sforile aşa cum vreau eu, nu cum vrea destinul ăsta nenorocit care trage aţele înaintea-mi. M-am săturat să-mi cânt mila în pahare de şampanie. Nu mai vreau să sărut cu buze reci mâinile unui pământ fertil şi apoi să fug spre deşert. Vreau să fug de maturitatea care m-a acaparat prea devreme; maturitate care mă ţine captivă în imaturitatea mea. Şi aş fugi... Dar unde? Unde pot fugi, când ghiarele gândurilor mă ating de oriunde?
Şi totuşi, oare sforile nu sunt în mâinile mele?