Şi cât te-am iubit !

Un  nou Septembrie. Poate de aici mi se trage buna-dispoziţie în ciuda oboselii şi a durerii de cap cărora le fac faţă cu greu de ore întregi. Încă de la sfârşitul toamnei trecute am aşteptat toamna aceasta. E ca şi cum eu aş funcţiona în sens opus unei lumi întregi: când orice urmă a vieţii din natură moare, eu reînviu. Mă amuză uneori modul ciudat în care se învârt rotiţele mele. 

Mă sperie însă cumplit faptul că acest Septembrie şi-a făcut apariţia fără să îl simt. Fără să am timp să îl întâmpin aşa cum se cuvinte, cum era ritualul. Nu am avut timp nici de sufletul meu prea nedoritor de toate. Am uitat şi de iubire... de tot. Am fost mereu bagată în priză, încercand să fac ceva pentru mine. Şi până la urmă cu ce m-am ales? S-a dus totul dracului: sentimentele, dorurile, durerile, dorinţele mele, amintirea chipului tău, dragostea mea pentru tine. S-au risipit toate şi nu ştiu când, nu ştiu de ce, nu ştiu unde... Cât de mult mi-am dorit eliberarea de toate acestea! 

Toată nesimţirea asta a sufletului meu mă îngrădeşte şi mai mult în propria-mi singurătate; nu mă eliberează cum trebuie să fie.. Imaginea pe care o văd adesea în oglindă nu îmi mai spune nimic; e complet străină de mine. Când caut înăuntrul meu sunt goală. Nu a mai rămas nimic în cutiuţa de lemn în care ţineam toată minunăţia trecutului şi a iubirii care înfolorea în mine. Nici măcar vocea ta nu o mai recunosc timpanele mele... Te aud şi nu schiţez niciun gest, nicio tresărire, nicio atingere..... Asta mă face să îmi pierd minţile şi să răscolesc fiecare milimetru din fiinţa-mi, poate-poate mai găsesc urme din tine pe aici. Dar nimic. Nu sunt nici urme ale existenţei mele... şi mă simt un mare nimic. 

Tot ce am găsit sunt nişte amintiri pe care le privesc, zâmbesc, apoi caut mai departe ca şi cum nu am văzut nimic important. Îţi caut mirosul prin cearşafuri dar şi el s-a evaportat de multă vreme... de toamna trecută încă. 

Poate toată schimbarea asta e un rezultat al trecerii timpului. Mereu am spus că timpul e un criminal în serie care pozează în vindecătorul de sufltete rănite. Pe mine una m-a distrus, m-a trântit la pământ, m-a făcut să uit şi să nu mai simt. Nimic. 

Cum pot oare trăi aşa? 

Cum pot trăi fără să îmi fie dor de tine? De noi?

Vreau să fug la munte! Aş vrea atât de mult să îţi caut iar privirea în vise. Vreau tot trecutul acela nenoricit de care am vrut să scap... să uit.... Şi nu e o dorinţă, e o necesitate; o nevoie de noi, de mine... de toamnă. Nu pot trăi cu gândul că ERAI totul cânva, iar acum ai disparut până şi din mintea mea! Dacă nu mai eşti tu stâlpul universului meu, cine atunci?

M-am năruit cu totul...