Oamenii au venit, au plecat. Unii au stat mai mult, alţii doar şi-au lăsat în fuga amprenta în betonul neîntărit al sufletului meu. Mâinile unora m-au iubit mai mult decât aş fi avut nevoie, iar alţii au refuzat să simtă căldura palmelor fierbinţi între care le cuprindeam obrajii. Mi-a fost bine şi rău, uneori ambele în acelaşi timp. Am zâmbit puţin şi am plâns mult. Am cerut bine şi am găsit rău. Am crezut că sunt sub mormane de pământ şi atunci am început să zbor. Am cerut un cântec şi am primit imensa fericire melancolică a clapelor pianului din camera de zi a palatului. Am căutat diamante în nori şi aşa am descoperit mireasma picăturilor de ploaie; diamantele nu sunt pentru mine! Lumina verde a ochilor tăi s-a stâns şi am rămas fără busolă în mijlocul lumii. Am lăsat capul spre petalele roşii căzute şi am păşit încet. Mi-am desenat harta universului în priviri şi am continuat. Am vândut îngeri şi am cumpărat aripi doar ca să le vând pe vise şi să răscumpăr îngerii. Graţioasele tale gesturi mi-au rămas întipărite în gând şi încerc să falsific actul perfecţiunii tale, însă zeii nu pot fi înşelaţi.
Mi-am disecat sufletul şi am pus bucăţi mărunte din el în mii de cutiuţe de argint. Durerea a devenit insuportabilă şi l-am cusut la loc. Mi-aş fi dorit de multe ori să funcţioneze creierul meu asemenea unui hard extern: să-l scap de două ori pe jos şi să i se şteargă memoria. Şi am greşit! GROAZNICĂ GREŞALĂ… Amintirile acelea îndepărtate îmi îmbâcsesc mintea cu iluzii despre tine şi despre toţi cei care au fost. Îmi pun întrebări inutile şi încerc să găsesc limita dintre ficţiune şi realitate. Nu mai fac diferenţa dintre vis şi întâmplare şi mă împuşc cu un gând….
Renasc în braţele tale pe care mi le imaginez atât de des… Şi Doamne, ce calde şi lungi sunt! Şi ce piept moale îmi oferi pentru odihnă! Doar în vis… Dar cum să mă trezesc?
Privesc peste umăr şi văd soarele care străluceşte între stele. De cât timp nu am mai dormit oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu