duminică, 30 octombrie 2011

I'm fine. I'm just not happy.

Îmi răscolesc sufletul a nu ştiu câta oară. Mă împiedic iar de vise şi cad. Mă las cuprinsă de vraja lor, ca şi cum nu le-aş cunoaşte puterea distructivă. Tot spun că nu mă mai întorc la ele. Sunt prea tristă pentru a-mi permite luxul să visez. Dar totuşi o fac. Din tot sufletul. Cu toată forţa.
Caut foc în şemineu într-o casă în care miroase a TINE. Sau îţi caut mâna printre aşternuturi, dimineaţa. Sau îţi ascult bataile inimii în timp ce te joci în părul meu. Sau mă pierd în cămaşa ta când îmi aduci micul dejun la pat. Sau mă săruţi părinteşte pe frunte când simţi că adorm în braţele tale. Sau îmi ştergi cu buzele picăturile de ploaie de pe obraji.
Şi izbucnesc în plâns. Mă uit în jur şi tu nu eşti. De fapt nu există niciun ,,tu''. Aici e gol şi pustiu şi rece. Visez. Delirez. Mă las condusă de iluzii şi dorinţe, căutări, doruri. Şi mor încet. Spun asta de fiecare dată şi încă supravieţuiesc. Tot mai greu ce e drept. Dar încă respir. Nu a încetat nimeni din viaţă doar din neiubire, nu? Cred că nu deşi, nu e deloc imposibil. Mi se pune o greutate pe piet şi respir greoi. Tremur din toare încheieturile şi plâng. Iar visul se derulează încă pe retinele mele. Mă năruie cu totul. O să se schimbe destinul meu într-o căsuţă din vârful unui deal? Nu îmi dau seama de ce mă amăgesc cu asemenea poveşti.
Timpul din clepsidră se scurge. Ticăitul infinit al ceasului de lângă pat mă scoate din minţi. Mă întreb dacă aş avea curaj să te prind de mână dacă mi-ai promite că o să zburăm împreună. Cred că nu. Îmi e frică de crăp. Îmi e frică de faptul că ceea ce îmi doresc s-ar putea să se împlinească. Şi la fel de frică de neîmplinirea iluziilor mele. Mă întorc în acelaşi punct depresiv. Acolo unde am fost lăsată de două braţe calde şi lungi.
Adevărul e că nu vreau să te rănesc. Niciodată. De ce ai plăti tu pentru că decizi să mă iubeşti? La urma urmei eşti tot un suflet rătăcit, aşa ca mine, dacă alegi să-mi stai alături. Chiar şi aşa, pentru putin timp. Eu mă pierd în gânduri. În cuvintele tale pe care cred că mi le-ai şopti dacă ai fi aici, acum.
Fie-ţi groază de mine! Fugi dar, rămâi lângă inima mea!


sâmbătă, 29 octombrie 2011

What the fuck does "friendship" mean?

A trecut ceva vreme de când tot încerc să îmi adun gândurile în cuvinte. Nici acum nu îmi e prea simplu dar, sunt prea plină de toate. Ar trebui să vezi neliniştea mea, nu să o citeşti aici. Ştiu asta prea bine. La fel cum ştiu că tu îţi treci ochii pe aici, deşi spui că nu îţi pasă, că doar un inconştient îşi injectează tristeţea mea în vene. Şi câte altele ai mai zis...
Dar te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca eu să nu mai dau doi bani pe tot? Nici pe tine, nici pe A., nici pe supărările lui M. Mi-a cam ajuns. Sufletul meu cedează în curând dacă nu mă opresc aici. Iar dacă îmi e ruptă inima în mii de bucăţele, nu înseamnă cu pot iubi mai mult cu fiecare dintre ele. E doar ultima speranţă năruită. De aceea rămân sus mereu pregătită de atac.
Îmi pare atât de rău că m-am lăsat călcată în picioare de aceşti buni prieteni, că le-am dat şi ultima firmitură de fericire şi încredere, că le-am găsit scuze mereu. Nu trebuia. Nu trebuia nici să te ascult pe tine, Ada, când m-ai încurajat să îi susţin cu toate forţele mele. E şi vina ta! Dacă mă gândesc mai bine, e doar vina ta. Tu îmi eşti raţiunea, iar eu sunt simţirea. Trebuia să lupţi mai mult cu mine. Ştii că în instanţă mereu ai avea câştig de cauză. Dar nu ai mers aşa departe. M-ai lăsat să cad pradă inimii.
Acum nu mă mai păcăliţi voi pe mine. Ştiu cum să îmi joc cărţile. O să calc şi peste cadavrele voastre şi puţin mă va durea... Pe voi v-a durut? Nici nu înţeleg de ce mă chinui să vă acuz, să vă dau explicaţii. Nu meritaţi nimic!


duminică, 16 octombrie 2011

Dor de toamnă


Încă aştept liniştea serilor de octombrie, deşi soarele a apus de multă vreme. Mă îndrept iar cu paşii gărbiţi şi mărunţi ai gândului spre visare. Uneori vreau să rămân prinsă în vise. Dar până şi visele ajung la limita dintre basm şi cojmar. Îmi asum prea des riscul de a cădea în tristeţe şi păcat. Parcă aş face echilibristică mergând pe o aţă între doi zgârie-nori.
Nu mai sunt la fel de fragilă ca atunci când m-ai lăsat îngheţată în zăpadă. Pe atunci orice cuvânt rostit greşit îmi era fatal. Acum nici măcar ce ar trebui să mă atingă nu mai are puterea să îmi provoace ochii să plângă. Cu toate astea, sufletul meu se pierde încă în baloane de săpun. Inima cere singurătate; singurătate care poate să fie la fel de preţioasă şi dură ca un diamant şi care are tot atât de multe feţe. Spuneam că nu mai vreau să fug de aici. Nu ştiu dacă mă îmbăt sau nu cu apă rece. Aici îmi e... nicicum. Nu e nici bine, nici rău. Nici cald, nici rece. Ştiu doar liniştea lipseşte cu desăvârşire.
Vioara care plânge în timpanele mele mă ajută doar să înşir aici cuvinte. Degetele tastează singure. Mintea mea a intrat iar în veşnica stare de hibernare. Simt o durere care îmi sfâşie pieptul. Nu îi înţeleg sensul. Nu ştiu de unde pleacă. Prin vene îmi curge lavă şi şi muşchii îmi iau foc. Mereu starea de rău a sufletului meu se răsfrânge asupra corpului. E un fel de răzbunare. Sau exteriorizare.
Mereu mă întorc în locul din care plec, doar să am de unde să o iau iar din loc. Şi am constat că în tot acest timp mi-a lipsit un umăr pe care să îmi pun fruntea să pot plânge. Mi-au lipsit acele două cuvinte. Mi-a lipsit muza cară să îmi poată transforma sentimentele în cuvinte. Încă îmi lipsesc acestea. Enorm. Un om puternic ar spune că dacă a rămas fără un anume ceva, înseamnă că nu îi era de folos. Eu niciodată nu m-am considerat puternică. Eu pot spune că am nevoie de oceane întregi de dragoste. Cineva mă definea ca fiind omul care are nevoie de atât de mulă atenţie şi iubire încât să mă îngrop în ele. Acum îi dau dreptate, deşi pe atunci nu recunoşteam. Şi ştiu: cu cât ai mai puţine aşteptări, cu atât dezamăgirea e în cantităţi mai mici. Dar în privinţa iubirii mi-am impus (oare?) un standard: totul, atât cât poate cuprinde infinitul.

Nu reuşesc să gâsesc înţelesul frazelor legate mai sus. Pur şi simplu nu mai găsesc nimic în acest haos. Sunt nesigură şi confuză. Vreau afară, printre frunze în parcul acela imens, nu departe foarte de centrul oraşului. Acolo toamna sunt puţini trecători. Iar cei pe care îi întâlnesc nu sunt grăbiţi şi parcă sunt solidari cu starea mea de spirit (oricare ar fi ea). Toamna aceasta nu am simţit-o şi deja am obosit.

miercuri, 12 octombrie 2011

Start


Îmi aplec urechea drepată spre piept şi aud în surdină muzica în ritmul cărueia dansează sufletul meu. Mă cuprinde în interior o căldură ciudată. Faţa radiază mii de fire de lumină. Prin fiecare por îmi intră fericire şi linişte. Sorb în priviri toară frumuseţea unei toamne târzii.

Am trecut printr-un accelerat proces de refacere lăuntrică. Mi-am şters întrega existenţă trecută. Sufletul meu mic acum e gol, gata să cuprindă în el experienţe şi iubiri noi. Acum nu mai caută drumuri prin trecut sau mâini de care să se prindă. Ştiu că orice ar fi, niciodată nu e mai mult decât pot duce.

Am primit pauza bine meritată şi mult dorită. Iată-mă acum! Sunt cea pe care nu a mai văzut-o nimeni vreodată, poate doar în prima şi foarte puţin în a doua copilărie (când toţi copiii emană lumină şi bucurie celor din jur indiferent de ce ar face).

Mi-a fost atât de dor de minunăţia lumii pe care nu am avut niciodată ochi să o văd, maini să o simt, nări să o miros, limbă să o gust şi nici urechi să o ascult. Nu mă mai pot sătura de ea. Nu vreau să mai fug nicăieri de aici. Îmi e bine unde sunt şi slavă cerului, mai am o grămadă de lucruri de descoperit.

Sunt fericită. De această dată sunt cu adevărat fericită. Şimt doar dragoste în tot ceea ce fac. Şi dăruire. Nu pot înţelege cum mi s-au deschis atât de multe porţi spre mine în doar două zile. Toamna mi-a priit. ninsoarea de duminică mi-a priit. Mănăstirea mi-a priit. A fost un complot al destinului care m-a purtat pe braţe undeva pe drumurile Ardealului. Nu ştiu dacă am ajuns la adevăr. Mereu va exista şi o altă variantă, un al doilea adevar contrar primului. Simt doar că îmi e bine. Şi Doamne, ce bine îmi e!

Sunt sigură că acum nu o să se sfârşească în lacrimi. Iar dacă ar fi să fie aşa, cu siguranţă lacrimile nu or să mai ardă. Sursa durerii odată eliminată, săgeţile care mă vor străpunge de acum în colo, vor lăsa răni nesesizabile, care se vor vindeca de îndată ce săgeata va fi îndepărtată prin credinţă.

Acum cred! Şi deşi nu ştiu încă cine sunt, ştiu că sunt pentru că am o misiune, oricare ar fi ea.