There is no fighting. Just run

Fug. Fug. Fug fără oprire, fără să mă uit în urmă, fără să plâng, fără să respir. Altă opţiune nu am.
Aştept ca la capăt de drum să mă cuibăresc cuminte în braţele tale şi să-mi şopteşti "cât mi-ai lipsit, scumpo". Te aud în urma mea cum îmi strigi să te aştept şi că putem sări în doi peste prăpastie. Nu înţelegi că doar eu singură pot risca să cad? E războiul dus împotriva mea, pe care l-am iscat cu buna ştiinţă. Degeaba lupt.. Sunt slabă comparativ cu mulţimea de fantome care mă urmăreşte. Nu pot permite să fie distrus până şi ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta. De aceea tu trebuie să stai departe, să mă aştepţi ascuns în toamnă şi să te rogi pentru mine. Mai mult de atât m-ar ruina.
Am atât de multă nevoie de tine! Dar nu acum, ci atunci când valurile se liniştesc, când Apocalipsa mea se sfârşeşte... când trebuie să primesc liniştea de septembrie. Dacă o să crezi vreodată că te părăsesc, înseamnă că ai uitat toate cuvintele şi atingerile mele. Ştiu că îmi vei spune că tu nu vezi nicio armată pe urmele mele, că pe tot drumul am fost doar EU şi TU. Cojmarul e doar al meu; de aceea nu vezi nimic altceva decât praful care se împrăştie la impactul tălpilor mele cu solul. "Aşteaptă-mă dincolo de munţi!" am puterea să îţi stirg. Sper ca sunetele să fi ajuns până la tine.
Până atunci încerc să mă menţin în viaţă. Alerg şi caut o cale să scap de nălucile care îmi fac existenţa un calvar în acest moment. Aş putea simplu să le las să mă ucidă, dar mă gândesc doar la sufletul tău. Culeg tot felul de diamante şi pietricele (aşa cum am văzut în nenumărate jocuri video) şi îmi spun că nu e posibil. Mă lovesc uşor peste obraji, dar simt cum energia îmi creşte sau cum îmi curge mai multă viaţă prin vene. Picioarele încă mă ajută neobosite, fără să se plângă.
Cerul se întunecă, un fulger împarte pâmântul în două iar eu sunt nevoită să încetinesc; să mă opresc. În jur se iscă pară de foc şi un gând mă îngrozeşte: cojmarul este însuşi infernul! Matahale mă prind din spate şi mă poartă în zbor deasuăra haosului. Aud doar teroare şi durere. Armată menită să mă distrugă e distrusă la rândul ei, iar eu nu ştiu ce soartă o să am.
Încep să plâng. Să mă zbat. Să zbier. Să transpir.
Uit de tine, de munţii după care trebuie să mă aştepţi... Vreau să opresc tot acest spectacol sadic. Simt o durere ingrozitoare între omoplaţi. Mă întorc şi văd alte două perechi de aripi. Sunt ale mele... Cei care mă obligă să privesc în jos îmi dau drumul... Aş vrea să mă cobor, să îmi ajut asasinii, dar sunt toţi morţi. Cerul capătă iar lumină. Îmi trag sufletul şi zbor. Nu mai sunt urmărită de nimeni.
Depăşesc munţii, dar tu nu eşti aici. Oare nu m-ai auzit? Mă aşez lângâ un râu de la baza lor... Nu ştiu ce să cred, ce să fac. Aripile dispar încet. Simt cum îmi intră sub piele fără să lase urme. Te apropii plin de praf şi fum. Aş alerga spre tine dar nu mai am forţă. Mă vezi şi grăbeşti pasul.
Te apleci şi mă săruţi pe frunte.
- Ţi-am spus că doar împreună reuşim...
Nu a sunat ca un reproş. Nu pot lega cuvintele tale... Nu ştiu ce să îţi răspund. Îmi arunc privirea peste umărul tău şi văd înariăaţii care m-au ţinut sus. Dai aprpbator din cap.
- Nu trebuia să îţi rişti viaţa pentru mine, îţi spun. Puteai să fii distrus.
- La fel şi tu. Să ştii că mi-ai lipsit, scumpo!

Te ridici, ma iei pe braţe şi plecâm de aici. Mă duci spre un drum, de unde putem pleca spre casă. Ai avut dreptate: fără tine nu aş fi reuşit. Am fi fost distruşi oricum amandoi.

This is for you. Thank you for everything!