Raţiune şi sentimentalism

Mă tot gândesc de ceva vreme cine suntem noi, oamenii, de fapt? Teoretic, omul este ,, o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.” Dar oare asta e suficient pentru a ne definii? Căt oare % suntem trup şi cât suflet? Oare dacă am împărţi aceste valori – în condiţia în care le-am cunoaşte cu exactitate – am obţine tot un rezultat apropiat de numprul 1,618 care este atotprezent în natură datorită rapoartelor dimensionale care se apropie cu o exactitate bizară de valoarea lui phi, fiind caracteristic absolut fiecărui lucru viu din natură, inclusiv planetele? Şi oare cum ar trebui să calculăm? Raportul suflet-trup sau suflet-creier? Dar există oare suflet cu adevărat? Şi dacă da, el însuşi e spiritul unic al fiecarui individ sau este doar o parte din el?
Atunci când raţionamentul este într-o continuă contradicţie cu sentimentele, cum am putea să le împăcăm? Omul în general se caracterizează prin firea lui violentă şi dorinţa de a avea tot mai mult, de a acapara şi ceea ce nu merită. Aşa suntem toţi, conştient sau nu. Doar că în lumea în care trăim, cei care sunt în stare să deschidă ochii şi să vadă realitatea aceea care nu e tocmai roz, dar mai ales cei care îndrăznesc să se plângă pubilc şi îşi exprimă dorinţa de a schimba ceva sunt etichetaţi de masele care dorm în bocanci, luaţi drept nebuni sau ciudaţi; de cele mai multe ori cele două cuvinte având aceeaşi conotaţie. Mie una mi se pare trist modul în care majorităţile (pe care eu îi consider adevăraţii nebuni ) îi fac pe cei ce au ceva de spus să rămână în umbră.
Deşi sunt tânără, copil chiar, m-am săturat să tot privesc în jur, să mi se face greaţă să deschid televizorul, să privesc la cei de sus – vârfurile societăţii – şi să mă gândesc la faptul că niciodată nu vom ajunge ,,o ţară ca afară”. M-am săturat să tot numesc prieteni oameni care nici nu îmi cunosc numele complet. M-am săturat să văd cuştile invizibile în care suntem îngrădiţi fără să ne dăm seama. M-am săturat de lumea asta şi deja m-am gândit de multe ori să o părăsesc. Încă mă gândesc să o fac, şi o voi face.
Daortită situaţiilor penibile pe care mi-a fost dat să le trăiesc, datorită despărţirilor inutile şi fără mătiv şi pentru că am învăţat prea repede că tot ce respiră se naşte să moară, vreu să fug. Să fug şi să uit, să îmi caut aliaţi şi să mă întorc să schimb ceva pe Pământul ăsta infect unde am fost trimişi să ne ispăşim păcatele din vieţile anterioare. Dar oare cine Dumnezeu va băga în seamă o paranoică perfect sănătoasă mintal ca mine – eu, un biet om mic şi nesemnificativ în oceanul ăsta de roboţi conduşi de legi?