Portativ al fericirii

Flori. Primăvară. Ploaie. Dimineaţă. M-am trezit mângâind firele de iarbă şi culegând păpădii. Mi-am spălat faţa cu picăturile de rouă care mi-au acoperit obrajii înflăcăraţi. M-am scăldat în razele de soare care nu mi-au fost niciodată foarte dragi. Am alergat cu fluturi agăţaţi de umerii şi degetele mele. Mi-am împletit miros de prospeţime în păr. Mi-am şters magia de pe pleoape şi m-am lăsat cuprinsă de liniştea infernală a naturii. Părea un haos, un haos pe care îl îndrăgeam şi pe care îl cântam împreună cu păsările.
Mi-am deschis larg braţele pentru că mi s-a făcut dor de fericire. Al luat-o pe TOATĂ pentru că toată era acolo, pe pământul acela neatins de suflet omenesc. Mi-am aruncat busola printre firele lungi de iarbă şi mi-am desfăcut aripile pe care le tineam lipite de omoplaţi.  M-aş fi putut întoarce oricând printre şosele şi maşini şi clădiri şi calculatoare. Aş fi putut zbura oricând către comoditate, către un pat moale şi două perne imense din puf. Dar nu am nevoie. Nu e fericire.
M-am aşezat cu grija într-un loc în care pământul nu a fost fertil. M-am aşezat acolo ca să îi dau viaţă. Te-am scos din buzunar şi mi-ai zâmbit. M-am făcut mică în faţa ta şi ne-am luat de mână. Ne-am urcat pe spatele unui fluture mov şi am zburat printre aceleaşi păpădii pe care le-am admirat eu.
Nu ne-am întors la comoditate. Am rămas mai aproape de origini, mai aproape de fericire.