duminică, 23 ianuarie 2011

Fără dorinţe de azi!


E târziu. E târziu şi mie îmi e dor de o nouă evadare. Mi-e dor de toamnă şi decembrie. Mi-e dor de braţele tale atât de tare încât îmi vine să îmi cresc singură aripi şi să zbor până la tine; dar îmi e imposibil.
Astăzi când am văzut cât de cumplit ninge – mărunt şi urât – am vrut să închid ochii şi să hibernez până în septembrie. Însă datorită lui A. care m-a silit să ies în frigul nenorocit al iernii de ianuarie mi-am imaginat ochii tăi verzi în contrast cu albul străzilor luminate de razele lunii şi felinarele obosite de pe marginea trotuarelor. Mi-am imaginat şi mi s-a făcut dor de vinul ăla fiert pe care nu am apucat să-l bem îmreună în decembrie, de Crăciunul pe care l-am petrecut departe de tine şi de vocea ta de om beat şi singur la 4 dimineaţa.
De fapt, mi-e dor să-ţi simt respiraţia fierbinte pe gat şi mainile reci pe coapse mai tare decât orice. Dar nu de asta am nevoie acum. Vreau să alerg singură pe străzi, să obosesc şi să cad în zăpadă îmfrântă fiind de eforutul fizic depus în mod prostesc şi inutil. Vreau să vorbesc cu toate javrele patrupede cu ochi blânzi şi miloşi şi să le dau pachetul cu mâncare pe care mama mi l-a lăsat pe birou înainte să plec de acasă. Vreau să fiu bună măcar o zi, să mă întorc în pseudo-camera mea (cutia aia de chibrituti în care pereţii mă prind între cărămizile lor şi mă fac să mă simt un fel de Ana a lui Manole) şi să uit de tine şi de lume... măcar pentru o zi. Să mă gândesc la mine exclusiv. Dar şi asta îmi e imposibil. Nu există aşa ceva pentru mine. Poate doar când o să mă mărit cu tine şi o să avem doi copii cu părul blond şi creţ... dar atunci nu voi mai avea timp să evadez. Vom deveni monotini şi din ce în ce mai plictisiţi de noi, până când vom ajunge la batrâneţe şi ne vom da seama că am încetat prea devreme să ne mai demonstrăm dragostea...
Dar nu are rost să gândesc aşa departe ....
Ciudat: îmi lipseşte aerul proaspăt mai mult ca niciodată. Îmi dau seama de asta doar atunci când ies din camera mea mai mult din obligaţie şi nu mă pot bucura aşa cum vreau, pentru ca trebuie să le dau lor explicaţii: cu cine, cât timp, de ce, pentru ce şi lista poate continua la nesfârşit. Nu o să îmi mai doresc. Astătzi e ultima oarâ când o mai fac. Nu o să îmi mai fie dor de activităţi care îmi depăşesc puterile.
Sunt tristă şi te iubesc în continuare. Mă mai gândesc o singură dată la libertate, după care mă mint că o să îmi treacă.
Sunt singură şi tristă.

duminică, 16 ianuarie 2011

Numai tu... cu ochii tăi verzi

Sunt ultimii mei pași pe care îi fac în lumea asta nenorocită. Unde o să plec pe urmă? Nu știu. Undeva departe de chipul tău angelic. O să plec în rai și te las pe tine, vă las pe voi toți aici, pe Pământ, în iadul ăsta al frumuseții și falsității. Purtați-vă cu mândrie masca inocenței și călcați în tăcere peste cadavrul meu, pentru că mie îmi este silă de voi. Oricum, ce vă pasă vouă? Nici nu ați realizat că nu mai am puls... Continuați să goliți paharele pline cu vin roșu.
Numai tu, cu ochii tăi verzi ai fi putut să mă oprești. Dar dacă mă gândesc mai bine, nici măcar tu. De ce îmi dai mai mult decât vreau? De ce îmi pansezi încheieturile sângerânde dacă am ales să vă părăsesc? De ce Dumnezeu ești egoist și te gândești mai mult la voi decât la mine? Lasă-i pe ei... Nu vezi că nici nu ocolesc balta de sânge în care îmi zace trupul fără viață? Nu te mai chinuii...  E inutil.  Atunci când îmi strigi:
- Deschide ochii și privește-mi durerea!
mă chinui cumplit. Nu vreau să deschid ochii să îți văd durerea, pentru că prea puțin îmi pasă de ce se vede în aparență. Oricum, îngerule, fața ta nu poate să fie pătată de tristețe. Ești divin! cel puțin în exterior... Aș vrea doară să îmi mai picuri în ochi puțin verde din ochii tăi. Să pot doar să îmi îmbrac sufletul în calda culoare a irisurilor tale. Atât vreau. Dar e târziu pentru dorințe. Nu mai am timp să te ascult. Nu am avut niciodată. Dacă aș fi auzit până acum ce îmi spuneai tu, și cum le luai apărarea ăstora despre care eu credeam că mă lovesc atunci când de fapt au vrut să mă ridice mai sus decât acolo unde se opresc munții, nu aș fi ajuns aici. Nu m-ai fi plâns și nu aș fi văzut nici ignoranța asta enormă a lor. Deși le pasă de mine... Chiar le pasă și sunt sigură de asta. Dar ce pot să le cer mai mult, dacă ei sunt ignoranți? Mă contrazic. Știu; nu e nevoie să îmi atragi tu atenția. Dar acesta e pur adevărul. Uneori le pasă, alteori nu. De aceea mă contrazic. Dar știu că mai mult le pasă decât nu le pasă.
Tu nu îți fă griji: cu picioarele tale lungi, abdomenul perfect și zâmbetul prea alb pentru a fi uman o să găsești ceva mai bun decât mine! Mă vei găsi pe mine sub altă formă. Și să nu îndrăznești să mă urmezi pe drumul ăsta, pentru că o să te dau dracului! O să rezist și fără tine, sper. Nici să nu-i trimiți pe vreunul dintre ei să mă însoțească, pentru că o să fac același lucru, chiar dacă ar fi vorba de mama. Lasă-mă să cad atât de jos cât merit! Oprește-i, atunci când se trezesc din ignoranța în care se scaldă încă și nu-i lăsa vreodată să mă caute. O să îi caut eu dacă voi fi într-atât de lașă încât să mă recunosc înfrântă de dorințele mele. Tu ai fi primul om căruia i-aș cere ajutorul. Dar te asigur că nu o să o fac.
O să ne întâlnim cândva la o masă rotundă și o să vă cântăresc toate greșelile pe care le-ați făcut în ceea ce privește persoana mea. Atunci ei o să plângă. Cred că și tu o vei face, îngerule. Pentru că și tu m-ai împins aici. Cu o mână mă trăgeai spre pieptul tău, iar cu cealaltă mă împingeai în prăpastie. Am ajuns să mă îndoiesc de tine și am căzut.
Dar în final vei rămâne numai tu, cu ochii tăi verzi.
Ignoră-mă cât încă mai poți!

miercuri, 12 ianuarie 2011

Alexandrina Hristov - Om de lut



Și uite lacrimile cum se zdrobesc de marmura imaculată și rece.
Te-am cătat, încă te caut și nu te găsesc. Nu o să te găsesc niciodată. Ai fost aici doar ca să ai de unde să pleci, în urmă cu ani de zile. Lumina verde s-a stins și eu am rămas cu demonii și te strig, te caut, te vreau, dar nu mai sper. Până la urmă și speranța moare. Nu mi-e dor de tine. Nu-mi pasă de tine. Nu am nevoie de tine efectiv. Am nevoie de vocea ta, de ochii și brațele tale. Vreau doar inima ta și atât. Restu păstrează pentru tine. Eu mi te ofer toată, cu fulgi cu tot.

duminică, 9 ianuarie 2011

Poezie

Vreau. Și vrei. Dar eu nu pot.
Și crede-mă: încerc! Dar mă sufoc.
Între noi s-a pornit un al doilea potop.
Mi-ai promis cândva că-i trece și prin foc.

Ai uitat. Pleci pe drumul tău necunoscut,
În timp ce eu mor acolo unde m-am născut.
Acum stau și privesc albumul desfăcut.
De ce ai face tot ce încă n-ai făcut?

Ușor ai devenit stăpânul sufletului meu,
Iar eu, sclava gândului și cuvântului tău.
Ai zis că vom fi doi mereu.
Unde-i oare puterea prea-veneratului zeu?

Atâtea întrebări ce nu-și găsesc rost...
E doar un joc pe care l-am jucat prost;
Tu ai fost, ești balaurul nemilos,
Iar eu sunt prințesa care-a rămas fără frumos.

Mă ucizi și mă trezești.
Mă arunci în ghiață și mă-ncălzești.
Taci în timp ce mă asurzești.
TE IUBESC atunci când mă urăști !!

luni, 3 ianuarie 2011

Reacție inversă

Întunericul mă invadează de câteva zile. Abia astăzi am resimțit miros de aer proaspăt; un timp îi uitasem efectul similar cu cel al heroinei atunci când trag adânc în piept mireasma rece a iernii. Până și soarele care îmi mângâia obrajii biciuiți de frig îmi părea străin. Cât mi-a fost de dor de viață! Deși până și orașul mi-a simțit melancolia pașilor. A fost pustiu. În parcul ăla prin care aș fi putut să merg cu ochii închiși fără să mă rătăcesc, astăzi nu am mai recunoscut niciun copac, nicio bancă, nimic. Nici băncuța ”noastră” nu mai era acolo unde am lăsat-o în toamna de acum doi ani. Tu ziceai că ai mai văzut-o, că ai cautat-o și ai găsit-o. Pun pariu că era băncuța ”voastră” nu ”a noastră”.

Și a fost prima oară când am colindat aleile în timpul iernii. Nu mi-am imaginat că sunt atât de albe și că răspund puterii cu care le cutreier. De fapt nici nu m-am gândit să-mi imaginez o asemenea frumusețe a liniștii și a singurătății de sine și de lume. Am mers mult pe jos. Am străbătut parcul dintr-o parte în alta, după care am intrat pe niște străduțe înguste, fără zăpadă, murdare, unde mirosea a asfalt umed și gaze de eșapament. M-am rătăcit. În orașul ăsta mic și infect eu m-am rătăcit! Am visat. Am râs de una singură și am plâns în gând. M-am eliberat. Dar cu ce preț?

Acasă a reînceput agitația. De fapt a reînceput de la telefon. Nici măcar o dată nu pot evada fără ca o anume ființă să își contrazică toate cuvintele nenorocite cu faptele. Începe să îmi fie silă și încep să cred că eu am o problemă, nu voi. Îmi doresc din ce în ce mai tare să fac ce tu m-ai convins că nu merită. Știi bine despre ce vorbesc. Acum nu te fă că ai uitat, pentru că încă te macină, deși refuzi să recunoști. Universul meu a explodat pentru a nu știu câta oară. Cuvintele ei sunt ca un fel de bombă atomică asupra bazei pe care încep să mi-o clădesc. Sunt atât de instabilă și de fragilă încât uneori îmi e frică și mie să mă ating, ca nu cumva să mă autodistrug din nou.  Dar vouă, hienelor, nu vă pasă ce simte sufletul meu de plastic. Zâmbetul tău îl topește și îl reface. Dar și tu o să dispari într-o zi, cum au făcut-o ele și ei. Și la ce bun să-l reconstruiești tu la nesfârșit, dacă ființele acestea îl calcă în picioare? De ce să îți pese ție, simplă creatură bipedă cu rațiune și discernămând, dacă eu am încetat să mă apreciez pentru ceea ce sunt? Pentru că de fapt nu mai sunt... Pentru voi și pentru mine am devenit o iluzie și vă jur că o să devin o amintire în curând. Tu știi mai bine decât ei toți ce vreau să spun cu asta, pentru că mai aveai puțin și începeai să plângi dacă nu îmi retrăgeam de atâtea ori cuvintele, spunându-ți că-mi pare rău și că a fost o reacție la nervi. Să știi că îmi pare rău, însă doar pentru tine. Pentru ei nu. Ei să moară! O să trec pe lângă trupurile lor fără viață și o să privesc cu scârbă înapoi strigându-le ”asta meritați”. Ție să îți fie bine. Vouă să vă fie bine. Nouă nu o să ne mai fie. Pe mine să mă excluzi! Eu doar te trag în jos, spre infinitatea durerii care mă strivește. Nu vreau să devii și tu asemenea mie. Nu meriți asta. Ei o merită din plin. Ei merită să ardă  fără să piară.

Pe ei o să îi conving cât de mult îi iubesc în timp ce-mi exercit asupra lor întreaga ură pe care m-au învățat să o creez din sâmburul aruncat de ei în sufletul meu. Ura lor a înflorit și a prins viață în mine. Puterea distructivă din ochii mei a rupt barierele bunului-simț și ale iubirii. Tandrețea a dispărut odată cu ele. Din fiecare lucru bun din mine a mai rămas o singură doză, aceea care își face efectul în prezența ta; cantitatea suficientă pentru a-mi alunga toate gândurile infernale din cap și pentru a putea să te îmbrac din cap până în picioare în iubirea și admirația cu care te privesc și te simt. Și tu mă simți, însă în alt mod. Tu printre cei vii, eu fiind însumi un vis, amintire în devenire.

Pentru tine o să fiu EU, cea care merge cu capul în jos pe stradă și căreia îi spui mereu ”zâmbește. ești mai frumoasă când ești fericită.”. Pentru tine o să fiu mereu motivul pentru care trăiești și mori simultan. Pentru tine o să fiu mereu ”prima iubire”, cum mi-ai spus-o cândva. Pentru ei o să fiu amintirea pe care au uitat-o. Pentru ei o să fiu ce nu aș fii permis niciodată să devin. Ei o să mă transforme după bunul lor plac, fără să te întrebe pe tine, singura ființă care știi tot adevărul despre mine. Ei nu o să pomenească nimic despre tine în cărțile pseudo-identității mele. Acest fapt mă lasă rece, să știi. Nu trebuie să apară numele tău în vreo carte, pentru că ce vor scrie vor fii minciuni. Tu nu-i vei crede, așa-i? Nu! Dacă aș ajunge să mă îndoiesc vreodată și de dragostea ta, atunci te-am iubit degeaba. Asta ar însemna că te iubesc încă cu ochii închiși, fără să pot vedea că ești ca ei, toți.

Viața mea, la fel și gândurile și toată inocența s-au dus dracului datorită fiarelor ăstora care mă încolțesc. Nu am apucat încă să cresc. Am învățat în schimb să detest și să urăsc. Am învățat să privesc prin ochii lor cu sete de a provoca durere. Am învățat să nu plâng atunci când am săgeți în inimă. Am învățat că dacă nu ataci în apărarea ta, ești doborât. Am învățat că am învățat să învăț toate acestea mult prea devreme și că mă depășesc.
Mulți spun că aș da dovadă de slăbiciune. Imbecililor !! Voi aveți idee câtă forță vă trebuie pentru asta?