Top secret

Verdictul a fost dat: DEPRESIE în stadiu avansat şi început de paranoia. Insomnii, panică, izolare aproape totală, necomunicare, nervozitate excesivă... Cu asta mă confrunt de săptămâni întregi. Ţi-am spus că nu te mai iubesc şi nu am simţit nicio durere. În schimb tu, tu ai fost gată să te prăbuşeşti. Acum ştii cum e să cazi din nori!

Nu m-ai întrebat nimic despre machiajul întins pe faţă şi nici despre ochii înroşiţi. Ştiai că am plâns, dar nici nu te-a interesat motivul ca altădată. Nu-mi pasă. Te-am invitat politicos să pleci pentru că "eşti prea uzat; nu mai am nevoie de dragostea ta". 

Se pare că nu mai am nevoie de nimic. De nimeni. Îmi vreau doar doza de singurătate şi cărţile în care îmi pierd gândurile. Sunt NIMENI acum, şi mă simt bine aşa. Sunt protejată de ce se întâmplă afară. Aici e cald şi linişte şi e ascunzătoarea perfectă faţă de propriu-mi suflet. Doar eu mă mai atac din când în când să verific dacă mai sunt vie, sau să îmi descarc energia negativă acumulată între 4 pereţi. În rest plâng fără un anume motiv. Nici nu mă întreb "de ce?". Mai mult ca sigur face parte din procesul de eliminare al simţurilor. Sunt tot mai dese zilele în care constat că nu mai doare. Nu mai arde nicio picătură din sufletul meu. Poate doar dorul de casă şi de câţiva oameni care mă aşteaptă acolo e cel care macină părţi întregi din mine. Dar mi se pansează rănile odată cu lacrimile scurse pe obraji şi sângele îşi reia cursul normal alergând doar prin vene. 

Adevărul e că... nu are rost să mă amăgesc cu dorinţe. Prefer să mă complac în izolare decât să arunc singură săgeţi spre mine. Şi mai de mult am pus punc şi am spus "fără dorinţe de azi" şi mi-am mai dorit. Însă mi-am dorit tot mai rar, până acum când nu mai doresc deloc. Şi nu mai curge venin din suflet. Curg doar lacrimi din ochi. Viaţa mea s-a dus, s-a pus pe pauză. Şi nu vreau să schimb nimic. Doar atacurile de panică din timpul nopţii! Nu mai apare Ada să îmi aducă vise frumoase. Apar fantome care mă sperie cu formele lor venite din infern. Măcar dacă m-ar lua cu ele... 

Nu îmi caut scuze pentru răutăţile mele. Nu vreau să folosesc asta ca argument asupra comportamentului meu respingător. Doar că dacă mă laşi în pace, îţi răspund la fel de paşnic; dacă încerci să mă loveşti îţi spun să te opreşti; nu te opreşti, te distrug. Mi se pare un joc corect, poate nu mereu în avantajul meu. Nu sunt întruchipare a răului. Unele lucruri chiar îmi supun inima unor chinuri groaznice. Deşi nimeni nu crede... 

Poate tocmai pentru că m-am ascuns prea mult sub masca asta nenorocită pe care o afişez, nu mai pot reflecta pe chip realitatea nici în momentele de maximă sinceritate... şi îmi pare rău. 

Închei aici pentru că înşir lucruri care izvorăsc durere în interioarul meu, iar eu sunt PUTERNICĂ. Eu sunt zburătorul care salvează pe toată lumea şi care nu are nevoie de salvare. Eu sunt unicul Soare în jurul căruia se învârt toate. Eu sunt sub un scut de oţel şi nu pot fi atinsă. Eu sunt de neschimbat şi de nemişcat. 

De fapt eu nu sunt tot ce am spus. Din contră: sunt opusul ultimelor 5 fraze despre mine, dar nimeni nu trebuie să ştie asta. Nimeni nu trebuie să ştie că sunt slabă, că am nevoie să fiu salvată, că sunt un fel de Pluto al vostru, că scutul meu este o bucată de pânză, că sunt vulnerabilă şi mobilă.... Nimeni nu trebuie să afle asta...