Happy tea time

Îşi apăsa cu degetele pe tâmple şi a început să le maseze uşor. Starea de tensiune din vene i se elimina încet odată cu respiraţia regulată şi greoaie. La creierul ei ajungea din nou oxigen iar pe retine a început să distingă forme şi culori. Se afla singură la o masă din acea cafenea selectă din centrul oraşului cu două ceşti de ceai în faţă.
Cu ceva timp în urmă era şi el acolo; erau ei reci şi goi de orice sentiment. Ea ştia că acela e sfârşitul însă spera să îl prelungească la infinit. El se afla acolo doar pentru a pune punct cât mai repede. Nu dorea să se umilească mai târziu în faţa unei femei; l-ar fi năpădit plânsul pentru că nici lui nu îi era uşor.
El o aştepta deja acolo jucându-se cu linguriţa în ceaşca de ceai de mentă. Repeta în gând aceleaşi replici pe care le spusese în oglinda din baia restaurantului, la servici sau în timp ce îşi făcea duşul de dimineaţă. Le repeta de zile întregi şi era sigur că o să uite tot când ea îi va arunca o privire plină de dragoste şi că se va simţi vinovat pentru gândul de a o părăsi.
Ea a intrat tremurând, ţinând în mână geanta elegantă tip diplomat. De la birou a mers pe jos până la locul stabilit pentru întâlnire. Nu era în stare să conducă. Deşi nu i-a spus nimic la telefon, ea îl cunoştea prea bine încât era imposibil să nu îşi fi dat seama că s-a plictisit şi dorea ceva nou. A deschis uşa cafenelei cu indiferenţă spunându-şi că de acea dată nu va plânge în faţa acelui bărbat, nu va încerca să-i ceară vreo explicaţie şi nici nu îl va opri. Se înfiora doar când se gândea la cantitatea de forţă de care avea nevoie. S-a apropiat de masa lui cu zâmbetul pe buze aşa cum făcea mereu. L-a sărutat uşor pe frunte fără să lase urme de ruj.
El nu îndrăznea să îşi ridice privirea de la ceaşca de ceai încă plină. Atitudinea ei drăgăstoasă ca întotdeauna îl omora pe dinăuntru. Observându-i agitaţia a cuprins-o un val de mulţumire prostească. S-a aşezat, nu lângă el aşa cum obişnuia să o facă, ci pe scaunul paralel cu al lui. Primele ei cuvinte au fost ,,un ceai de lămâine, vă rog'' adresate chelner.ului. Mâinile lui au început să tremure la auzul vocii ei atât de liniştitoare. A scos un pachet de ţigări din buzunarul sacoului sprijinit de spătarul scaunului. A scos o ţigară din pachet şi a aprins-o, deşi se afla într-un spaţiu destinat nefumărotilor. Fiind un om infuent din oraş nimeni din personalul localului nu a îndrăznit să îi facă observaţii. În schimb femeia din faţa lui nu s-a putut abţine de la comentarii.
Ea: Nu ar mai fi trebuit să faci asta, cu atât mai puţin aici.
Privea cum îi tremura în mână acel băţ umplut cu tutun şi cum fumul se împrăştia în formă de zig-zag în toată încăperea. Ea şi-a primit între timp ceaiul pe care îl comandase. Cele două arome se combinau ameţind-o şi mai tare. Se simţea bine văzându-l cum se chinuie, crezând că e de moment şi că i-ar fi trecum imediat ce ar fi plecat de acolo.
El: Am nevoie de o pauză.
Era pentru prima oară când îl auzea vorbind de când s-au întâlnit. Vocea lui nu suna grav. Era mai degrabă seacă şi nu putea citi nimic în ea: nici remuşcare, nici tristeţe, nici împlinire; nimic. Ea nu se aştepta la ceva atât de direct. Credea că el va ocoli mult subiectul lăsându-i timp să se acomodeze cu ideea. Nu mai era la fel de calma şi începea sa simtă şi ea agitaţia lui.
Ea: Aceasta e decizia ta?
El: Nu. E dorinţa mea.
Pentru prima oară îl simţea departe. Simţea cum el i se rupe din suflet şi o lasă doar cu jumătate de inimă. La fel simţea şi el. Începea să regrete că a pornit acest război împotriva propriei vieţi. În acel moment, rostind acele cuvinte seci a realizat că fără ea el nu există. Nu putea să se dea înapoi. Relaţia lor a devenit una platonică, o vedea tot mai rar zâmbind din suflet şi o simţea tot mai nefericită. Ea nu îi mai suporta atingerile, respiraţia, cuvintele. Tot ce îi mai lega era pura obsesie. Pe alocuri a mai rămas iubire acoperită de praf. El a fost cel care a dat dovadă de maturitate. Era conştient că nu s-ar fi schimbat nimic în mai bine, că ar supravieţui şi pe drumuri separate, că ea avea nevoie de ceva mai bun şi de mai multă atenţie.
Ea: Nu o sa te întreb de ce vrei să pleci. E clar că ai nevoie de ceva ce eu nu îţi pot oferi. Vreau să fii fericit.
Cuvintele acelea l-au doborât cu totul. El nu îi putea oferi ei ceva mai bun, însă nu a contrazis-o. I-a amorţit întregul corp. Nu-şi mai simţea nici carnea şi nici oasele. Nu mai tremura. Nu îi era cald sau frig. A şi uitat de ceaiul deja răcit în cupă. Privea în gol.
Ea se simţea ca şi cum întregul cer i-ar fi căzut în cap. Spre surprinderea ei încă făcea faţă acelei greutăţi.
El (printre lacrimi): Vreau ca şi tu să fii fericită. O să îmi lipseşti...
Spunând astea s-a ridicat, şi-a luat sacoul, a sărutat-o delicat pe frunte lipindu-i apoi capul de pieptul lui pentru câteva secunde, i-a întors spatele şi a plecat fără să privească în urmă, plângând. Ea nu i-a observat lacrimile pentru că nu a avut curaj să îl privească I-a urmărit umerii laţi îndepărtându-se de masa la care se afla. Când el a ajuns de partea cealaltă a uşii ochii ei i s-au umplut de lacrimi.
Nu a izbucnit în plâns cum se aştepta. A rămas minute întregi privind uşa după care mintea i s-a cufundat într-o lumină ciudată. Se simţea ca şi cum ar fi început să intre în comă. În stomac avea o sentaţie de greaţă. Ameţea.
,,Vă simţiţi bine?'' a trezit-o vocea chelnerului. A râspuns afirmativ, aproape mecanic. Şi-a prins faţa în palme şi a mai rămas în cafenea câteva ore. Încă nu şi-a revenit din amorţeală dar s-a ridicat, a plătit consumaţia neaşteptând să i se mai aducă nota de plată la masă şi a plecat. Nu s-a îndreptat spre parcarea companiei la care lucra. A mers pe jos până acasă în ciuda distanţei destul de mari şi a pantofilor care au început să o incomodeze. Praful de pe străzi, căldura de august, îmbrăcămintea formală şi incomodă, plecarea lui, au copleşit-o. S-a pus în pat fără să facă duş sau să îşi schimbe hainele cu care a stat îmbrăcată mai mult de doisprezece ore. A adormit cu gândul la umerii lui.
,,De mâine va fi totul diferit...'' a fost ultimul ei gând.