A Fine Frenzy - Almost Lover

Crimă sau pură sinucidere?

          Să vrei să renunți și să nu poți. Să vrei să alergi și să descoperi că nu mai ai picioare. Să vrei să țipi și dintr-o dată să rămâi fără glas. Să vrei să nu mai iubești și totuși să divinizezi în continuare.

          Toate astea se traduc simplu prin: a vrea IMPOSIBILUL. Și a vrea imposibilul într-o lume clădită pe ruine de vise și oseminte de călugări, nu e altceva decât pură sinucidere; lentă dar sigură.

          Atunci când speram în împlinirea a măcar o parte din infinitatea dorințelor mele, mă bazam pe haina ta care avea să mă îmbrace când rămâneam singură și goală de forță și sentimente în mijlocul unui ghețar al sufletului. Mi-ai promis! Dar nu ar fi singura promisiune pe care o încalci cu mai multă NEPĂSARE decât NERUȘINARE; deși împreună tot un întreg letal formează, indiferent de modul în care sunt proporționate.

          Observ că te-ai îndepărtat și-mi privești din umbră autodistrugerea. Mă dărâm cu bună-știință, pentru că nu reușesc să te scot din sufletul meu. Nici măcar nu pleci... De că mă chinuiești într-un asemena hal inuman și lipsit de scrupule!?

          Știu că ești acolo, nu foarte departe de mine. Știu că ești TU. Ești viu. Și ești pe jumătate al meu-de asta sunt sigură. Dar nu poți să ignori faptul că sunt o extremistă de felul meu. Nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură, mai ales când vine vorba de sufletul tău și așa prea întunecat de noaptea răutății care zace în tine. Am zis-o de atâtea ori; ți-am zis-o și ție, iubire: te urăsc pentru că ai devenit unicul meu prieten, refugiu și zeu. Dar nu te baza pe asta atunci când vine vorba de luat o decizie în ceea ce ne privește pe noi doi în mod direct.

          Uite! Îi vezi cum se târăsc în genunchi la picioarele mele și sărută fiecare urmă lăsată de tălpile mele? Îi vezi cum îmi aruncă întregi câmpuri de crizanteme de-a lungul cărărilor pe care urmează să merg? Îi vezi cum mă imploră să le vorbesc măcar o dată? Spune-mi: tu îi vezi!? Pentru că eu nu...

          Eu te văd doar pe tine, idolul meu. Pe tine cu cristalele tale verzi care-ți picură din ochi și-mi transformă sângele în lavă, tăindu-mi-se respirația ori de câte ori îți întâlnești privirea cu a mea. Eu pe tine te-am vrut. Nu știu dacă te mai vreau. Nu mai pot să te vreau după tot ce ai făcut! Dar atunci de ce fiecare celulă din corpul meu tânjește după atingerea ta și buzele mele urlă disperate numele sărutului tău? Arată-le tu, iubire, că nu mă meriți și că nu ești cel mai bun pentru mine! Convinge-le tu, pentru că eu nu mai reușesc să mă lupt cu ele... Eu vreau ca tu să îți iei urmele de praf și să pleci din viața mea! dar ele nu mă lasă să te las...

          Mă zbat în brațele destinului ăsta nenorocit care nu-mi permite să plec și nici măcar să închid ochii să nu mai poți apărea vreodată în fața lor. Îți văd aura divină strălucind în umbră și-ți strig: „întinde-mi mâna și ia-mă lângă pieptul tău!”. Dar tu nu schițezi niciun gest; doar îmi privești calm autodistrugerea zbuciumată.

          Ține-mă aproape de sufletul tău rece, apoi omoară-mă în brațele tale. Pune-mi un pistol la tâmplă și apasă cu încredere și patos pe trăgaci, iubire! Lasă glonțul să-mi treacă prin cutia craniană fără să ai păreri de rău. Fă ce vrei din mine, dar nu mă lăsa să sângerez până la moarte de dorul tău!!! Sau ai putea să pleci... Și așa pe tine nu te ține nimic aici. Poate doar plăcerea cu care savurezi imaginea chinurilor mele...

Pleacă, criminalule și lasă-mă să trăiesc !!!

Realitate imaginară

          Nu m-am putut abține să nu vorbesc despre prima zăpadă ADEVĂRATĂ de anul acesta.
Ignorând faptul că mi-a înghețat până și lenjeria intimă pe care o purtam, eram albă din cap până în picioare. Am totuși un regret: puteam să am parte de o buna partidă de ”bulgăreală” dar din nu știu care motiv în acel moment nu aveam tragere de inimă. Îmi doream doar să ajung acasă unde ma aștepta o cameră încălzită pentru mine exclusiv și cartea pe care începusem să o citesc aseară.
          Am simțit mirosul Crăciunului care plutește în jurul meu, chiar dacă MI-E SILĂ. Și nu, nu mi-am schimbat părerea despre iarnă. Cu niște fulgi de zăpadă nu se face SĂRBĂTOARE !! Dar mi se umple sufletul de un sentiment ... pfff ! Nici nu știu cum l-aș putea descrie: nu e fericire. Nu e nici melancolie. E pur și simplu ceva ce mă face să mă simt vie, să mă simt copilul acela care nu-și poate stăpânii emoțiile și căruia nu îi pasă de privirile celor din jur.
          În timp ce îmi așteptam autobuzul în stația din apropierea liceului săream și țopăiam ca o nebună printre fulgii de zăpadă care erau tot mai denși cu fiecare secundă care trecea. Buna mea colegă mă privea cu un aer ciudat și cred că își spunea în gând ”fata asta nu e normală!!”. Dar s-a obișnuit deja cu apucăturile mele...
          Acum, în loc să fiu plină de zăpadă din cap până în picioare, să am buzele învinețite de frig și urechile roșii și înghețate stau în fața unui ecran, citesc\postez pe bloguri. Și de asta mi-e silă.... Generația din ziua de astăzi... nu mai știm, nu mai vrem și nu mai avem cu cine să ducem mai departe jocuri și tradiții plictisitoare și învechite (după mintea unora.)

Și nu pot să nu pomenesc nimic despre IMENSUL URS ALB (de pluș) primit cadou de la mama. Sunt atât de fericită că mi s-a împlinit unul dintre miile de vise. Mai mult de atât nici nu îmi puteam dori !!

Pentru inconștienți !!

Niciodată IARNA nu a fost anotimpul meu preferat și nici nu cred că va ajunge vreodată să fie. Dar acum îmi e de-a-dreptul SILĂ de tot ce văd, ce simt și ce vreau.

Mi-e silă de data de 9 decembrie. Adică: e ziua mea ... Așa, și ce? Mi-e silă de „Moș Nicolae” care tocmai a trecut. Mi-e silă de Crăciun; nu de Crăciun ca sărbătoare.. nu! departe de mine acest gând. Pur și simplu nașterea Domnului își pierde într-un mod tragic din valorile morale și spirituale. Începând de la interminabilul post al Crăciunului și ajungând în SEARA SFÂNTĂ, nu mai e ABSOLUT NIMIC așa cum îmi amintesc eu din poveștile mamei sau ale bunicii. 

Nu am nevoie de nu știu ce cadouri scumpe. Nici măcar nu vreau cadouri ... Vreau să simt mirosul cozonacilor scoși din cuptor, nu să salivez când îi văd pe masă pe ăia din comerț. Vreau să simt mirosul vinului fiert, nu neapărat să-l beau. Vreau să îi am pe EI (cei care cu adevărat contează: FAMILIA) în jurul meu. Vreau zăpadă, aburi pe ferestre și foc în șemineu. Vreau să ascult colindători adevărați, nu colinde de pe YouToBe. Vreau imposibilul .... Nici măcar nu am cuvinte pentru a descrie Crăciunul acela la care visez și despre care o să vorbesc doar cu prietena mea imaginară, Ada. Ei o să îi spun despre gustul turtei dulci făcută acasă, despre bradul NATURAL (în ghiveci) primit cadou de la tata, nu despre ăla artificial pe care în folosim de ceva ani. Despre tot ce vreau și nu o să fie. O să îi povestesc tot ca și cum aș fi trăit fiecare clipă nu numai în momentele de maxim delir.

Vreau IARNĂ și atât. 

Un prieten mă întreba într-o seara ce o să fac de Crăciun. I-am răspuns că nu vreau să vorbesc despre perioada asta de ”sărbătaore”. Mi-a spus că sunt inumană și nu am pic de romantism în mine.

De ce să fiu inumana? Pentru că îmi doresc mai mult, mult mai mult decât pot avea într-o societate ca cea de astăzi?  Nu sunt romantică pentru că nu dau doi bani pe lumânările aprinse doar de formă pe masă (pentru că mai nou ele sunt o sursă pentru a îndepărta mai repede fumul de tutun)? Pentru că îmi vine să urlu când îi văd pe toți cum își arată bucuria nașterii Împăratului când de fapt le stă gândul la alcoolul de pe masa de Crăciun? Pentru că nu mai știm cum să fim FAMILIE și nu putem renunța nici măcar pentru o zi la telefon mobil, internet și televizor?

Dacă din acest motiv sunt considerată inumană, atunci da: prefer să fiu așa. 

Mai zic încă o dată .... MI-E SILĂ... dar o să fie iarăși TOAMNĂ .... 

Asta e un semnal de alarmă pentru inconștienți, pentru cei care închid ochii fără a încerca să schimbe ceva în bine și pentru cei care DISTRUG. Mai ales pentru cei care DISTRUG !!! E sărbătoare ! Trebuie să fie Crăciun !!

Mirific peisaj, ultima atingere de cuvinte

- De ce dracului a trebuit să pleci?

- Să conștientizezi realitatea.

- Acum îmi spui că ai crezut că mi-ar fi fost mai bine fără tine?

- Exact asta spun...

- ..........................

- Credeam că am stabilit și nu o să îmi mai pomenești de sinucidere. Învață că nu sunt jucăria ta...

- Tu te auzi, măcar .. !?

- Știu foarte bine ce spun ...

- Du-mă în oraș !!!

- De ce?

- Plec.

M-am ridicat.

- Stai, în numele lui Dumnezeu, aici !!! Ai vrut să vorbim. Acum de ce fugi?

Tonul violent și modul în care mi-a prins încheietura mâinii m-au obligat să rămân. M-am așezat iar pe nisipul rece aproape de el.

- Ești un ipocrit care mă lasă să mă sinucid doar pentru simplul fapt că ai fost atins în orgoliu..

- Ești isterică !

- De ce? De ce spui asta? Pentru că sunt tristă ? Pentru că îmi pot controla orgoliul când vine vorba de tine și aș fi călcat pe cadavre să-ți fie bine? Cretinule.... De aia?

- Să nu-mi vorbești tu mie de orgoliu și sacrificii !

- Deja tremuri, nu? Doar persoana ta te interesează. Nu maică-ta, care e cea mai extraordinară ființă pe care am întâlnit-o vreodată. Nu eu. Nimeni, mă, nimeni !! Ție să îți fie bine...

- Nu crezi că ți-am arătat de atâtea ori cât te-am iubit? Știi ce ? Fă, draga mea, CE VREI TU. Eu nu te pot opri. Te-am pus să alegi între gânduri sinucigașe și persoana mea. Ai ales... A contat vreodată ceva?

- Pe vremea când conta tu erai LÂNGĂ MINE. Dar tu realizezi că-n secunda asta ești un criminal, cretinule?

- Cea care ucide ești tu...

- Ai idee cât doare?

- Nu te doare. Doar ți se pare, crede-mă !

- Dar tu chiar nu ai sentimente ...

- Încep să te urăsc. Ridică-te !

- De ce?

- Plecăm.

- Unde?

- În oraș. Aici se încheie orice discuție între noi doi.

Valurile albe se spărgeau de mal. Apusul de iarnă a vrăjit totul ca într-o mirifică lume a basmului. Am mai întors o dată capul peste umăr. Parcă îmi doream să pot lua imaginea aceea cu mine în mormânt, atunci când aveam să mor.

El era la zece pași înaintea mea și mergea grăbit spre mașina parcată nu foarte departe. Desculță, simțeam nisipul înghețat șerpuindu-se printre degete. În spate lăsam marea. Ultima amintire cu vechii noi și puținele părți bune din mine au rămas acolo. Probabil furia curenților de apă le-a luat deja și le-a aruncat printre sirene și delfini.

Winter Love

Afară fulgii imenși de zăpadă puneau la punct coregrafia valsului din noaptea de Crăciun care își va dezvălui magia în mai puțin de 24h.

În casă, la lumina jucăușă a focului din șemineu, degetele lui se mișcau circular prin părul meu perfect întins ciufulindu-l. Trupul meu acoperit doar de cămașa lui albă cu un miros atât de plăcut stătea lipit de pieptul lui  gol. Simțeam plăcerea care ardea în el și dorința de a gusta din mine. Minutele treceau fără să ne spunem nimic și fără să ne reproșăm ceva în legătură cu cearta avută de dimineață. Sorbeam rar din paharele de vin fiert care între timp se răcise și ascultam pe fundal melodia care mi-a cântat-o la pian pentru prima oară.

Liniștea infinită din jurul nostru, geamurile aburite, mirosul de vin și parfum bărbătesc, ochii lui verzi care își intensificau culoarea atunci când lumina flăcărilor îi atingea fața ... erau mai mult decât PERFECTE. Nu aș fi îndrăznit să visez la ceva mai mult de atât.

El îmi era unic și absolut prieten, refugiu și zeu. Dar în acea seară era mai mult de atât. Simțeam Universurile noastre cum se contopesc și devin unul, ca și cum noi doi eram piesa care lipsea din puzzle-ul Lunii pe care l-am construit în noaptea Ajunului.

În depărtare au început să se audă glasuri de colindători și mi-am amintit de cozonacii care se coceau încă în cuptor. M-am ridicat de lângă el, dar până să mai fac un pas spre bucătărie, el m-am prins delicat de încheietura mâinii stângi și m-a tras înapoi pe podea.

- Te iubesc... mi-a șoptit la ureche după ce m-a prins în brațe.

- Și eu te iubesc, i-am spus eu.

- Haide să îți arăt ceva!

M-a împins încet pentru a mă ajuta să mă ridic din nou, după care l-am văzut în picioare în fața mea. M-a sărutat iar și a început să meargă spre ușă. Eu am rămas pe loc neștiind ce să fac.

- Hai aici ! a țipat el ca și cum ar fi fost la o distanță foarte mare.

A deschis larg ușa și eu mi-am prins brațele cu palmele datorita frigului care m-a pălit pe neașteptate. El m-a tras în pragul ușii și încerca să mă protejeze oarecum de vântul care îmi tăia ușor obrajii.

- Privește ... mi-a șoptit el.

- Da? Ninge.

- Nu, nu asta vreau să vezi.

- Atunci ce?

- Fulgii dansează pentru noi. Uite-i cum se bucură în tăcere pentru dragostea noastră.

- La fel cum ne admirăm noi reciproc, dar fără a simți nevoia de a arăta asta prin cuvinte?

- Jură-mi, aici, în fața tușelor albe ale tabloului acesta că nu o să pleci.

- O să fiu lângă tine când o să ai nevoie.

M-am trezit în același pat invadat de absența lui. Sunt în aceeași cameră cu postere și poze vechi pe pereți. Aud aceleași claxoane și pe fereastră văd tot aceleași mașini înghesuite în parcarea plină de polei din fața blocului. Dar sună telefonul și știu că de partea cealaltă a firului mă așteaptă vocea lui nerăbdătoare. E doar 1 decembrie și nu pot să sper la un Crăciun ca cel visat de mine, însă măcar îl am pe EL și realitatea se transformă în fantezie.

Noi descoperiri

Mă pierd. Mă pierd și ma învârt în același cerc plin de vicii și oameni care fug atunci când văd că am nevoie de ei. Mă uit din reflex peste umăr și nu văd nimic; nu am ce să văd. Nu e nimeni: e doar ceața care se împletește în sublimele note cântate la pian și amintirea ochilor care luminează încă în sufletul meu.

Cum care ochi? Ochii aceia verzi, căprui, albaștri, negri... ochii tuturor celor cărora încă le păstrez câte un loc în mica mea inimă de lavă, în speranța că se vor întoarce să-l locuiască, să construiască noi speranțe.

Dar degeaba, pentru că mie tot îmi e rece. Pe mine tot nu mă încălzește nimeni cu versuri dulci și veninoase. Eu sunt tot aici unde m-ați lăsat. Nu am curaj să ies din cercul meu pentru că nu văd nimic și apare teama plecării la drum fără a aveam un suport fizic și stabil pe care să pășesc.

Dacă erai tu, măcar tu să fi fost aici și ar fi fost de mii de ori mai ușor. Dar stai! Tu ești cu mine. Cât de proastă sunt: cuvintele tale încă le am în cutiuța de SPERANȚE VECHI pe care o port mereu cu mine.

Nu îmi mai e frică de nimic. Simt pe buze gustul tău de gheața și în urechi aud ultimele șoapte dintr-un receptor și încep să plutesc. Linia invizibilă a cercului care mă îngrădea se evaporă din capul meu cu cât mă înalț mai sus și pierd norii din priviri, pierd Pământul și prind întreaga lume în palmele fine și calde și fug cu Ea. Mă ascund în Ea și pe Ea o ascund în mine. Ne completăm reciproc și abia acum îmi dau seama cât de multă nevoie era de mine aici, și eu am stat închisă în cercul meu întunecat și rece.

Câte frumuseți: zâmbete și flori, mare și cer, pescăruși și brazi...toate, absolut toate există pentru mine și eu pentru ele.

 Datorită unui om, mi-am dat seama că adevărata frumusețe stă în ceea ce vrei tu să fie frumos și că binele îți aparține în totalitate, important e să știi să îl modelezi. JUR că o să mă gândesc de 1000 de ori înainte să mai iau o decizie în ceea ce mă privește și că „nu” o să devină curând o amintire.

Gânduri de octombrie, 13

„Iubire? nu cred .. Obsesie? la tine 100% .. Orgoliu? la mine 110% ”

Nu a fost iubire?

Ba da: cred că a fost. A fost prea multă, poate. Dar nu a existat un echilibru între ceea ce ofeream eu și ce primeam la schimb. Nu o să spun că te-am iubit mai mult decât ai făcut-o  tu. Tot ce pot spune e că dacă ar trebui să-mi ofer inima pentru ca tu să trăiești trei zile în plus, aș putea să mor chiar acum fără să regret. 

Deși știu că tu nu ai face niciodată asta pentru mine. Deși eu nu însemn pentru tine ce însemni tu pentru mine. Deși tu nu ai ajuns să mă divinizezi așa cum o făceam eu zi de zi. Deși... tu nu.

Îți amintești primul sărut?

Eu încă îți simt buzele zdrobindu-le pe ale mele, îți simt brațele cum mă cuprind și uneori pot să simt mirosul parfumul tău, ca și cum ai fi lângă mine. Nu ți-am spus asta niciodată, dar TE SIMT; nu doar în sufletul meu, ci pretutindeni.

Ești vocea din capul meu. Ești spiritul din inima mea. Ești îngerul, zeul și în același timp ești demonul meu. Ești cerul și marea, muntele și Pământul întreg. Ești Absolutul și Nimicul infinității mele. Parcă îmi ești drog și antidot în același timp.

Vreau să simt în piept durerea pierderii tale așa cum o simțeam mereu când plecai. Atunci îndulceam veninul cu speranța că te vei întoarce și chinul îmi dădea viață. 

Acum... e diferit. Mă tai cu lama unui cuțit, după care pui sare peste fiecare rană și mă lași așa, să mor. Măcar așa știu sigur că ai fost real, nu doar o închipuire născocită de mintea mea, pentru că din punctul de vedere al oricărui studiu realizat vreodată: EȘTI PERFECT !

Dar ... tu te-ai trezit vreodată la miezul nopții cu ochii în lacrimi și cu gândul la mine? Tremurai din toate încheieturile când îți aminteai gustul buzelor mele? Ai simțit cum inima începe să-ți cedeze pentru că nu mi-ai auzit vocea două zile? Nu cred ...

Iar dacă măcar la una dintre întrebări, răspunsul tău ar fii „Da!”, atunci cum ai putut să uiți că ești... erai TOTUL? Cum ai putut să crezi când am spus că îmi e mai bine fără tine? Cum!?

Și încă nu mi-am dat seama dacă e într-adevăr iubire sau dacă e pură obsesie.

Dacă e iubire, de ce nu mă omoară?

Dacă e obsesie, de ce simt că pierd parte din mine?

M-am sinucis!

Și asta nu înseamnă că din punct de vedere biologic nu sunt vie. Asta înseamnă că mă chinui să supraviețuiesc și atât. 

Doar ieri te-am văzut și deja îmi e un dor de tine de crăp! 

Hahahaha... „doar ieri”, „mi-e dor”. Normal că îmi e dor! Cum să nu înnebunesc doar la gândul că e mai mult ca probabil să nu te mai revăd niciodată?

Totuși, cred că am făcut ce era mai bine. Am comis cea mai corectă greșeală din viața mea și uite așa te-am pierdut pe tine și toate ideile în timp ce mă gândeam la ele..

Poate că o să citești asta într-o zi, deși mă îndoiesc. 

Mai vreau să știi că te urăsc din tot sufletul pentru că fiecare celulă din corpul meu îți aparține în mod inconștient; te divinizam pur și simplu pentru că erai tot ceea ce mă completa și... și TE IUBESC pentru că... de fapt, dragostea nu are nevoie de motiv sau scop.

Pentru că era ...

Ea: Pentru că ma doare. Pentru că sunt rănită. Pentru că am nevoie de tine. Pentru că știu că ești bun. Pentru că ești TU și te simt aproape de mine. Dar nu mă lași să mă apropii. De ce?

El: Pentru că mi-e teamă să nu te rănesc, pentru că m-ar durea și pe mine. Sunt atât cât trebuie să fiu să te ridic, să îți revii și să îți dau drumul. Sunt bun atât cât vreau, cât meriți. Nu mă mai minți niciodată! Așa sunt eu. Și tu știi că te-am înnebunit fără să vreau. Sunt special, dar și eu te simt.

Ea: Mă îndrăgostesc pe zi ce trece. Tu zici că nu e bine. Dar de ce? Eu mă simt foarte bine, chiar dacă mă consum în sufletul meu. Am să te aștept. Nu e nimic mai minunat decât să te aștept pe tine, zeul meu; NIMIC. Ești DIVIN ... și aceste cuvinte le spun cu dragoste. Gândul meu pentru tine e sincer, e fin. e duios și lin. Nu o să te rănesc niciodată! Am să te ajut. Am să fiu aici. Tu, doar spune-mi ce vrei, cum vrei ...

El: Crezi?

Ea: Da. Numai în tine.

El: De ce dintre atâția... EU?

Ea: Pentru că TU ești TU și ești special și meriți ce e mai bun. Eu sunt cea mai bună pentru tine pentru că știi și tu: ești special, CEL MAI SPECIAL ! Lasă-mă să te iubesc și nu o să te dezamăgesc. Pot muri pentru tine.

Nu pot să îmi atribui acest text, pentru că nu îmi aparține. Îl <i>port</i> dintr-un calculator în altul și îl recitesc cu plăcere de câte ori îl găsesc întâmplător și m-am gândit să vi-l arăt și vouă. La-am găsit acum ceva vreme pe un blog. Am impresia că eu sunt cea care l-a scris pentru prima oară, pentru că umple uniform unele goluri din mine. De aceea l-am postat și aici.

Concluzii greșite

   Și chiar nu contează în câte feluri ai distrus un suflet, dacă inima care îl însoțește are puterea necesară pentru a ierta.

    Toate momentele de neîncredere și clipele de îndoială de care ai dat dovadă, toate vor fi trecute când vei fi în deajuns de tare încât să le poți recunoaște, nu în fața tuturor, ci în primul rând în fața ta, apoi în fața ei.

    Nu are rost să încerci să îi refaci sufletul sau să ștergi cu buretele tot ce ai împroșcat cu noroi cândva. Nu încerca nici să completezi părțile care lipsesc din ea pentru că va fi zadarnic; ele pur și simplu NU există.

    Încearcă doar să îi înțelegi durerea și frământările. Încearcă să vezi ca printr-un geam de cristal tot zbuciumul care se consumă în micul ei suflet de plastic și simte cum moare încet tot ce a rămas mai bun în ea. Înțelege-i sensibilitatea care dispare doar dintr-o clipire și nu râde de plăcerea care o invadează atunci când o cuprinzi în brațele tale. Toate acestea sunt suficiente pentru a-i arăta că îți pasă.

    Dacă e prea greu să o menții între viață și moarte, doar lasă-o să cadă. Varsă-ți ura pe sufletul ei spart și instabil. Încearcă să dai vina pe ea când toți știu că e vina ta. Încearcă să faci ce îți spun aceea care cândva au lovit-o pe ea. Încearcă să îi iei și urmele de zâmbet care i-au mai rămas pe chip.

    Și la ce bun să încerci?

    Pentru că e mai greu să fi bun atunci când poți să fi rău. Pentru că sentimentele pozitive se demonstrează în timp, însă indiferența într-o singură clipă. Pentru că libertatea și singurătatea în doi sunt doar iluzii concepute de minți bolnave.

    Poți să dai viața ta pentru o zi în plus în viața ei?

Dialog la răsărit

Stăteam cu Radu și ascultam niște melodii care mi-au adus aminte de anumite momente. Mă ținea în brațe și avea nasul băgat în părul meu.

- Te rog, vorbește-mi despre EA! i-am spus eu din senin.

- EA nu mai există.

- Dar a existat...

- Dacă te referi la existența ei în sufletul meu, să știi că nu a ajuns niciodată acolo.

- Nu mă interesează asta. Vreau să știu cum era EA.

- Ai cunoscut-o. Nu cred că mai e ceva de spus.

- De ce ai plecat de lângă ea?

- Pentru că tu aveai nevoie de mine.

- Dar eu nu te.am chemat.

- Nu trebuie să îmi spui să vin ca să știu că nu ai rezista singură.

- O iubești, nu?

- Da. Într-un anume fel ... o iubesc.

- Ea te așteaptă acum. De ce stai aici?

- Și tu îl aștepți pe EL dar totuși ești în brațele mele.

- EL nu mai vine și nici nu cred că mă mai vrea. EL e cu „aia” și îi e bine.

- Nu o să îți vorbesc despre EA.

- De ce?

- Nu am un anume motiv. Dar mai bine crezi despre mine și EA ce cred toți.

- Eu mereu ți-am vorbit despre EL. Tu ai ascultat și nu ai schițat nicio urmă de gelozie sau tristețe. Vreau să știu ce a însemnat EA.

- Un refugiu.

- De ce?

- Să mă pot bucura de fericirea ta alături de EL și să pot plânge în rând cu tine atunci când EL își lua urmele de praf și pleca, dar nu înainte să te lovească.

- Cred că EA mă urăște...

- Nu te urăște, la fel cum nici eu nu l-am urât pe EL când te făcea să zbori.

- Acum l-ai putea urâ?

- Acum îl urăsc din tot sufletul dar îi mulțumesc în același timp.

- Cum adică?

- Îl urăsc pentru că l-ai visat, pentru că ți-am șters lacrimile când te-a sunat ,,aia” și îî mulțumesc pentru că iar mi-a dat ocazia să fiu lângă tine. Dacă nu ar fi fost el aș fi crezut că ești o obsesie și atât.

- De ce vorbim despre EL ? Ar fi bine să te întorci la EA imediat ce o să pleci de aici. Cred că îi datorezi niște scuze.

- EA nu mai există. Nu a existat niciodată.

- Eu cred că pe EA o doare.

- Nu. EA a știut mereu ce a fost în ochii mei.

- Și a acceptat ?

- Și tu i-ai acceptat LUI asta, tot așa cum eu accept acum.

- Știi că de azi nu mai ești doar un adăpost pentru mine. De azi ești totul.

- Nu te minți. Încă sunt doar pansamentul care îți acoperă inima și arhitectul care reface planul sufletului tău distrus de ochii aceia pe care i-aș recunoaște chiar dacă nu i-am văzut niciodată, la cât de mult mi-ai vorbit despre culoarea lor. Asta va mai dura o vreme...

- Cum se face că știi și ce simt?

- Pentru că simți prin mine.

- Totuși ... eu vreau să-mi spui despre EA.

- Bine. Întreabă-mă ce vrei să afli.

- Dacă te-ai mai întoarce la EA, crezi că te-ar primi acum?

- Nu m-aș mai întoarce.

- Dacă EL m-ar primi înapoi, tu ai rămâne singur?

- Nu te-aș lăsa să te mai întorci la EL, chiar cu riscul să mă urăști o viță.

- EA are pe cineva?

- Nu. Încă mă așteaptă.

- Vezi ? EA nu ți-a vorbit despre niciun EL, EA te așteaptă DOAR pe tine și tu ești aici, în loc să îi oferi ei dragostea pe care o merită.

- Doar respectul se oferă pentru că cineva îl merită. Dragostea o dai pur și simplu.

- Tu nici măcar nu o respecți. Cred că EA are mai multă nevoie de tine decât am eu.

- Nu spune prosii.

- E pur adevăr.

- Știm amândoi cât de mult ai nevoie de mine acum; mai ales acum.

- Da, dar nu vreau să se simtă și ea cum mă simt eu.

- Nu am nicio obligație.

- Față de mine, NU. Dar EI îi datorezi totul.

- Nu.

- Ba da.

- Nu datorez nimic, nimănui pentru că tot ce am e la tine încă de când mi-ai vorbit prima oară despre EL.

- De aceea ai dispărut atunci?

- Nu.

- Atunci, de ce?

- Pentru că îți era bine lângă EL. Pentru că eram împlinit atâta timp cât știam că tu ești fericită, chiar dacă nu puteam să te ating eu, chiar dacă te săruta EL.

- Nu ar fi trebuit să o obligi și pe EA să suporte toate acestea.

- Nu am obligat-o. Credeam că dacă o să învăț să o iubesc pe EA, o să te iubesc mai puțin pe tine.

- Știi că eu nu o să îl pot iubi mai puțin pe EL, chiar dacă o să ajung la un moment dat să mor pentru tine.

- Da, știu.

- EA știe că acum ești cu mine ?

- Nu.

- O să îi spui ?

- Nu am mai vorbit de o săptămână.

- V-ați certat?

- Nu. Nu am mai sunat-o și EA a înțeles.

- Te iubește.

- Știu. Și eu o iubesc pe EA, dar nu în modul în care mă iubește EA pe mine.

- Ai putea măcar să o întrebi dacă e bine...

- Știu răspunsul pe care mi l-ar da ea, la fel de bine cum știu și că defapt nu e deloc bine.

- Îți pasă măcar puțin de EA?

- Da. De aceea nu o să o sun.

- Asta o ucide încet. Credeam că ai învățat ceva din tot ce știi despre mine ...

- Tocmai pentru că am învățat, nu o să o sun. O las să mă uite. Nu i-ar fi mai simplu dacă m-ar auzi acum și ar știi că e ultima oară.

- Ai dreptate, dar i-ar da și forță.

- La ce bun, dacă pe urma ar cădea cu totul?

- Știi că îmi e dor de EL?

- Da.

- O să îmi treacă ...

- Nu. Nu încă.

- Atunci de ce nu pleci?

- Pentru că am răbdare.

- Nu aș fi niciodată în stare să fac pentru cineva tot ce faci tu pentru mine.

- Tocmai ai făcut asta pentru EL.

- Ce o să creadă EA despre mine când o să ne vadă împreuna pe stradă?

- O să spere că l-ai uitat pe EL și că mă iubești cel puțin atât cât m-a iubit EA.

- O să îmi zâmbească măcar?

- Nu cred. Dar ar fi mulțumită în sufletul ei că sunt fericit lângă tine.

- Mi-e teamă că nu sunt ce speri tu să fiu.

- Nu-ți fie. Ești bucățica mea infinită de Univers. Ajunge atât.

- Dacă nu o să te pot iubi niciodată?

- Nu mi-e frică. O să te urmez oricum.

- Știi că nu o să fiu la fel de fericită cu tine, așa cum eram cu EL?

- Da. Dar atâta timp cât văd că prezența mea te ajută, rămân. Când o să îți fie iar bine și fără  mine, o să plec.

- Mulțumesc.

- Pentru ce?

- Pentru tot.

Trăiri de acum două săptămâni

Universul cade pe lângă mine. Eu rămân un stâlp în mijlocul lui. Stelele explodează, planetele dispar una câte una, învârtindu-se haotic, pierzându-se în infinita întunecime a distrugerii.

    Mă ating scântei pe obrajii de gheață și tresar. M-am născut odată cu Universul, dar o să mă îngrop în eternitatea lui.

    Îngeri, sânge și iubire; iubire atât cât poate cuprinde un suflet divin. Toate se amestecă și devin una. Le simt cum mă pătrund, cum îmi intră pe sub piele ajungând până în măduva oaselor. Se îmbină cu ura care a început să-mi curgă prin vene și așa Binele ajunge să alerge împreună cu Răul fără a mai putea exista unul fără celălalt.

    Ființe ciudate, parcă doar siluete de un verde-transparent, îmi observă disperarea din adânul ochilor și încep să râdă de slăbiciunile mele omenești. Eu nu înțeleg: sunt stâlpul Universului și totuși pierd.

    Îmi pierd amintirile și nici măcar nu.mi mai pot vedea casa, Pământul. Nu mai zăresc nici măcar Calea Lactee!

    M.am îndepărtat eu, sau pur și simplu a murit tot ce iubeam?

    Sfere umplute cu lavă îmi împroșcă brațele și se sparg de duritatea gheții care o să mă protejeze până când voi deveni și eu o siluetă transparentă, asemeni omidei care devine minunat și inocent fluture.

    Nori de aburi și fum ies din coconul care mă cuprinde. Se întind în toare părțile, până când rămân doar linii aproape inexistente.

    Ochii verzi, obosiți și iritați încep să lăcrimeze. Eu mă stâng. El îmi privește sfârșitul și blestemă neputincios. Eu încetez să lupt cu plămânii care refuză să mai primească aer..

    S-a terminat!

    Mâna caldă a mamei îmi ferește părul de pe fața plină de sudoare și îmi șoptește încet că e 6 am. Eu izbucnesc nervoasă: „Iarăși e luni !?” . Râsul ei cristalin îmi mângâie timpanele.