Mă pierd. Mă pierd și ma învârt în același cerc plin de vicii și oameni care fug atunci când văd că am nevoie de ei. Mă uit din reflex peste umăr și nu văd nimic; nu am ce să văd. Nu e nimeni: e doar ceața care se împletește în sublimele note cântate la pian și amintirea ochilor care luminează încă în sufletul meu.
Cum care ochi? Ochii aceia verzi, căprui, albaștri, negri... ochii tuturor celor cărora încă le păstrez câte un loc în mica mea inimă de lavă, în speranța că se vor întoarce să-l locuiască, să construiască noi speranțe.
Dar degeaba, pentru că mie tot îmi e rece. Pe mine tot nu mă încălzește nimeni cu versuri dulci și veninoase. Eu sunt tot aici unde m-ați lăsat. Nu am curaj să ies din cercul meu pentru că nu văd nimic și apare teama plecării la drum fără a aveam un suport fizic și stabil pe care să pășesc.
Dacă erai tu, măcar tu să fi fost aici și ar fi fost de mii de ori mai ușor. Dar stai! Tu ești cu mine. Cât de proastă sunt: cuvintele tale încă le am în cutiuța de SPERANȚE VECHI pe care o port mereu cu mine.
Nu îmi mai e frică de nimic. Simt pe buze gustul tău de gheața și în urechi aud ultimele șoapte dintr-un receptor și încep să plutesc. Linia invizibilă a cercului care mă îngrădea se evaporă din capul meu cu cât mă înalț mai sus și pierd norii din priviri, pierd Pământul și prind întreaga lume în palmele fine și calde și fug cu Ea. Mă ascund în Ea și pe Ea o ascund în mine. Ne completăm reciproc și abia acum îmi dau seama cât de multă nevoie era de mine aici, și eu am stat închisă în cercul meu întunecat și rece.
Câte frumuseți: zâmbete și flori, mare și cer, pescăruși și brazi...toate, absolut toate există pentru mine și eu pentru ele. Datorită unui om, mi-am dat seama că adevărata frumusețe stă în ceea ce vrei tu să fie frumos și că binele îți aparține în totalitate, important e să știi să îl modelezi. JUR că o să mă gândesc de 1000 de ori înainte să mai iau o decizie în ceea ce mă privește și că „nu” o să devină curând o amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu