Universul cade pe lângă mine. Eu rămân un stâlp în mijlocul lui. Stelele explodează, planetele dispar una câte una, învârtindu-se haotic, pierzându-se în infinita întunecime a distrugerii. Mă ating scântei pe obrajii de gheață și tresar. M-am născut odată cu Universul, dar o să mă îngrop în eternitatea lui.
Îngeri, sânge și iubire; iubire atât cât poate cuprinde un suflet divin. Toate se amestecă și devin una. Le simt cum mă pătrund, cum îmi intră pe sub piele ajungând până în măduva oaselor. Se îmbină cu ura care a început să-mi curgă prin vene și așa Binele ajunge să alerge împreună cu Răul fără a mai putea exista unul fără celălalt.
Ființe ciudate, parcă doar siluete de un verde-transparent, îmi observă disperarea din adânul ochilor și încep să râdă de slăbiciunile mele omenești. Eu nu înțeleg: sunt stâlpul Universului și totuși pierd.
Îmi pierd amintirile și nici măcar nu.mi mai pot vedea casa, Pământul. Nu mai zăresc nici măcar Calea Lactee!
M.am îndepărtat eu, sau pur și simplu a murit tot ce iubeam?
Sfere umplute cu lavă îmi împroșcă brațele și se sparg de duritatea gheții care o să mă protejeze până când voi deveni și eu o siluetă transparentă, asemeni omidei care devine minunat și inocent fluture.
Nori de aburi și fum ies din coconul care mă cuprinde. Se întind în toare părțile, până când rămân doar linii aproape inexistente.
Ochii verzi, obosiți și iritați încep să lăcrimeze. Eu mă stâng. El îmi privește sfârșitul și blestemă neputincios. Eu încetez să lupt cu plămânii care refuză să mai primească aer..
S-a terminat!
Mâna caldă a mamei îmi ferește părul de pe fața plină de sudoare și îmi șoptește încet că e 6 am. Eu izbucnesc nervoasă: „Iarăși e luni !?” . Râsul ei cristalin îmi mângâie timpanele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu