Toate astea se traduc simplu prin: a vrea IMPOSIBILUL. Și a vrea imposibilul într-o lume clădită pe ruine de vise și oseminte de călugări, nu e altceva decât pură sinucidere; lentă dar sigură.
Atunci când speram în împlinirea a măcar o parte din infinitatea dorințelor mele, mă bazam pe haina ta care avea să mă îmbrace când rămâneam singură și goală de forță și sentimente în mijlocul unui ghețar al sufletului. Mi-ai promis! Dar nu ar fi singura promisiune pe care o încalci cu mai multă NEPĂSARE decât NERUȘINARE; deși împreună tot un întreg letal formează, indiferent de modul în care sunt proporționate.
Observ că te-ai îndepărtat și-mi privești din umbră autodistrugerea. Mă dărâm cu bună-știință, pentru că nu reușesc să te scot din sufletul meu. Nici măcar nu pleci... De că mă chinuiești într-un asemena hal inuman și lipsit de scrupule!?
Știu că ești acolo, nu foarte departe de mine. Știu că ești TU. Ești viu. Și ești pe jumătate al meu-de asta sunt sigură. Dar nu poți să ignori faptul că sunt o extremistă de felul meu. Nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură, mai ales când vine vorba de sufletul tău și așa prea întunecat de noaptea răutății care zace în tine. Am zis-o de atâtea ori; ți-am zis-o și ție, iubire: te urăsc pentru că ai devenit unicul meu prieten, refugiu și zeu. Dar nu te baza pe asta atunci când vine vorba de luat o decizie în ceea ce ne privește pe noi doi în mod direct.
Uite! Îi vezi cum se târăsc în genunchi la picioarele mele și sărută fiecare urmă lăsată de tălpile mele? Îi vezi cum îmi aruncă întregi câmpuri de crizanteme de-a lungul cărărilor pe care urmează să merg? Îi vezi cum mă imploră să le vorbesc măcar o dată? Spune-mi: tu îi vezi!? Pentru că eu nu...
Eu te văd doar pe tine, idolul meu. Pe tine cu cristalele tale verzi care-ți picură din ochi și-mi transformă sângele în lavă, tăindu-mi-se respirația ori de câte ori îți întâlnești privirea cu a mea. Eu pe tine te-am vrut. Nu știu dacă te mai vreau. Nu mai pot să te vreau după tot ce ai făcut! Dar atunci de ce fiecare celulă din corpul meu tânjește după atingerea ta și buzele mele urlă disperate numele sărutului tău? Arată-le tu, iubire, că nu mă meriți și că nu ești cel mai bun pentru mine! Convinge-le tu, pentru că eu nu mai reușesc să mă lupt cu ele... Eu vreau ca tu să îți iei urmele de praf și să pleci din viața mea! dar ele nu mă lasă să te las...
Mă zbat în brațele destinului ăsta nenorocit care nu-mi permite să plec și nici măcar să închid ochii să nu mai poți apărea vreodată în fața lor. Îți văd aura divină strălucind în umbră și-ți strig: „întinde-mi mâna și ia-mă lângă pieptul tău!”. Dar tu nu schițezi niciun gest; doar îmi privești calm autodistrugerea zbuciumată.
Ține-mă aproape de sufletul tău rece, apoi omoară-mă în brațele tale. Pune-mi un pistol la tâmplă și apasă cu încredere și patos pe trăgaci, iubire! Lasă glonțul să-mi treacă prin cutia craniană fără să ai păreri de rău. Fă ce vrei din mine, dar nu mă lăsa să sângerez până la moarte de dorul tău!!! Sau ai putea să pleci... Și așa pe tine nu te ține nimic aici. Poate doar plăcerea cu care savurezi imaginea chinurilor mele...
Pleacă, criminalule și lasă-mă să trăiesc !!!
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere