luni, 15 noiembrie 2010

Gânduri de octombrie, 13

„Iubire? nu cred .. Obsesie? la tine 100% .. Orgoliu? la mine 110% ”

Nu a fost iubire?
Ba da: cred că a fost. A fost prea multă, poate. Dar nu a existat un echilibru între ceea ce ofeream eu și ce primeam la schimb. Nu o să spun că te-am iubit mai mult decât ai făcut-o  tu. Tot ce pot spune e că dacă ar trebui să-mi ofer inima pentru ca tu să trăiești trei zile în plus, aș putea să mor chiar acum fără să regret. 
Deși știu că tu nu ai face niciodată asta pentru mine. Deși eu nu însemn pentru tine ce însemni tu pentru mine. Deși tu nu ai ajuns să mă divinizezi așa cum o făceam eu zi de zi. Deși... tu nu.
Îți amintești primul sărut?
Eu încă îți simt buzele zdrobindu-le pe ale mele, îți simt brațele cum mă cuprind și uneori pot să simt mirosul parfumul tău, ca și cum ai fi lângă mine. Nu ți-am spus asta niciodată, dar TE SIMT; nu doar în sufletul meu, ci pretutindeni.
Ești vocea din capul meu. Ești spiritul din inima mea. Ești îngerul, zeul și în același timp ești demonul meu. Ești cerul și marea, muntele și Pământul întreg. Ești Absolutul și Nimicul infinității mele. Parcă îmi ești drog și antidot în același timp.
Vreau să simt în piept durerea pierderii tale așa cum o simțeam mereu când plecai. Atunci îndulceam veninul cu speranța că te vei întoarce și chinul îmi dădea viață. 
Acum... e diferit. Mă tai cu lama unui cuțit, după care pui sare peste fiecare rană și mă lași așa, să mor. Măcar așa știu sigur că ai fost real, nu doar o închipuire născocită de mintea mea, pentru că din punctul de vedere al oricărui studiu realizat vreodată: EȘTI PERFECT !
Dar ... tu te-ai trezit vreodată la miezul nopții cu ochii în lacrimi și cu gândul la mine? Tremurai din toate încheieturile când îți aminteai gustul buzelor mele? Ai simțit cum inima începe să-ți cedeze pentru că nu mi-ai auzit vocea două zile? Nu cred ...
Iar dacă măcar la una dintre întrebări, răspunsul tău ar fii „Da!”, atunci cum ai putut să uiți că ești... erai TOTUL? Cum ai putut să crezi când am spus că îmi e mai bine fără tine? Cum!?
Și încă nu mi-am dat seama dacă e într-adevăr iubire sau dacă e pură obsesie.
Dacă e iubire, de ce nu mă omoară?
Dacă e obsesie, de ce simt că pierd parte din mine?
M-am sinucis!
Și asta nu înseamnă că din punct de vedere biologic nu sunt vie. Asta înseamnă că mă chinui să supraviețuiesc și atât. 
Doar ieri te-am văzut și deja îmi e un dor de tine de crăp! 
Hahahaha... „doar ieri”, „mi-e dor”. Normal că îmi e dor! Cum să nu înnebunesc doar la gândul că e mai mult ca probabil să nu te mai revăd niciodată?
Totuși, cred că am făcut ce era mai bine. Am comis cea mai corectă greșeală din viața mea și uite așa te-am pierdut pe tine și toate ideile în timp ce mă gândeam la ele..
Poate că o să citești asta într-o zi, deși mă îndoiesc. 
Mai vreau să știi că te urăsc din tot sufletul pentru că fiecare celulă din corpul meu îți aparține în mod inconștient; te divinizam pur și simplu pentru că erai tot ceea ce mă completa și... și TE IUBESC pentru că... de fapt, dragostea nu are nevoie de motiv sau scop.

Un comentariu: