A Fine Frenzy - Almost Lover

Crimă sau pură sinucidere?

          Să vrei să renunți și să nu poți. Să vrei să alergi și să descoperi că nu mai ai picioare. Să vrei să țipi și dintr-o dată să rămâi fără glas. Să vrei să nu mai iubești și totuși să divinizezi în continuare.

          Toate astea se traduc simplu prin: a vrea IMPOSIBILUL. Și a vrea imposibilul într-o lume clădită pe ruine de vise și oseminte de călugări, nu e altceva decât pură sinucidere; lentă dar sigură.

          Atunci când speram în împlinirea a măcar o parte din infinitatea dorințelor mele, mă bazam pe haina ta care avea să mă îmbrace când rămâneam singură și goală de forță și sentimente în mijlocul unui ghețar al sufletului. Mi-ai promis! Dar nu ar fi singura promisiune pe care o încalci cu mai multă NEPĂSARE decât NERUȘINARE; deși împreună tot un întreg letal formează, indiferent de modul în care sunt proporționate.

          Observ că te-ai îndepărtat și-mi privești din umbră autodistrugerea. Mă dărâm cu bună-știință, pentru că nu reușesc să te scot din sufletul meu. Nici măcar nu pleci... De că mă chinuiești într-un asemena hal inuman și lipsit de scrupule!?

          Știu că ești acolo, nu foarte departe de mine. Știu că ești TU. Ești viu. Și ești pe jumătate al meu-de asta sunt sigură. Dar nu poți să ignori faptul că sunt o extremistă de felul meu. Nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură, mai ales când vine vorba de sufletul tău și așa prea întunecat de noaptea răutății care zace în tine. Am zis-o de atâtea ori; ți-am zis-o și ție, iubire: te urăsc pentru că ai devenit unicul meu prieten, refugiu și zeu. Dar nu te baza pe asta atunci când vine vorba de luat o decizie în ceea ce ne privește pe noi doi în mod direct.

          Uite! Îi vezi cum se târăsc în genunchi la picioarele mele și sărută fiecare urmă lăsată de tălpile mele? Îi vezi cum îmi aruncă întregi câmpuri de crizanteme de-a lungul cărărilor pe care urmează să merg? Îi vezi cum mă imploră să le vorbesc măcar o dată? Spune-mi: tu îi vezi!? Pentru că eu nu...

          Eu te văd doar pe tine, idolul meu. Pe tine cu cristalele tale verzi care-ți picură din ochi și-mi transformă sângele în lavă, tăindu-mi-se respirația ori de câte ori îți întâlnești privirea cu a mea. Eu pe tine te-am vrut. Nu știu dacă te mai vreau. Nu mai pot să te vreau după tot ce ai făcut! Dar atunci de ce fiecare celulă din corpul meu tânjește după atingerea ta și buzele mele urlă disperate numele sărutului tău? Arată-le tu, iubire, că nu mă meriți și că nu ești cel mai bun pentru mine! Convinge-le tu, pentru că eu nu mai reușesc să mă lupt cu ele... Eu vreau ca tu să îți iei urmele de praf și să pleci din viața mea! dar ele nu mă lasă să te las...

          Mă zbat în brațele destinului ăsta nenorocit care nu-mi permite să plec și nici măcar să închid ochii să nu mai poți apărea vreodată în fața lor. Îți văd aura divină strălucind în umbră și-ți strig: „întinde-mi mâna și ia-mă lângă pieptul tău!”. Dar tu nu schițezi niciun gest; doar îmi privești calm autodistrugerea zbuciumată.

          Ține-mă aproape de sufletul tău rece, apoi omoară-mă în brațele tale. Pune-mi un pistol la tâmplă și apasă cu încredere și patos pe trăgaci, iubire! Lasă glonțul să-mi treacă prin cutia craniană fără să ai păreri de rău. Fă ce vrei din mine, dar nu mă lăsa să sângerez până la moarte de dorul tău!!! Sau ai putea să pleci... Și așa pe tine nu te ține nimic aici. Poate doar plăcerea cu care savurezi imaginea chinurilor mele...

Pleacă, criminalule și lasă-mă să trăiesc !!!

Realitate imaginară

          Nu m-am putut abține să nu vorbesc despre prima zăpadă ADEVĂRATĂ de anul acesta.
Ignorând faptul că mi-a înghețat până și lenjeria intimă pe care o purtam, eram albă din cap până în picioare. Am totuși un regret: puteam să am parte de o buna partidă de ”bulgăreală” dar din nu știu care motiv în acel moment nu aveam tragere de inimă. Îmi doream doar să ajung acasă unde ma aștepta o cameră încălzită pentru mine exclusiv și cartea pe care începusem să o citesc aseară.
          Am simțit mirosul Crăciunului care plutește în jurul meu, chiar dacă MI-E SILĂ. Și nu, nu mi-am schimbat părerea despre iarnă. Cu niște fulgi de zăpadă nu se face SĂRBĂTOARE !! Dar mi se umple sufletul de un sentiment ... pfff ! Nici nu știu cum l-aș putea descrie: nu e fericire. Nu e nici melancolie. E pur și simplu ceva ce mă face să mă simt vie, să mă simt copilul acela care nu-și poate stăpânii emoțiile și căruia nu îi pasă de privirile celor din jur.
          În timp ce îmi așteptam autobuzul în stația din apropierea liceului săream și țopăiam ca o nebună printre fulgii de zăpadă care erau tot mai denși cu fiecare secundă care trecea. Buna mea colegă mă privea cu un aer ciudat și cred că își spunea în gând ”fata asta nu e normală!!”. Dar s-a obișnuit deja cu apucăturile mele...
          Acum, în loc să fiu plină de zăpadă din cap până în picioare, să am buzele învinețite de frig și urechile roșii și înghețate stau în fața unui ecran, citesc\postez pe bloguri. Și de asta mi-e silă.... Generația din ziua de astăzi... nu mai știm, nu mai vrem și nu mai avem cu cine să ducem mai departe jocuri și tradiții plictisitoare și învechite (după mintea unora.)

Și nu pot să nu pomenesc nimic despre IMENSUL URS ALB (de pluș) primit cadou de la mama. Sunt atât de fericită că mi s-a împlinit unul dintre miile de vise. Mai mult de atât nici nu îmi puteam dori !!

Pentru inconștienți !!

Niciodată IARNA nu a fost anotimpul meu preferat și nici nu cred că va ajunge vreodată să fie. Dar acum îmi e de-a-dreptul SILĂ de tot ce văd, ce simt și ce vreau.

Mi-e silă de data de 9 decembrie. Adică: e ziua mea ... Așa, și ce? Mi-e silă de „Moș Nicolae” care tocmai a trecut. Mi-e silă de Crăciun; nu de Crăciun ca sărbătoare.. nu! departe de mine acest gând. Pur și simplu nașterea Domnului își pierde într-un mod tragic din valorile morale și spirituale. Începând de la interminabilul post al Crăciunului și ajungând în SEARA SFÂNTĂ, nu mai e ABSOLUT NIMIC așa cum îmi amintesc eu din poveștile mamei sau ale bunicii. 

Nu am nevoie de nu știu ce cadouri scumpe. Nici măcar nu vreau cadouri ... Vreau să simt mirosul cozonacilor scoși din cuptor, nu să salivez când îi văd pe masă pe ăia din comerț. Vreau să simt mirosul vinului fiert, nu neapărat să-l beau. Vreau să îi am pe EI (cei care cu adevărat contează: FAMILIA) în jurul meu. Vreau zăpadă, aburi pe ferestre și foc în șemineu. Vreau să ascult colindători adevărați, nu colinde de pe YouToBe. Vreau imposibilul .... Nici măcar nu am cuvinte pentru a descrie Crăciunul acela la care visez și despre care o să vorbesc doar cu prietena mea imaginară, Ada. Ei o să îi spun despre gustul turtei dulci făcută acasă, despre bradul NATURAL (în ghiveci) primit cadou de la tata, nu despre ăla artificial pe care în folosim de ceva ani. Despre tot ce vreau și nu o să fie. O să îi povestesc tot ca și cum aș fi trăit fiecare clipă nu numai în momentele de maxim delir.

Vreau IARNĂ și atât. 

Un prieten mă întreba într-o seara ce o să fac de Crăciun. I-am răspuns că nu vreau să vorbesc despre perioada asta de ”sărbătaore”. Mi-a spus că sunt inumană și nu am pic de romantism în mine.

De ce să fiu inumana? Pentru că îmi doresc mai mult, mult mai mult decât pot avea într-o societate ca cea de astăzi?  Nu sunt romantică pentru că nu dau doi bani pe lumânările aprinse doar de formă pe masă (pentru că mai nou ele sunt o sursă pentru a îndepărta mai repede fumul de tutun)? Pentru că îmi vine să urlu când îi văd pe toți cum își arată bucuria nașterii Împăratului când de fapt le stă gândul la alcoolul de pe masa de Crăciun? Pentru că nu mai știm cum să fim FAMILIE și nu putem renunța nici măcar pentru o zi la telefon mobil, internet și televizor?

Dacă din acest motiv sunt considerată inumană, atunci da: prefer să fiu așa. 

Mai zic încă o dată .... MI-E SILĂ... dar o să fie iarăși TOAMNĂ .... 

Asta e un semnal de alarmă pentru inconștienți, pentru cei care închid ochii fără a încerca să schimbe ceva în bine și pentru cei care DISTRUG. Mai ales pentru cei care DISTRUG !!! E sărbătoare ! Trebuie să fie Crăciun !!

Mirific peisaj, ultima atingere de cuvinte

- De ce dracului a trebuit să pleci?

- Să conștientizezi realitatea.

- Acum îmi spui că ai crezut că mi-ar fi fost mai bine fără tine?

- Exact asta spun...

- ..........................

- Credeam că am stabilit și nu o să îmi mai pomenești de sinucidere. Învață că nu sunt jucăria ta...

- Tu te auzi, măcar .. !?

- Știu foarte bine ce spun ...

- Du-mă în oraș !!!

- De ce?

- Plec.

M-am ridicat.

- Stai, în numele lui Dumnezeu, aici !!! Ai vrut să vorbim. Acum de ce fugi?

Tonul violent și modul în care mi-a prins încheietura mâinii m-au obligat să rămân. M-am așezat iar pe nisipul rece aproape de el.

- Ești un ipocrit care mă lasă să mă sinucid doar pentru simplul fapt că ai fost atins în orgoliu..

- Ești isterică !

- De ce? De ce spui asta? Pentru că sunt tristă ? Pentru că îmi pot controla orgoliul când vine vorba de tine și aș fi călcat pe cadavre să-ți fie bine? Cretinule.... De aia?

- Să nu-mi vorbești tu mie de orgoliu și sacrificii !

- Deja tremuri, nu? Doar persoana ta te interesează. Nu maică-ta, care e cea mai extraordinară ființă pe care am întâlnit-o vreodată. Nu eu. Nimeni, mă, nimeni !! Ție să îți fie bine...

- Nu crezi că ți-am arătat de atâtea ori cât te-am iubit? Știi ce ? Fă, draga mea, CE VREI TU. Eu nu te pot opri. Te-am pus să alegi între gânduri sinucigașe și persoana mea. Ai ales... A contat vreodată ceva?

- Pe vremea când conta tu erai LÂNGĂ MINE. Dar tu realizezi că-n secunda asta ești un criminal, cretinule?

- Cea care ucide ești tu...

- Ai idee cât doare?

- Nu te doare. Doar ți se pare, crede-mă !

- Dar tu chiar nu ai sentimente ...

- Încep să te urăsc. Ridică-te !

- De ce?

- Plecăm.

- Unde?

- În oraș. Aici se încheie orice discuție între noi doi.

Valurile albe se spărgeau de mal. Apusul de iarnă a vrăjit totul ca într-o mirifică lume a basmului. Am mai întors o dată capul peste umăr. Parcă îmi doream să pot lua imaginea aceea cu mine în mormânt, atunci când aveam să mor.

El era la zece pași înaintea mea și mergea grăbit spre mașina parcată nu foarte departe. Desculță, simțeam nisipul înghețat șerpuindu-se printre degete. În spate lăsam marea. Ultima amintire cu vechii noi și puținele părți bune din mine au rămas acolo. Probabil furia curenților de apă le-a luat deja și le-a aruncat printre sirene și delfini.

Winter Love

Afară fulgii imenși de zăpadă puneau la punct coregrafia valsului din noaptea de Crăciun care își va dezvălui magia în mai puțin de 24h.

În casă, la lumina jucăușă a focului din șemineu, degetele lui se mișcau circular prin părul meu perfect întins ciufulindu-l. Trupul meu acoperit doar de cămașa lui albă cu un miros atât de plăcut stătea lipit de pieptul lui  gol. Simțeam plăcerea care ardea în el și dorința de a gusta din mine. Minutele treceau fără să ne spunem nimic și fără să ne reproșăm ceva în legătură cu cearta avută de dimineață. Sorbeam rar din paharele de vin fiert care între timp se răcise și ascultam pe fundal melodia care mi-a cântat-o la pian pentru prima oară.

Liniștea infinită din jurul nostru, geamurile aburite, mirosul de vin și parfum bărbătesc, ochii lui verzi care își intensificau culoarea atunci când lumina flăcărilor îi atingea fața ... erau mai mult decât PERFECTE. Nu aș fi îndrăznit să visez la ceva mai mult de atât.

El îmi era unic și absolut prieten, refugiu și zeu. Dar în acea seară era mai mult de atât. Simțeam Universurile noastre cum se contopesc și devin unul, ca și cum noi doi eram piesa care lipsea din puzzle-ul Lunii pe care l-am construit în noaptea Ajunului.

În depărtare au început să se audă glasuri de colindători și mi-am amintit de cozonacii care se coceau încă în cuptor. M-am ridicat de lângă el, dar până să mai fac un pas spre bucătărie, el m-am prins delicat de încheietura mâinii stângi și m-a tras înapoi pe podea.

- Te iubesc... mi-a șoptit la ureche după ce m-a prins în brațe.

- Și eu te iubesc, i-am spus eu.

- Haide să îți arăt ceva!

M-a împins încet pentru a mă ajuta să mă ridic din nou, după care l-am văzut în picioare în fața mea. M-a sărutat iar și a început să meargă spre ușă. Eu am rămas pe loc neștiind ce să fac.

- Hai aici ! a țipat el ca și cum ar fi fost la o distanță foarte mare.

A deschis larg ușa și eu mi-am prins brațele cu palmele datorita frigului care m-a pălit pe neașteptate. El m-a tras în pragul ușii și încerca să mă protejeze oarecum de vântul care îmi tăia ușor obrajii.

- Privește ... mi-a șoptit el.

- Da? Ninge.

- Nu, nu asta vreau să vezi.

- Atunci ce?

- Fulgii dansează pentru noi. Uite-i cum se bucură în tăcere pentru dragostea noastră.

- La fel cum ne admirăm noi reciproc, dar fără a simți nevoia de a arăta asta prin cuvinte?

- Jură-mi, aici, în fața tușelor albe ale tabloului acesta că nu o să pleci.

- O să fiu lângă tine când o să ai nevoie.

M-am trezit în același pat invadat de absența lui. Sunt în aceeași cameră cu postere și poze vechi pe pereți. Aud aceleași claxoane și pe fereastră văd tot aceleași mașini înghesuite în parcarea plină de polei din fața blocului. Dar sună telefonul și știu că de partea cealaltă a firului mă așteaptă vocea lui nerăbdătoare. E doar 1 decembrie și nu pot să sper la un Crăciun ca cel visat de mine, însă măcar îl am pe EL și realitatea se transformă în fantezie.