Necunoaştere

Cine sunt?
E prima întrebare care îmi apare dimineaţa în gând, şi ulrima cu care adorm. Nu am reuşit nici până acum, 25 septembrie 2011, să îmi răspund. Nimeni nu a reuşit. Sunt eu, fiica parinţilor mei şi nepoata bunicilor. Sunt eu, eleva din liceul x. Sunt eu, fosta lui iubită. Sunt eu, amica ei de o viaţă. Sunt eu, cel mai bun camarad... Sunt eu... dar atât. Mai departe... mi s-a rupt firul.
Nu ştiu cât şi ce iubesc. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce pot. Nu ştiu cât pot. Nu ştiu ce vreţi voi de la mine. Şi lista poate continua. Am primit multe răspunsuri despre mine. Fiecare şi-a dat cu părerea. Am fost catalogată sau definită în fel şi chip, însă nicio afirmaţie nu m-a convins suficient.
Sunt prea orgolioasă să admit că sunt la pământ în faţa unei lumi întregi, iar de cealaltă parte sunt prea slabă să accept că am depăşit de mult crestele Everestului. Nu găsesc nici măcar linia de mijloc. Rămân suspendată în necunoscut şi mă chinui din răsputeri să ajung la adevărata EU.
Şi uneori am impresia că am personalităţi multiple: acum sunt cineva, apoi o persoană total diferită de cea pe care ai văzut-o ieri, acum câteva ore, acum câteva minute. Parcă sufletul meu se schimbă după cum bate vântul: când e îmbrăcat în nepăsare şi titan, când e plin de dragoste şi sensibilitate.
Simt prea des nevoia să mă pierd în fum şi să mă trezesc direct pe malul unei mări. Mi-e foarte dor de ploaie şi singurătate. Nu e normal să vreau să fug de aici! Am tot ce vreau şi totuşi nu am nimic.
Uneori îmi doresc petreceri nebune, mii de prieteni în jur, o gaşcă de 30 de persoane, să mergem împreună la concerte rock,  să stăm până târziu în faţa casei mele sau într-o camera improvizată într-un garaj, să spunem bancuri, să mâncăm ciocolată şi să bem cafea, să dansăm şi să râdem.
Alteori mă conving că simpla şi nenorocita mea viaţă îmi este de ajuns, că puţinii oameni din jurul meu sunt toată lumea, că uşa casei mele e ultima uşă pe care intru după ora 7 pm (sâmbăta) şi că e cel mai bine aşa, că nu pierd nimic în toţi anii ăştia de liceu dacă mă izolez, că aceasta e viţa cea mai prosperă pentru mine. Prefer să scriu dragostea decât să o caut.
Şi încerc să accept ceea ce mi se dă, pentru că alternative nu am, pentru că lacrimile sunt inutile, pentru că degeaba vreau eu petreceri nebune, mii de prieteni în jur şi toate celelalte. Şi poate că tocmai diferenţele pe care le văd între mine şi alţii sunt sursa ofilirii mele premature. Mă simt un fel de trandafir mort. Poate sunt dură cu mine, ireal de dură. Altfel nu pot, nu ştiu.
Îmi pare rău pentru tot răul pe care îl arunc în sufletul meu, pentru chinurile inutile la care mă supun. Mă simt un fel de masochistă când e vorba de inima mea, de gândurile şi sentimentele mele. Mai am şi părţi sensibile din carne şi spirit, nu sunt confecţionată integral din oţel. Cred că aceasta e greşala mea.

De ce dracului dorinţele mele nu se pot opri pur şi simplu aici? De ce nu îmi ajunge ce am? De ce nu mă obişnuiesc nicicând cu ideea că ASTA E? De ce nu pot spune tare şi răspicat ''STOP!'' în faţa atacurilor cu care mă testez?

Vreau răspunsuri. Mulţumesc.

There is no fighting. Just run

Fug. Fug. Fug fără oprire, fără să mă uit în urmă, fără să plâng, fără să respir. Altă opţiune nu am.
Aştept ca la capăt de drum să mă cuibăresc cuminte în braţele tale şi să-mi şopteşti "cât mi-ai lipsit, scumpo". Te aud în urma mea cum îmi strigi să te aştept şi că putem sări în doi peste prăpastie. Nu înţelegi că doar eu singură pot risca să cad? E războiul dus împotriva mea, pe care l-am iscat cu buna ştiinţă. Degeaba lupt.. Sunt slabă comparativ cu mulţimea de fantome care mă urmăreşte. Nu pot permite să fie distrus până şi ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta. De aceea tu trebuie să stai departe, să mă aştepţi ascuns în toamnă şi să te rogi pentru mine. Mai mult de atât m-ar ruina.
Am atât de multă nevoie de tine! Dar nu acum, ci atunci când valurile se liniştesc, când Apocalipsa mea se sfârşeşte... când trebuie să primesc liniştea de septembrie. Dacă o să crezi vreodată că te părăsesc, înseamnă că ai uitat toate cuvintele şi atingerile mele. Ştiu că îmi vei spune că tu nu vezi nicio armată pe urmele mele, că pe tot drumul am fost doar EU şi TU. Cojmarul e doar al meu; de aceea nu vezi nimic altceva decât praful care se împrăştie la impactul tălpilor mele cu solul. "Aşteaptă-mă dincolo de munţi!" am puterea să îţi stirg. Sper ca sunetele să fi ajuns până la tine.
Până atunci încerc să mă menţin în viaţă. Alerg şi caut o cale să scap de nălucile care îmi fac existenţa un calvar în acest moment. Aş putea simplu să le las să mă ucidă, dar mă gândesc doar la sufletul tău. Culeg tot felul de diamante şi pietricele (aşa cum am văzut în nenumărate jocuri video) şi îmi spun că nu e posibil. Mă lovesc uşor peste obraji, dar simt cum energia îmi creşte sau cum îmi curge mai multă viaţă prin vene. Picioarele încă mă ajută neobosite, fără să se plângă.
Cerul se întunecă, un fulger împarte pâmântul în două iar eu sunt nevoită să încetinesc; să mă opresc. În jur se iscă pară de foc şi un gând mă îngrozeşte: cojmarul este însuşi infernul! Matahale mă prind din spate şi mă poartă în zbor deasuăra haosului. Aud doar teroare şi durere. Armată menită să mă distrugă e distrusă la rândul ei, iar eu nu ştiu ce soartă o să am.
Încep să plâng. Să mă zbat. Să zbier. Să transpir.
Uit de tine, de munţii după care trebuie să mă aştepţi... Vreau să opresc tot acest spectacol sadic. Simt o durere ingrozitoare între omoplaţi. Mă întorc şi văd alte două perechi de aripi. Sunt ale mele... Cei care mă obligă să privesc în jos îmi dau drumul... Aş vrea să mă cobor, să îmi ajut asasinii, dar sunt toţi morţi. Cerul capătă iar lumină. Îmi trag sufletul şi zbor. Nu mai sunt urmărită de nimeni.
Depăşesc munţii, dar tu nu eşti aici. Oare nu m-ai auzit? Mă aşez lângâ un râu de la baza lor... Nu ştiu ce să cred, ce să fac. Aripile dispar încet. Simt cum îmi intră sub piele fără să lase urme. Te apropii plin de praf şi fum. Aş alerga spre tine dar nu mai am forţă. Mă vezi şi grăbeşti pasul.
Te apleci şi mă săruţi pe frunte.
- Ţi-am spus că doar împreună reuşim...
Nu a sunat ca un reproş. Nu pot lega cuvintele tale... Nu ştiu ce să îţi răspund. Îmi arunc privirea peste umărul tău şi văd înariăaţii care m-au ţinut sus. Dai aprpbator din cap.
- Nu trebuia să îţi rişti viaţa pentru mine, îţi spun. Puteai să fii distrus.
- La fel şi tu. Să ştii că mi-ai lipsit, scumpo!

Te ridici, ma iei pe braţe şi plecâm de aici. Mă duci spre un drum, de unde putem pleca spre casă. Ai avut dreptate: fără tine nu aş fi reuşit. Am fi fost distruşi oricum amandoi.

This is for you. Thank you for everything!

Top secret

Verdictul a fost dat: DEPRESIE în stadiu avansat şi început de paranoia. Insomnii, panică, izolare aproape totală, necomunicare, nervozitate excesivă... Cu asta mă confrunt de săptămâni întregi. Ţi-am spus că nu te mai iubesc şi nu am simţit nicio durere. În schimb tu, tu ai fost gată să te prăbuşeşti. Acum ştii cum e să cazi din nori!

Nu m-ai întrebat nimic despre machiajul întins pe faţă şi nici despre ochii înroşiţi. Ştiai că am plâns, dar nici nu te-a interesat motivul ca altădată. Nu-mi pasă. Te-am invitat politicos să pleci pentru că "eşti prea uzat; nu mai am nevoie de dragostea ta". 

Se pare că nu mai am nevoie de nimic. De nimeni. Îmi vreau doar doza de singurătate şi cărţile în care îmi pierd gândurile. Sunt NIMENI acum, şi mă simt bine aşa. Sunt protejată de ce se întâmplă afară. Aici e cald şi linişte şi e ascunzătoarea perfectă faţă de propriu-mi suflet. Doar eu mă mai atac din când în când să verific dacă mai sunt vie, sau să îmi descarc energia negativă acumulată între 4 pereţi. În rest plâng fără un anume motiv. Nici nu mă întreb "de ce?". Mai mult ca sigur face parte din procesul de eliminare al simţurilor. Sunt tot mai dese zilele în care constat că nu mai doare. Nu mai arde nicio picătură din sufletul meu. Poate doar dorul de casă şi de câţiva oameni care mă aşteaptă acolo e cel care macină părţi întregi din mine. Dar mi se pansează rănile odată cu lacrimile scurse pe obraji şi sângele îşi reia cursul normal alergând doar prin vene. 

Adevărul e că... nu are rost să mă amăgesc cu dorinţe. Prefer să mă complac în izolare decât să arunc singură săgeţi spre mine. Şi mai de mult am pus punc şi am spus "fără dorinţe de azi" şi mi-am mai dorit. Însă mi-am dorit tot mai rar, până acum când nu mai doresc deloc. Şi nu mai curge venin din suflet. Curg doar lacrimi din ochi. Viaţa mea s-a dus, s-a pus pe pauză. Şi nu vreau să schimb nimic. Doar atacurile de panică din timpul nopţii! Nu mai apare Ada să îmi aducă vise frumoase. Apar fantome care mă sperie cu formele lor venite din infern. Măcar dacă m-ar lua cu ele... 

Nu îmi caut scuze pentru răutăţile mele. Nu vreau să folosesc asta ca argument asupra comportamentului meu respingător. Doar că dacă mă laşi în pace, îţi răspund la fel de paşnic; dacă încerci să mă loveşti îţi spun să te opreşti; nu te opreşti, te distrug. Mi se pare un joc corect, poate nu mereu în avantajul meu. Nu sunt întruchipare a răului. Unele lucruri chiar îmi supun inima unor chinuri groaznice. Deşi nimeni nu crede... 

Poate tocmai pentru că m-am ascuns prea mult sub masca asta nenorocită pe care o afişez, nu mai pot reflecta pe chip realitatea nici în momentele de maximă sinceritate... şi îmi pare rău. 

Închei aici pentru că înşir lucruri care izvorăsc durere în interioarul meu, iar eu sunt PUTERNICĂ. Eu sunt zburătorul care salvează pe toată lumea şi care nu are nevoie de salvare. Eu sunt unicul Soare în jurul căruia se învârt toate. Eu sunt sub un scut de oţel şi nu pot fi atinsă. Eu sunt de neschimbat şi de nemişcat. 

De fapt eu nu sunt tot ce am spus. Din contră: sunt opusul ultimelor 5 fraze despre mine, dar nimeni nu trebuie să ştie asta. Nimeni nu trebuie să ştie că sunt slabă, că am nevoie să fiu salvată, că sunt un fel de Pluto al vostru, că scutul meu este o bucată de pânză, că sunt vulnerabilă şi mobilă.... Nimeni nu trebuie să afle asta...

Şi cât te-am iubit !

Un  nou Septembrie. Poate de aici mi se trage buna-dispoziţie în ciuda oboselii şi a durerii de cap cărora le fac faţă cu greu de ore întregi. Încă de la sfârşitul toamnei trecute am aşteptat toamna aceasta. E ca şi cum eu aş funcţiona în sens opus unei lumi întregi: când orice urmă a vieţii din natură moare, eu reînviu. Mă amuză uneori modul ciudat în care se învârt rotiţele mele. 

Mă sperie însă cumplit faptul că acest Septembrie şi-a făcut apariţia fără să îl simt. Fără să am timp să îl întâmpin aşa cum se cuvinte, cum era ritualul. Nu am avut timp nici de sufletul meu prea nedoritor de toate. Am uitat şi de iubire... de tot. Am fost mereu bagată în priză, încercand să fac ceva pentru mine. Şi până la urmă cu ce m-am ales? S-a dus totul dracului: sentimentele, dorurile, durerile, dorinţele mele, amintirea chipului tău, dragostea mea pentru tine. S-au risipit toate şi nu ştiu când, nu ştiu de ce, nu ştiu unde... Cât de mult mi-am dorit eliberarea de toate acestea! 

Toată nesimţirea asta a sufletului meu mă îngrădeşte şi mai mult în propria-mi singurătate; nu mă eliberează cum trebuie să fie.. Imaginea pe care o văd adesea în oglindă nu îmi mai spune nimic; e complet străină de mine. Când caut înăuntrul meu sunt goală. Nu a mai rămas nimic în cutiuţa de lemn în care ţineam toată minunăţia trecutului şi a iubirii care înfolorea în mine. Nici măcar vocea ta nu o mai recunosc timpanele mele... Te aud şi nu schiţez niciun gest, nicio tresărire, nicio atingere..... Asta mă face să îmi pierd minţile şi să răscolesc fiecare milimetru din fiinţa-mi, poate-poate mai găsesc urme din tine pe aici. Dar nimic. Nu sunt nici urme ale existenţei mele... şi mă simt un mare nimic. 

Tot ce am găsit sunt nişte amintiri pe care le privesc, zâmbesc, apoi caut mai departe ca şi cum nu am văzut nimic important. Îţi caut mirosul prin cearşafuri dar şi el s-a evaportat de multă vreme... de toamna trecută încă. 

Poate toată schimbarea asta e un rezultat al trecerii timpului. Mereu am spus că timpul e un criminal în serie care pozează în vindecătorul de sufltete rănite. Pe mine una m-a distrus, m-a trântit la pământ, m-a făcut să uit şi să nu mai simt. Nimic. 

Cum pot oare trăi aşa? 

Cum pot trăi fără să îmi fie dor de tine? De noi?

Vreau să fug la munte! Aş vrea atât de mult să îţi caut iar privirea în vise. Vreau tot trecutul acela nenoricit de care am vrut să scap... să uit.... Şi nu e o dorinţă, e o necesitate; o nevoie de noi, de mine... de toamnă. Nu pot trăi cu gândul că ERAI totul cânva, iar acum ai disparut până şi din mintea mea! Dacă nu mai eşti tu stâlpul universului meu, cine atunci?

M-am năruit cu totul...