Toni Igy - Pentagramma.wmv

Pentru ca e singurul lucru care ma face sa simt adrenalina. Si o sa treaca si asta ....

Delir şi nesomn

Mi-am presărat pe pleoape şi gene praf de amintiri, am închis ochii şi am lăsat imaginile să curgă după bunul lor plac. Am ieşit din mintea mea şi îmi priveam trecutul.
Oamenii au venit, au plecat. Unii au stat mai mult, alţii doar şi-au lăsat în fuga amprenta în betonul neîntărit al sufletului meu. Mâinile unora m-au iubit mai mult decât aş fi avut nevoie, iar alţii au refuzat să simtă căldura palmelor fierbinţi între care le cuprindeam obrajii. Mi-a fost bine şi rău, uneori ambele în acelaşi timp. Am zâmbit puţin şi am plâns mult. Am cerut bine şi am găsit rău. Am crezut că sunt sub mormane de pământ şi atunci am început să zbor. Am cerut un cântec şi am primit imensa fericire melancolică a clapelor pianului din camera de zi a palatului. Am căutat diamante în nori şi aşa am descoperit mireasma picăturilor de ploaie; diamantele nu sunt pentru mine! Lumina verde a ochilor tăi s-a stâns şi am rămas fără busolă în mijlocul lumii. Am lăsat capul spre petalele roşii căzute şi am păşit încet. Mi-am desenat harta universului în priviri şi am continuat. Am vândut îngeri şi am cumpărat aripi doar ca să le vând pe vise şi să răscumpăr îngerii. Graţioasele tale gesturi mi-au rămas întipărite în gând şi încerc să falsific actul perfecţiunii tale, însă zeii nu pot fi înşelaţi.
Mi-am disecat sufletul şi am pus bucăţi mărunte din el în mii de cutiuţe de argint. Durerea a devenit insuportabilă şi l-am cusut la loc. Mi-aş fi dorit de multe ori să funcţioneze creierul meu asemenea unui hard extern: să-l scap de două ori pe jos şi să i se şteargă memoria. Şi am greşit! GROAZNICĂ GREŞALĂ… Amintirile acelea îndepărtate îmi îmbâcsesc mintea cu iluzii despre tine şi despre toţi cei care au fost. Îmi pun întrebări inutile şi încerc să găsesc limita dintre ficţiune şi realitate. Nu mai fac diferenţa dintre vis şi întâmplare şi mă împuşc cu un gând….
Renasc în braţele tale pe care mi le imaginez atât de des… Şi Doamne, ce calde şi lungi sunt! Şi ce piept moale îmi oferi pentru odihnă! Doar în vis… Dar cum să mă trezesc?
Privesc peste umăr şi văd soarele care străluceşte între stele. De cât timp nu am mai dormit oare?

N-are rost...

Mi-am impus de atât de multe ori că trebuie să te urăsc. Am pierdut nopţi întregi încercând să-mi amintesc fiecare gest, cuvânt şi detaliu legat de tine, însă tot ce am putut găsi a fost vina pe care conştient sau nu încă mi-o atribui. Ţie îţi găsesc scuze în continuare. Şi cu cât imi demonstrez mai mult că sfârşitul nostru s-a declanşat din partea ta de baricadă cu atât te scot mai alb şi mai curat din toată povestea asta. Am pus în nenumărate rânduri lanţuri pe sertarele arhivelor sufletului meu. A doua zi lacătele care le ţineau legate erau distruse; după mii de încercări am renunţat. Mă gândesc uneori că dacă aş mai fi încercat măcar o singură dată, aş fi reuşit să-mi ferec amintirile. E zadarnic. Am făcut curat în fiecare colţişor din mine în care ţi-au ajuns paşii. Urmele tale au rămas tot acolo; nu la fel de intense, dar există şi le simt.
Îmi apar mereu dinainte ochilor irisurile tale mari şi verzi conturate discret de un albastru nocturn. Odată cu ele îmi amintesc chipul tău de înger fără aripi şi zâmbetul ştrengar care parcă îmi punea plasturi peste fiecare rană sângerândă şi mă vindecai. Ceea ce mă chinuie însă cumplit, e timbrul vocii tale pe care nu mi-l pot readuce în cap. Deşi sunt sigură că dacă mi-ai vorbi, te-aş recunoaşte dintr-o mie de alte glasuri. Am încetat să mă mai gândesc la ce te-a determinat să-ţi laşi cămaşa pe marginea patului şi să nu te mai întorci niciodată după ea. Am aşejat-o pe un umeraş agaţat în partea ta de şifonier care acum e goală (cu excepţia câmăşii albe şi a parfului tău care umple toată camera), şi am lăsat-o să te aştepte. Din tot ce a rămas în urma ta, ea e singura care te aşteaptă.
Dacă te gândeşti să te întorci vreodată, să te întorci doar atunci când nu mă mai doare. Mă îndoiesc că o vei face, cu toate că ai făcut-o de multe ori înainte. Încă nu a trecut suficient timp încât să pot spune că m-am reconstruit. Din contră, mă autodistrug încarcând să arunc ceea ce îmi oferă oxigen: trecurul. Eram conştientă de la bun început că în acest mod se va pune punct: fără vreo luptă sau reproş. De aceea nu m-am pregătit în niciun fel şi nici nu am încercat să schimb ceva. Am lăsat să se împlinească destinul exact aşa cum a fost scris. Am aşteptat cuminte şi tăcută se ieşi afară din viaţa mea.
Pe tablou, în locul trupului tău am pictat parcul şi băncuţa ascunsă printer fruze şi copaci în toamna aceea timpurie. Din păcate pentru mine, eu ştiu că acolo era locul tău şi că dacă aş da jos ultimul strat de vopsea te voi găsi pe tine. Dar la ce bun să te ţin la vedere la nesfârşit? Poate că acum faci parte din tabloul alteia sau alta din tabloul tău, dar nu îmi pasă. Prefer să cred că sunt singura pe care ai iubit-o… şi îmi sfârşesc gândul cu un zâmbet trist când îmi dau seama că e imposibil să fie aşa – ar fii mult prea frumos, şi oricum nu mi-ar face durerea mai umană.
Am început să fac tot ce nu obuşnuiam să fac atunci când eram cu tine doar pentru că îmi spuneai tu că ar fi bine să fiu mai atentă la ce e în jurul meu sau pentru că te supăra când repetam la infinit chestii copilăreşti. Am vrut să acumulez amintiri noi în speranţa că le voi distruge pe cele deja existente, dar se pare că asta le face mai puternice decât înainte.
Acum, când îmi impun cu atâta tărie să te urăsc realizez că ura faţă de omul iubit nu e nimic altceva decât un mod de a-l iubi şi mai mult. Şi din orgoliu nu mai vreau să mă fac mică la picioarele tale şi să te venerez ca odinioară, deşi încă poate meriţi asta; şi eu o merit şi meritam de zece ori mai mult decât mi-ai oferit. Chiar tu ai spus-o, cu buzele tale reci. Mă mulţumesc şi cu atât cât am primit, pentru că a fost doza necesară pentru a mă putea ridica.
E a nu ştiu câta oară când spun că e ultima dată când te mai strig, când mai chem trecutul în prezent şi când îmi jur că de acum nu o să îţi mai privesc privesc ochii în amintirea care a rămas. Spune-mi tu: cum să las totul ca şi cum ar fi fost trăirile altora, fericirile altora nu ale mele? Cum, când visez viitorul şi eşti pretutindeni în el? Îmi pare rău că ai existat, că am existat eu lângă tine, că am rostit împreună cuvântul ,,noi” când făceam planuri inutile.

Mulţumesc că m-ai iubit! Şi eu te iu…… n-are rost !!

Raţiune şi sentimentalism

Mă tot gândesc de ceva vreme cine suntem noi, oamenii, de fapt? Teoretic, omul este ,, o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.” Dar oare asta e suficient pentru a ne definii? Căt oare % suntem trup şi cât suflet? Oare dacă am împărţi aceste valori – în condiţia în care le-am cunoaşte cu exactitate – am obţine tot un rezultat apropiat de numprul 1,618 care este atotprezent în natură datorită rapoartelor dimensionale care se apropie cu o exactitate bizară de valoarea lui phi, fiind caracteristic absolut fiecărui lucru viu din natură, inclusiv planetele? Şi oare cum ar trebui să calculăm? Raportul suflet-trup sau suflet-creier? Dar există oare suflet cu adevărat? Şi dacă da, el însuşi e spiritul unic al fiecarui individ sau este doar o parte din el?
Atunci când raţionamentul este într-o continuă contradicţie cu sentimentele, cum am putea să le împăcăm? Omul în general se caracterizează prin firea lui violentă şi dorinţa de a avea tot mai mult, de a acapara şi ceea ce nu merită. Aşa suntem toţi, conştient sau nu. Doar că în lumea în care trăim, cei care sunt în stare să deschidă ochii şi să vadă realitatea aceea care nu e tocmai roz, dar mai ales cei care îndrăznesc să se plângă pubilc şi îşi exprimă dorinţa de a schimba ceva sunt etichetaţi de masele care dorm în bocanci, luaţi drept nebuni sau ciudaţi; de cele mai multe ori cele două cuvinte având aceeaşi conotaţie. Mie una mi se pare trist modul în care majorităţile (pe care eu îi consider adevăraţii nebuni ) îi fac pe cei ce au ceva de spus să rămână în umbră.
Deşi sunt tânără, copil chiar, m-am săturat să tot privesc în jur, să mi se face greaţă să deschid televizorul, să privesc la cei de sus – vârfurile societăţii – şi să mă gândesc la faptul că niciodată nu vom ajunge ,,o ţară ca afară”. M-am săturat să tot numesc prieteni oameni care nici nu îmi cunosc numele complet. M-am săturat să văd cuştile invizibile în care suntem îngrădiţi fără să ne dăm seama. M-am săturat de lumea asta şi deja m-am gândit de multe ori să o părăsesc. Încă mă gândesc să o fac, şi o voi face.
Daortită situaţiilor penibile pe care mi-a fost dat să le trăiesc, datorită despărţirilor inutile şi fără mătiv şi pentru că am învăţat prea repede că tot ce respiră se naşte să moară, vreu să fug. Să fug şi să uit, să îmi caut aliaţi şi să mă întorc să schimb ceva pe Pământul ăsta infect unde am fost trimişi să ne ispăşim păcatele din vieţile anterioare. Dar oare cine Dumnezeu va băga în seamă o paranoică perfect sănătoasă mintal ca mine – eu, un biet om mic şi nesemnificativ în oceanul ăsta de roboţi conduşi de legi?