Numai tu... cu ochii tăi verzi

Sunt ultimii mei pași pe care îi fac în lumea asta nenorocită. Unde o să plec pe urmă? Nu știu. Undeva departe de chipul tău angelic. O să plec în rai și te las pe tine, vă las pe voi toți aici, pe Pământ, în iadul ăsta al frumuseții și falsității. Purtați-vă cu mândrie masca inocenței și călcați în tăcere peste cadavrul meu, pentru că mie îmi este silă de voi. Oricum, ce vă pasă vouă? Nici nu ați realizat că nu mai am puls... Continuați să goliți paharele pline cu vin roșu.

Numai tu, cu ochii tăi verzi ai fi putut să mă oprești. Dar dacă mă gândesc mai bine, nici măcar tu. De ce îmi dai mai mult decât vreau? De ce îmi pansezi încheieturile sângerânde dacă am ales să vă părăsesc? De ce Dumnezeu ești egoist și te gândești mai mult la voi decât la mine? Lasă-i pe ei... Nu vezi că nici nu ocolesc balta de sânge în care îmi zace trupul fără viață? Nu te mai chinuii...  E inutil.  Atunci când îmi strigi:

- Deschide ochii și privește-mi durerea!

mă chinui cumplit. Nu vreau să deschid ochii să îți văd durerea, pentru că prea puțin îmi pasă de ce se vede în aparență. Oricum, îngerule, fața ta nu poate să fie pătată de tristețe. Ești divin! cel puțin în exterior... Aș vrea doară să îmi mai picuri în ochi puțin verde din ochii tăi. Să pot doar să îmi îmbrac sufletul în calda culoare a irisurilor tale. Atât vreau. Dar e târziu pentru dorințe. Nu mai am timp să te ascult. Nu am avut niciodată. Dacă aș fi auzit până acum ce îmi spuneai tu, și cum le luai apărarea ăstora despre care eu credeam că mă lovesc atunci când de fapt au vrut să mă ridice mai sus decât acolo unde se opresc munții, nu aș fi ajuns aici. Nu m-ai fi plâns și nu aș fi văzut nici ignoranța asta enormă a lor. Deși le pasă de mine... Chiar le pasă și sunt sigură de asta. Dar ce pot să le cer mai mult, dacă ei sunt ignoranți? Mă contrazic. Știu; nu e nevoie să îmi atragi tu atenția. Dar acesta e pur adevărul. Uneori le pasă, alteori nu. De aceea mă contrazic. Dar știu că mai mult le pasă decât nu le pasă.

Tu nu îți fă griji: cu picioarele tale lungi, abdomenul perfect și zâmbetul prea alb pentru a fi uman o să găsești ceva mai bun decât mine! Mă vei găsi pe mine sub altă formă. Și să nu îndrăznești să mă urmezi pe drumul ăsta, pentru că o să te dau dracului! O să rezist și fără tine, sper. Nici să nu-i trimiți pe vreunul dintre ei să mă însoțească, pentru că o să fac același lucru, chiar dacă ar fi vorba de mama. Lasă-mă să cad atât de jos cât merit! Oprește-i, atunci când se trezesc din ignoranța în care se scaldă încă și nu-i lăsa vreodată să mă caute. O să îi caut eu dacă voi fi într-atât de lașă încât să mă recunosc înfrântă de dorințele mele. Tu ai fi primul om căruia i-aș cere ajutorul. Dar te asigur că nu o să o fac.

O să ne întâlnim cândva la o masă rotundă și o să vă cântăresc toate greșelile pe care le-ați făcut în ceea ce privește persoana mea. Atunci ei o să plângă. Cred că și tu o vei face, îngerule. Pentru că și tu m-ai împins aici. Cu o mână mă trăgeai spre pieptul tău, iar cu cealaltă mă împingeai în prăpastie. Am ajuns să mă îndoiesc de tine și am căzut.

Dar în final vei rămâne numai tu, cu ochii tăi verzi.

Ignoră-mă cât încă mai poți!