Întunericul mă invadează de câteva zile. Abia astăzi am resimțit miros de aer proaspăt; un timp îi uitasem efectul similar cu cel al heroinei atunci când trag adânc în piept mireasma rece a iernii. Până și soarele care îmi mângâia obrajii biciuiți de frig îmi părea străin. Cât mi-a fost de dor de viață! Deși până și orașul mi-a simțit melancolia pașilor. A fost pustiu. În parcul ăla prin care aș fi putut să merg cu ochii închiși fără să mă rătăcesc, astăzi nu am mai recunoscut niciun copac, nicio bancă, nimic. Nici băncuța ”noastră” nu mai era acolo unde am lăsat-o în toamna de acum doi ani. Tu ziceai că ai mai văzut-o, că ai cautat-o și ai găsit-o. Pun pariu că era băncuța ”voastră” nu ”a noastră”.
Și a fost prima oară când am colindat aleile în timpul iernii. Nu mi-am imaginat că sunt atât de albe și că răspund puterii cu care le cutreier. De fapt nici nu m-am gândit să-mi imaginez o asemenea frumusețe a liniștii și a singurătății de sine și de lume. Am mers mult pe jos. Am străbătut parcul dintr-o parte în alta, după care am intrat pe niște străduțe înguste, fără zăpadă, murdare, unde mirosea a asfalt umed și gaze de eșapament. M-am rătăcit. În orașul ăsta mic și infect eu m-am rătăcit! Am visat. Am râs de una singură și am plâns în gând. M-am eliberat. Dar cu ce preț?
Acasă a reînceput agitația. De fapt a reînceput de la telefon. Nici măcar o dată nu pot evada fără ca o anume ființă să își contrazică toate cuvintele nenorocite cu faptele. Începe să îmi fie silă și încep să cred că eu am o problemă, nu voi. Îmi doresc din ce în ce mai tare să fac ce tu m-ai convins că nu merită. Știi bine despre ce vorbesc. Acum nu te fă că ai uitat, pentru că încă te macină, deși refuzi să recunoști. Universul meu a explodat pentru a nu știu câta oară. Cuvintele ei sunt ca un fel de bombă atomică asupra bazei pe care încep să mi-o clădesc. Sunt atât de instabilă și de fragilă încât uneori îmi e frică și mie să mă ating, ca nu cumva să mă autodistrug din nou. Dar vouă, hienelor, nu vă pasă ce simte sufletul meu de plastic. Zâmbetul tău îl topește și îl reface. Dar și tu o să dispari într-o zi, cum au făcut-o ele și ei. Și la ce bun să-l reconstruiești tu la nesfârșit, dacă ființele acestea îl calcă în picioare? De ce să îți pese ție, simplă creatură bipedă cu rațiune și discernămând, dacă eu am încetat să mă apreciez pentru ceea ce sunt? Pentru că de fapt nu mai sunt... Pentru voi și pentru mine am devenit o iluzie și vă jur că o să devin o amintire în curând. Tu știi mai bine decât ei toți ce vreau să spun cu asta, pentru că mai aveai puțin și începeai să plângi dacă nu îmi retrăgeam de atâtea ori cuvintele, spunându-ți că-mi pare rău și că a fost o reacție la nervi. Să știi că îmi pare rău, însă doar pentru tine. Pentru ei nu. Ei să moară! O să trec pe lângă trupurile lor fără viață și o să privesc cu scârbă înapoi strigându-le ”asta meritați”. Ție să îți fie bine. Vouă să vă fie bine. Nouă nu o să ne mai fie. Pe mine să mă excluzi! Eu doar te trag în jos, spre infinitatea durerii care mă strivește. Nu vreau să devii și tu asemenea mie. Nu meriți asta. Ei o merită din plin. Ei merită să ardă fără să piară.
Pe ei o să îi conving cât de mult îi iubesc în timp ce-mi exercit asupra lor întreaga ură pe care m-au învățat să o creez din sâmburul aruncat de ei în sufletul meu. Ura lor a înflorit și a prins viață în mine. Puterea distructivă din ochii mei a rupt barierele bunului-simț și ale iubirii. Tandrețea a dispărut odată cu ele. Din fiecare lucru bun din mine a mai rămas o singură doză, aceea care își face efectul în prezența ta; cantitatea suficientă pentru a-mi alunga toate gândurile infernale din cap și pentru a putea să te îmbrac din cap până în picioare în iubirea și admirația cu care te privesc și te simt. Și tu mă simți, însă în alt mod. Tu printre cei vii, eu fiind însumi un vis, amintire în devenire.
Pentru tine o să fiu EU, cea care merge cu capul în jos pe stradă și căreia îi spui mereu ”zâmbește. ești mai frumoasă când ești fericită.”. Pentru tine o să fiu mereu motivul pentru care trăiești și mori simultan. Pentru tine o să fiu mereu ”prima iubire”, cum mi-ai spus-o cândva. Pentru ei o să fiu amintirea pe care au uitat-o. Pentru ei o să fiu ce nu aș fii permis niciodată să devin. Ei o să mă transforme după bunul lor plac, fără să te întrebe pe tine, singura ființă care știi tot adevărul despre mine. Ei nu o să pomenească nimic despre tine în cărțile pseudo-identității mele. Acest fapt mă lasă rece, să știi. Nu trebuie să apară numele tău în vreo carte, pentru că ce vor scrie vor fii minciuni. Tu nu-i vei crede, așa-i? Nu! Dacă aș ajunge să mă îndoiesc vreodată și de dragostea ta, atunci te-am iubit degeaba. Asta ar însemna că te iubesc încă cu ochii închiși, fără să pot vedea că ești ca ei, toți.
Viața mea, la fel și gândurile și toată inocența s-au dus dracului datorită fiarelor ăstora care mă încolțesc. Nu am apucat încă să cresc. Am învățat în schimb să detest și să urăsc. Am învățat să privesc prin ochii lor cu sete de a provoca durere. Am învățat să nu plâng atunci când am săgeți în inimă. Am învățat că dacă nu ataci în apărarea ta, ești doborât. Am învățat că am învățat să învăț toate acestea mult prea devreme și că mă depășesc.
Mulți spun că aș da dovadă de slăbiciune. Imbecililor !! Voi aveți idee câtă forță vă trebuie pentru asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu