No title

          Ştiu că dacă te uit pe tine eu nu mai am nimic. Ştiu că nici nu pot trăi la nesfârşit cu amintirea ta dintr-o zi de iarnă. Am învăţat că e lumină în jur şi fără ochii tăi; acum deschid şi închid singură lumina, jucându-mă cu un întrerupător pe care mi l-am instalat pe o bucată din suflet. Acum ceva timp credeam că o să imi pierd minţile, că o să rămân fără oxigen şi o să implor zeii să te întoarcă din drum. Nu a fost aşa şi nu va fi niciodată. Aveai dreptate: dragostea mea pentru tine nu e atât de mare cum credeai, cum credeam. Nu e îndeajuns de mare încăt să depăştească bariera orgoliului. Am realizat asta după ce mă întrebam ore în şir de ce nu fac ceva să te caut să mă poţi găsi. Dar dragostea mea nu e nici suficient de mare încât să mai poată cuprinde pe altcineva vreodată, fără a mă gândi la cât din mine îţi aparţine ţie. Mi-e teamă de tine. Mi-e frică de sufletul tău îmbrăcat în haină de oţel. Uneori eşti aşa greu de atins... 

          Şi mai e ceva: nu eşti unic. În felul tău eşti la fel ca mulţi alţii. Cred că stă în natura voastă să ne faceţi să vă iubim şi apoi să plecaţi ca şi cum nu v-aţi fi oprit niciodată la noi. Nu judec pentru că nu am niciun drept. Tu în schimb ai tot dreptul să mă judeci dacă asta simţi. Eşti o parte mult mai importantă a existenţei mele decât eu a existenţei tale. Dar nu asta conteatză. De fapt nimic din tot ce am spus până acum nu contează. 

Ştii... de când te cunosc refuz să cred că eşti real. Am impresia că eşti o minunată închipuire, un fel de vis neîmplinit, care însă de ceva vreme a dispărut cu totul din somnul meu. Pe măsură ce eşti tot mai departe de mine în spaţiu şi timp, constat că te apreciez mai mult, că îmi doresc mai mult ca orice să te văd şi nu aş mai găsi scuze când ar trebui să îmi rup din timp pentru noi... Asta simt în condiţile date. Şi poate e mai bine aşa. Şi poate e mai puţin dureros când aripile tale nu-mi mai flutură sub gene. E mai bine că nu te mai privesc luându-ţi zborul şi nici palmele tale de sfânt nu-mi mai mângâie obrajii înfierbântaţi. 

          Şi încă mă învinovăţesc pentru faptul că te-am iubit atât de mutl, însă nu am ştiut cum să fac asta mai bine. Şi oricâte motive aş căuta să te urăsc pe tine, sfârşesc în a-mi găsi mie încă un defect, un motiv pentru care m-ai putea urâ tu. 

Oare mâine te-aş întâmpina cu braţele deschise?

I hate....

I hate the way you talk to me

And the way you cut your hair.

I hate the way you drive my car.

I hate it when you stare.

I hate your big dumb combat boots

And the way you read my mind.

I hate you so much it makes me sick.

It even makes me rhyme.

I hate it, I hate the way you’re always right.

I hate it when you lie.

I hate it when you make me lought,

Even worse when you make me cry.

I hate it when you’re not around

And the fact that you didn’t call

But mostly, I hate the way I don’t hate you,

Not even close, not even a little bit,

NOT EVEN AT ALL.

Şi cu toate astea adunate în aceeaşi cutie prăfuită, tot nu ai întors privirea nici măcar o dată, nici măcar după atât de mult timp. Am rămas acolo unde m-ai lăsat tu, în mijlocul Universului cu toate sentimentele în suflet. Te-ai întrebat vreodată de ce meriţi toate astea? Sau de ce nu le meriţi? Aş fi vrut să fie iar vara trecută. Aş vrea să fiu la mare; să fiu la mare cu tine. Aş vrea să... să nu te fi iubit niciodată şi să nu-mi fi sorbit ploaia de pe buze cu gura ta plină de foc. Aş vrea să nu-ţi fi simţit vreodată inima bătând lângă a mea şi nici mâinile-ţi reci pe pielea-mi fină. Aş vrea să nu te fi născut tu pentru mine iar eu pentru tine. Aş vrea să nu te fi născut în veci. Aş vrea să rămâi un mare nimic în golul pe care l-ai lasat în urmă, nu să-mi umpli singurătatea cu amintiri. Aş vrea să nu fi zburat cu tine de mână. Aş vrea să nu mai exite toamnă şi să nu mai plouă; astfel ar dispărea orice dovadă a existenţei tale.

And I still hate all those things about you.

10 iunie

A plouat toată ziua. Încă plouă. Picăturile reci m-au trezit, apoi mi-au dat energie. Acum îmi induc o falsă stare de somnolenţă. A fost o minunată zi de vară, ca acelea în care ne strecuram împreună printre picături. Nu îmi pot explica de ce ploaia îmi creşte aripi şi mă aruncă în văzduh. Poate şi asta e pentru că.... dar n-are rost să mă coplic cu presupuneri.
Şi mâine plec. Pe alt tărâm. Agitaţie, nesomn şi momente infinite de delir între patru pereţi. asta mă aşteaptă. Mă seacă într-un fel faptul că pentru a Nşpe-mia oară petrec nesfârşite ore pe scaunele incomode ale maşinii.
Dar nu despre asta vrea să vorbesc. Vreau să ştiţi cât mă bucur de binecuvântarea naturii. Mi-ar fi placut să stau într-o filigorie şi să citesc în timp ce ascultam ploaia. Sunt nerăbdătoare să descopăr ,,De ce iubim femeile'' iar astăzi ar fi fost o zi perfectă pentru asta. Mă sprijineam de bara infectă a autobuzului (vestita chestie galbenă pe care o detest) şi priveam afară. Cu was it a dream urlând din chestiile care-mi ieşeau şerpuind din urechi păream din alt film. Oameni urcau şi coborau la fiecare staţie. Multă circulaţie dar destul de puţini pietoni; toţi aveau umbrele. La ce-s bune umbrelel atunci când plouă atât de fin? E pură viaţă atât pentru suflet cât şi pentru trup, tot ce se întâmplă acum afară. E pură viaţă... iar eu o nebună care vorbeşte despre o pseudo-fericire şi baliverne, atunci când ţara moare de foame. Şi ce-i dacă ţara moare de fomane? Atât ne-a rămas: să ne imaginăm libertatea individuală şi să simulăm viaţa. ATÂT!!!

P.s Video de mai sus nu are legătură cu nicio urmă de praf rămasă în sufletul meu. Este azi 10 iunie şi nu te-am sunat să îţi spun la mulţi ani pentru simplul fapt că nu ASTĂZI, 10 iunie este ziua ta.

Forget about it

Şi de astăzi nu îmi mai pasă. Sentimentele de grijă inutilă şi vinovăţie s-au metamorfozat în pene din aripi de înger. Sunt atât de uşoare încât nici nu le simt cum îmi gâdilă sufletul. E ca şi cum orice lucru făcut cu scopul de a mă distruge ar fi o altă atingere a clapelor de pian. Şi e cel puţin ciudat cum persoane pentru care aş fi crezut că pot face înconjurul lumii cu tălpile goale, au ajuns să însemne un mare NIMIC. Nu vorbesc aici de fiinţele care mi-au rămas cu adevărat în suflet; lor amintirea le păstrează doar momentele de glorie pe care le-am împărţit în mod egal.  E vorba de acele suflete trecătoare, care lasă o urmă vagă pe retinele mele.

Sforile! La cine.s sforile !?

,,Ai de ales: să trăieşti momentele astea şi să te bucuri mereu în amintirea lor, ori să stai acasă şi să le scri pe o pagină de net şi să iţi plângi de milă că defapt totul e o iluzie şi ai da orice să poţi traii momentele acelea''.

Oare chiar am de ales?
Apocalipsa mea se desfăşoară datorită cui? Viaţa e vinovată? La ea sunt sforile sau la mine şi nu ştiu cum să trag de ele? Sunt un fel de roboţel care urmează tăcut regulile eronatei libertăţi? Aştept şi aştept degeaba. Caut ziua de ieri şi o pierd pe cea de mâine şi asta se întâmplă în fiecare AZI. Totul e un haos în care mă pierd. E ca un abis al distrugerii de sine, ca şi cum nu aş fi conştientă că e în joc propria mea raţiune. Încă vorbesc la trecut despre persoane care-mi sunt dragi şi trăiesc acolo, cu amintirea lor îndepărtată. Încă mă complac in rolul de marionetă manevrată de mâini murdărite cu noroi. Caut parcă diamante pe care nu le merit şi ŞTIU mai bine ca oricine că nu le voi avea niciodată. Speranţa moare ultima, dar până la urmă şi ea moare; prefer să nu mă gândesc la asta. Prefer să cred că lumea doarme, că eu dorm şi că o să mă trezesc într-o altă viaţă, cu o altă identitate şi un alt caracter. Felinarele de pe strada mea nici măcar nu ştiu cum arată lumina în întuneric şi cu toate astea am ajuns până aici, cu multe răni şi sufletul încărcat ce-i drept; important e că nu m-am lăsat învinsă de ura şi frica pe care mi-o provoacă bezna nopţii. Ştie oare cineva cât îmi e de frică de întuneric şi cum îmi tremură genunchii de spaimă când îmi zăresc umbra în spate? Şi dacă ar ştii, ce-i? Ce le-ar păsa?
Dar las asta... Mai bine mi-aş vedea de ale mele. Mai bine m-aş ascunde în vânt şi aş plimba prin aer sforile aşa cum vreau eu, nu cum vrea destinul ăsta nenorocit care trage aţele înaintea-mi. M-am săturat să-mi cânt mila în pahare de şampanie. Nu mai vreau să sărut cu buze reci mâinile unui pământ fertil şi apoi să fug spre deşert. Vreau să fug de maturitatea care m-a acaparat prea devreme; maturitate care mă ţine captivă în imaturitatea mea. Şi aş fugi... Dar unde? Unde pot fugi, când ghiarele gândurilor mă ating de oriunde?
Şi totuşi, oare sforile nu sunt în mâinile mele?

I still LOVE you

I am not strong enough to stay away.