Lucrurile încep să se aşeze în sufletul meu. Mă simt puţin mai ''mare'', poate mai liberă. Am început să izgonesc din viaţa mea oameni pe care îi răneam fără să vreau şi alături de care nu mai aveam aceeaşi strălucire. Cine păstrează la infinit o pereche oarecare de pantofi stricaţi sau care nu se mai potrivesc cu mărimea piciorului crescut între timp? Aşa e şi cu oamenii: îi las în urmă pe cei care nu se modelează după nevoile mele. La ce bun o lista luuuuuungă de nume în agenda telefonică dacă atunci când am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin toţi sunt prea grăbiţi şi ocupaţi cu ale lor?
De ceva timp mi-am consolidat atât de bine sistemul de autoapărare încât nimeni nu mă mai lasă fără părţi din suflet, nimeni nu lasă urme de paşi pe inimă şi nici praf de amintiri pe artere ca dorul să îmi poată infecta întregul corp. Aşa numiţii PRIETENI nu înseamnă defapt nimic, pentru că nu asta e prietenia. Prietenul e cel care cade lângă tine atunci când nu te poate ridica; aşa văd eu lucrurile, deşi poate că le văd greşit.
Nu mai investesc în oameni, investesc în mine. Am ajuns la concluzia că eu sunt centrul Universului şi merit să fiu tratată ca atare. Plătesc cu monedele care mi se oferă. A devenit prea scump şi prea mare efortul de a încerca să schimb refuzurile cu mulţumiri; sau reproşurile cu zâmbete; sau atacurile cu plecăciuni de pace şi respect. Nu consider că fiecare palmă primită trebuie întoarsă dar nici nu o să întorc şi celălalt obraz. Nici distrugerea sau răzbunarea pe cei proşti nu e o soluţie. Nu pot pretinde să primesc iubire când la celălalt în torace e doar o bucată de carne cu funcţii vitale, un simplu organ intern... Dar indiferenţa taie în carne vie. De aceea eu nu întorc pălmi, eu întorc spatele. Pe alocuri mai ofer şanse unora care îmi sunt dragi încă. Le pun în faţă şanse de redresare. Le dau timp de schimbare în mai bine. Dar am cam ajus pe fundul sacului - şi aşa micuţ.
Aştept oameni pe care să îi iubesc din tot sufletul. Aştept PRIETENI fără de care nu aş avea sens. Aştept să mă conving de loialitate, de iubirea care mi se oferă, de fapte reale, apoi poate intra în discuţie încrederea pe care o am de oferit, dragostea cu care voi muri pentru camarazii mei.
Până atunci voi rămâne îngheţată şi de neatins. Până atunci îmi voi purta cu grijă şi mândrie armura care îmi ţine sufletul departe de trup. Până atunci voi păstra neatinse de bueze străine buzele mele care vor şopti linişte şi iubire doar celui care va avea cele mai bune urechi de auzit.
Pune strajă puternică sufletului tău, dar nu lăsa creierul să se simtă stăpân. Păzeşte cu sârguinţă echilibrul celor două forţe şi împleteşte-le cu experienţă şi fericire. Nu merge niciodată pe marginea prăpastiei când e vorba de sentimentele tale. Nicio avere pierdută nu se compară cu pierderea puterii de a iubi.
Pace !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu