Dincolo de inocenţă

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu îmi găsesc locul în lume. Locul meu e doar în braţele tale, dar acolo nu pot să fiu mereu. Am nevoie de o minte limpede, de suflet liniştit, multă iubire şi ciocolată.
Trebuie să mă înscriu în standarde, să urmez rutina, să nu am crize de isterie când văd mereu aceleaşi feţe acoperite cu măşti, să nu mă supăr pentru ignoranţă, să rămân invizibilă, să nu îmi fie silă de sala 53 şi fiinţele care o animă, să înghit toate pastilele amare doar pentru a nu isca un război inutil... Până la urmă cine sunt? Cu ce mă aleg după tot timpul ăsta pierdut într-o cuşcă? Amintiri terminate doar pe jumătate pentru că nu am avut timp pentru a obţine mai mult? Şi la ce bun dacă nu am nimic întreg? Până şi sufletul meu e tot la tine, iar tu eşti la capătul unui telefon, nicidecum lângă mie să mă întregeşti. Sunt momente în care nu îmi ajung doar cuvintele.
Dacă aş putea să aleg ce să fiu, aş alege să fiu un fluture. Cum ar fi să îmi tăiesc toată viaţa într-o singură zi? Aş vrea să zbor peste câmpii, să ascult susurul râurilor, să mă îmbăt cu mirosul tare de munte, să mă asculd la umbră sub o frunză, să miros florile, să salut albinele şi mămăruţele, să beau roua dimineţii de pe firele de iarbă, să aduc zâmbete pe feţele oamenilor, să mă joc cu copiii, să ascult cântecul pădurilor. Să fac tot ce nu reuşesc să fac într-o viaţă de om. Apoi, la final, vreau să mor in palmele tale iar tu să îmi săruţi gentil aripile fără viaţă.

Uneori am impresia că sunt un om prea mic să car atâtea în spate şi un om prea mare pentru atât de puţine zâmbete. Am învăţat prea devreme cum e să te mişti de colo-colo şi să pretinzi că eşti viu. Am închis porţile cu mult înainte să apuc să văd ce e dincolo de zid.
Fac planuri de evadare şi aştept ca timpul să mi se alieze. Vreau să şterg tot ce îmi face rău, să opresc depresia, să omor oamenii care îmi atacă aşteptările. Până aici am ajuns: să urăsc fiinţe mici şi neajutorate. O urăsc din tot sufletul! Nu îmi pot asocia numele, sângele, viaţa cu ale ei! Nu! Nu! E imposibil.
E un vis urât, nu-i aşa? Cum poate să fie real? Toată nebunia asta! Eu nu sunt nebună! Eu nu plâng fără motiv, nu îmi e silă de oameni, nu vreau să îi văd pe toţi aruncaţi la pământ tăiaţi în bucăţele mici.... E un vis... E doar un vis urât.

Eu nu sunt nebună! Eu doar visez... urât!