Dincolo de inocenţă

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu îmi găsesc locul în lume. Locul meu e doar în braţele tale, dar acolo nu pot să fiu mereu. Am nevoie de o minte limpede, de suflet liniştit, multă iubire şi ciocolată.
Trebuie să mă înscriu în standarde, să urmez rutina, să nu am crize de isterie când văd mereu aceleaşi feţe acoperite cu măşti, să nu mă supăr pentru ignoranţă, să rămân invizibilă, să nu îmi fie silă de sala 53 şi fiinţele care o animă, să înghit toate pastilele amare doar pentru a nu isca un război inutil... Până la urmă cine sunt? Cu ce mă aleg după tot timpul ăsta pierdut într-o cuşcă? Amintiri terminate doar pe jumătate pentru că nu am avut timp pentru a obţine mai mult? Şi la ce bun dacă nu am nimic întreg? Până şi sufletul meu e tot la tine, iar tu eşti la capătul unui telefon, nicidecum lângă mie să mă întregeşti. Sunt momente în care nu îmi ajung doar cuvintele.
Dacă aş putea să aleg ce să fiu, aş alege să fiu un fluture. Cum ar fi să îmi tăiesc toată viaţa într-o singură zi? Aş vrea să zbor peste câmpii, să ascult susurul râurilor, să mă îmbăt cu mirosul tare de munte, să mă asculd la umbră sub o frunză, să miros florile, să salut albinele şi mămăruţele, să beau roua dimineţii de pe firele de iarbă, să aduc zâmbete pe feţele oamenilor, să mă joc cu copiii, să ascult cântecul pădurilor. Să fac tot ce nu reuşesc să fac într-o viaţă de om. Apoi, la final, vreau să mor in palmele tale iar tu să îmi săruţi gentil aripile fără viaţă.

Uneori am impresia că sunt un om prea mic să car atâtea în spate şi un om prea mare pentru atât de puţine zâmbete. Am învăţat prea devreme cum e să te mişti de colo-colo şi să pretinzi că eşti viu. Am închis porţile cu mult înainte să apuc să văd ce e dincolo de zid.
Fac planuri de evadare şi aştept ca timpul să mi se alieze. Vreau să şterg tot ce îmi face rău, să opresc depresia, să omor oamenii care îmi atacă aşteptările. Până aici am ajuns: să urăsc fiinţe mici şi neajutorate. O urăsc din tot sufletul! Nu îmi pot asocia numele, sângele, viaţa cu ale ei! Nu! Nu! E imposibil.
E un vis urât, nu-i aşa? Cum poate să fie real? Toată nebunia asta! Eu nu sunt nebună! Eu nu plâng fără motiv, nu îmi e silă de oameni, nu vreau să îi văd pe toţi aruncaţi la pământ tăiaţi în bucăţele mici.... E un vis... E doar un vis urât.

Eu nu sunt nebună! Eu doar visez... urât!

Păcălesc suferinţele. Încurc borcanele

Îmi frec ochii cu degetele să alung somnul în toiul dimineţii. E prea devreme ca sufletul meu să se trezească la realitate.
Am trăit ani de zile un vis sperând că mă vei cuprinde din nou cu braţele tale lungi şi puternice și că mă vor acoperi aceleași emoții. Întâmpinam fiecare zi cu inima batându-mi în ritmul numelui tău. Îmi repetam în gând imaginea ta, timbrul vocii, privirea trufaşă aţintită spre mine, gustul de tutun al limbii tale când mă săruati, nu cumva să uit vreun detaliu. În ciuda eforturilor mele supraomenești de a te îngheța viu în amintirile mele, s-au naruit toate speranțele peste mine.
Sufletul meu chinuit zace acum în comă întins pe un pat de spital, cu tuburi prin care curge ser în vene. Corpul rămâne fără forță și sistemul meu imunitar scade cu fiecare minut. Nu pot alunga din cap gândurile despre tine și nici starea de greață care pleacă din stomac.
Nu mai suport oamenii din jur, nu suport zgomotul, întrebările, cafenelele în care pierd bani, lacrimi și timp. Oamenii îmi amintesc de tine. Te caut în fiecare zâmbet, în fiecare aromă de parfum bărbătesc. Tu nu ești nicidecum acolo unde caut eu iubirea. Probabil te ascunzi în camere slab luminate într-un bloc care miroase a bătrânețe și liniște. Te aştepţi să te caut în fiecare gaură de şarpe sau să prind pământul de picioare şi să îl întorc cu susul în jos, poate-poate o să pici dintr-un buzunar.
Dar s-a terminat. Nu meriţi atât de multă trudă din partea mea. Vreau să mă cauţi tu acum. Eu am primit destule săgeţi în piept luptând pentru atingerile tale. Nu îţi mai pun în palmele făcute căuş toată viaţa mea, toată puterea aripilor care mă poartă în zbor. Nu faci nimic să le meriţi... aşa cum, de fapt, nu ai mişcat niciun deget niciodată.

Tot ce scriu e pură ficţiune. Trebuie să evadez din mintea mea, din rutina zilnică şi să mă arunc în braţele cuiva. Prin vise. Trebuie să păstrez intactă masca adevăratelor frământări interioare, masca motivelor reale pentru care scriu, pentru care simt, pentru care plâng.
Îmi doresc o familie. O familie adevărată...

Nu ajung cuvinte

Lucrurile încep să se aşeze în sufletul meu. Mă simt puţin mai ''mare'', poate mai liberă. Am început să izgonesc din viaţa mea oameni pe care îi răneam fără să vreau şi alături de care nu mai aveam aceeaşi strălucire. Cine păstrează la infinit o pereche oarecare de pantofi stricaţi sau care nu se mai potrivesc cu mărimea piciorului crescut între timp? Aşa e şi cu oamenii: îi las în urmă pe cei care nu se modelează după nevoile mele. La ce bun o lista luuuuuungă de nume în agenda telefonică dacă atunci când am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin toţi sunt prea grăbiţi şi ocupaţi cu ale lor?
De ceva timp mi-am consolidat atât de bine sistemul de autoapărare încât nimeni nu mă mai lasă fără părţi din suflet, nimeni nu lasă urme de paşi pe inimă şi nici praf de amintiri pe artere ca dorul să îmi poată infecta întregul corp. Aşa numiţii PRIETENI nu înseamnă defapt nimic, pentru că nu asta e prietenia. Prietenul e cel care cade lângă tine atunci când nu te poate ridica; aşa văd eu lucrurile, deşi poate că le văd greşit.
Nu mai investesc în oameni, investesc în mine. Am ajuns la concluzia că eu sunt centrul Universului şi merit să fiu tratată ca atare. Plătesc cu monedele care mi se oferă. A devenit prea scump şi prea mare efortul de a încerca să schimb refuzurile cu mulţumiri; sau reproşurile cu zâmbete; sau atacurile cu plecăciuni de pace şi respect. Nu consider că fiecare palmă primită trebuie întoarsă dar nici nu o să întorc şi celălalt obraz. Nici distrugerea sau răzbunarea pe cei proşti nu e o soluţie. Nu pot pretinde să primesc iubire când la celălalt în torace e doar o bucată de carne cu funcţii  vitale, un simplu organ intern... Dar indiferenţa taie în carne vie. De aceea eu nu întorc pălmi, eu întorc spatele. Pe alocuri mai ofer şanse unora care îmi sunt dragi încă. Le pun în faţă şanse de redresare. Le dau timp de schimbare în mai bine. Dar am cam ajus pe fundul sacului - şi aşa micuţ.
Aştept oameni pe care să îi iubesc din tot sufletul. Aştept PRIETENI fără de care nu aş avea sens. Aştept să mă conving de loialitate, de iubirea care mi se oferă, de fapte reale, apoi poate intra în discuţie încrederea pe care o am de oferit, dragostea cu care voi muri pentru camarazii mei.
Până atunci voi rămâne îngheţată şi de neatins. Până atunci îmi voi purta cu grijă şi mândrie armura care îmi ţine sufletul departe de trup. Până atunci voi păstra neatinse de bueze străine buzele mele care vor şopti linişte şi iubire doar celui care va avea cele mai bune urechi de auzit.

Pune strajă puternică sufletului tău, dar nu lăsa creierul să se simtă stăpân. Păzeşte cu sârguinţă echilibrul celor două forţe şi împleteşte-le cu experienţă şi fericire. Nu merge niciodată pe marginea prăpastiei când e vorba de sentimentele tale. Nicio avere pierdută nu se compară cu pierderea puterii de a iubi.
Pace !