A fost odată sufletul. Sfârșit.

Sufletul meu urlă după lucrurile pe care nu o să le primească niciodată. Mă agit degeaba când lumea din jurul meu e atât de liniștită. Oamenii își trăiesc rutina din viața lor scurtă și plictisitoare. Nu are nimeni chef să îmi asculte aberațile; mă consideră nebună când cer puțină încredere după ce le-am demonstrat că sunt demnă să o primesc.

Mi-am tot promis că o să las lucrurile cum sunt și că o sa aștept ca dorințele mele să devină realitate peste noapte. Dar nu pot să mă uit la sufletul meu cum se sfărâmă și eu să nu fac nimic. Nu pot scăpa de gândul că fiița cea mai importantă e absentă de vreo doi ani, deși de vreo 17 ani încoace nu a fost niciodată cu adevărat aici.

În ceea ce privește încrederea și iubirea pe care le-am oferit: am fost trasă pe sfoară. Mi-am ascultat mereu inima și m-am luptat cu rațiunea. Nu faceți niciodată această greșală! Creierul e cel care are dreptate în dragoste! Dacă nu o sa îl urmați o sa pierdeți tot, exact ca mine! Poate că pare ciudat, dar cel mai tare mă doare că am rămas fără puterea de a mă mai implica sentimental. Oamenii sunt javre și trebuie tratați ca atare.

Pe de altă parte a fost mai bine săptămânile trecute, în care nu simțeam nimic. Nu mai plângeam din senin, nu mai simțeam durerea. Îmi mai vedeam uneori rănile și mai rupea cojile să verific dacă mai am sânge sub piele. Nu mă mai mișca vocea lui. Am încetat să îi mai scriu scrisori.

Vreau să dispar! Acum!!! HexHex! Vraja nu funcționează. E nevoie de fapte reale....