Cum? Nu știai? Au murit....

Am tot susținut sus și tare că voi trăi fără tine. Nu pot. Nu pot avea totul. Am ales ce am crezut ca e mai bine pentru mine, pentru noi. Nu mă condamna ca am făcut singură această selecție.

Nu te voi uita niciodată. Nici tu nu vei putea să mă arunci în inconștient. Știu că te doare; mai știu și că o să îți treacă. Vei iubi din nou cu mai multă pasiune. Cea care te va avea va fi foarte norocoasă pentru că te va avea pe tine cel bun.

Încetez să mă mai plâng. După miros parcă simt fericire undeva aproape de mine. O să o găsesc si o să mănânc o bucățică atunci când îmi șterge zâmbetul o amintire.

Oare cum de nu ai realizat că noi ne-am sfârșit cu mult timp în urmă? Trebuia să îți dai seama că aici se ajunge. De ce nu mi-ai ascultat cu atenție cuvintele? De ce nu mi.ai citit ochii? Oare tu nu ai văzut? Credeam ca mă cunoști mai bine decât îmi cunosc eu propriile buzunare.

Dar unde e iubirea de acum un an? Tu o mai găsești? La mine s-a evaporat. Fluturașii mei zboară iar, însă nu pentru tine. Imi e doar greu să trec peste schimbarea asta brucsă, de la vechea monotonie la o existență plină de surprize. O să îmi fie dor și de tine. Doar puțin.... mai mult. O să îi mai confund probabil brațele cu alt tale și o sa i le strâng tare în jurul taliei mele.

O AMINTIRE e tot ce rămâne din noi.

Mă întreb... dacă ne întâlnim pe stradă o să îmi spui „bună” ? O să ne privim în ochi? O să mă mai iubești și atunci? Mă vei urâ vreodată?

Eu te voi iubi mereu... ca pe un prieten... unul dintre cei mai buni; ca pe un tată, ca pe un frate.... te voi iubi în toate modurile posibile, însă nu cum te-am iubit până acum. E vina ta: tu nu ai mai avut grijă de grădina în care zburau fluturii tăi....

Îmi pare rău.... Dar trebuie să mă ridic. A fost timpul să plec de pe loc...