Doliu

 

Mă uitam la feţele lor triste şi la ochii fără nicio expresie. Parcă ar fi dorit să îşi expună cumva teama sau confuzia în irisurile prea sătule de lacrimi. M-am întrebat înspăimântată cine sunt oamenii care mă înconjoară. Aş fi dorit să nu îmi pot răspunde niciodată la o asemenea întrebare. Dar inevitabilul s-a produs: sunt exact ca mine - facem parte din aceeasi specie şi naţiune de oameni nefericiţi şi pierduţi.
Suntem prea frumoşi şi prea tineri să ne îmbrăcăm în doliu. Purtăm prea mult hainele acelea negre pe care se vede considerabil amprenta timpului care nu poate fi oprit. Le ţinem atât de mult să ne protejeze pielea, încăt atunci cand începem să simţim mirosul îmbâcsit uităm cum să le dăm jos.
Aş vrea să mă ascund printre animale şi flori. Sunt sigurele care expiră fericire.
Daţi-mi un vârf de munte doar al meu. Îmi vreau liniştea şi zâmbetele mele înapoi.