Iubeşte-mă sau plec !

Scrisoare.

Iubitul meu zburător,

          Amurgul se iveşte repezit iar stelele răsar una câte una. Se apropie ora la care clopotele muţesc şi oamenii se simt bine alături de visele plăcute.

          Dorul de tine mă ţine trează. În liniştea serii se mai aude doar foşnetul pixului care parcă alunecă singur pe această coală parfumată. Îngerul meu, fără tine sunt doar o busolă fără ace bună de nimic. Speranţa că ne vom revedea îmi dă putere. Aş da orice să mă cuprinzi acum cu aripile tale imense şi să-ţi simt buzele reci şi moi peste ale mele. Nici cel mai bun dansator de vals nu ar putea să îmi conducă inima aşa cum o faci tu, iubite scump. Toate gândurile mele se îndreaptă spre tine cu o dragoste nespusă. Pe retină mi-a rămas întipărită numai imaginea chipului tău divin. Prin comparaţie, pot spune că orice zeu e hidos pe lângă tine. Dacă stau să mă gândesc bine, până şi smaraldele sunt mai puţin strălucitoare decât verdele lichid din ochii tăi, care nu sunt altceva decât oglinda sufletului inocent cu care m-ai cucerit. Să ştii că urechile mele tânjesc după timbrul liniştit al vocii tale şi după şoaptele pe care mi le spuneai când eram noi doi. În lumina oarbă a camerei, chiar în faţa mea stă o ramă goală care aşteaptă fotografia pe care mi-ai fagaduito. Astfel te-aş simţi mai aproape de sufletul meu chinuit de absenţa ta. S-au scurs douătzeci şi două de fire de nisip din clepsidră şi încă mai am de numărat încă treizeci şi patru până când o să-mi mângăi iar obrajii cu degetele-ţi lungi şi fine. Cincizeci şi şase de zile în total... Cincizeci şi şase de zile în care am jurat să îţi scriu zilnic şi până acum m-am ţinut de cuvânt. Tot atâtea apusuri şi răsărituri fără tine; parcă ar fi cincizeci şi şase de vieţi. Aştept cu nerăbdare să zbori cu păsările spre sud şi să vi la fereastra mea asemeni unui luceafăr.

          Închei aici şi această zi petrecută departe de tine, îngerul meu păzitor. Sper ca aceste cuvinte să te găsească în cele mai bune şi liniştite gânduri.

                                                                                                   Cu dragoste arzândă, a ta pe veci

                                                                                                               ADA

Portativ al fericirii

Flori. Primăvară. Ploaie. Dimineaţă. M-am trezit mângâind firele de iarbă şi culegând păpădii. Mi-am spălat faţa cu picăturile de rouă care mi-au acoperit obrajii înflăcăraţi. M-am scăldat în razele de soare care nu mi-au fost niciodată foarte dragi. Am alergat cu fluturi agăţaţi de umerii şi degetele mele. Mi-am împletit miros de prospeţime în păr. Mi-am şters magia de pe pleoape şi m-am lăsat cuprinsă de liniştea infernală a naturii. Părea un haos, un haos pe care îl îndrăgeam şi pe care îl cântam împreună cu păsările.
Mi-am deschis larg braţele pentru că mi s-a făcut dor de fericire. Al luat-o pe TOATĂ pentru că toată era acolo, pe pământul acela neatins de suflet omenesc. Mi-am aruncat busola printre firele lungi de iarbă şi mi-am desfăcut aripile pe care le tineam lipite de omoplaţi.  M-aş fi putut întoarce oricând printre şosele şi maşini şi clădiri şi calculatoare. Aş fi putut zbura oricând către comoditate, către un pat moale şi două perne imense din puf. Dar nu am nevoie. Nu e fericire.
M-am aşezat cu grija într-un loc în care pământul nu a fost fertil. M-am aşezat acolo ca să îi dau viaţă. Te-am scos din buzunar şi mi-ai zâmbit. M-am făcut mică în faţa ta şi ne-am luat de mână. Ne-am urcat pe spatele unui fluture mov şi am zburat printre aceleaşi păpădii pe care le-am admirat eu.
Nu ne-am întors la comoditate. Am rămas mai aproape de origini, mai aproape de fericire.