15 august 2012:
Înainte sa plec eram convinsă că 1200 km nu pot sta între noi. Simțeam că suntem legați și ne simțim unul pe celălalt fără să ne vorbim, fără să ne atingem. Dar se pare că până la urmă distanța slăbește orice fir care ne face conexiunea, cu atât mai mult cu cât îți aud vocea tot mai rar.
Arunc vina pe timp și pe rănile noastre care încă nu s-au vindevat. Mai e și neîncrederea prostească ce ne întunecă privirea. Chiar și așa, de câte ori îmi ating inima cu vârful degetelor, simt cum bate strigându-ți numele.
Hey D.
Asta este pentru tine. E ceva schițat acum vreo trei ani, când tu erai Universul meu. Îmi amintesc și acum verdele ochilor tăi și buzele tale fine cum îmi cutreierau pe gât în dimineți însorite. Nu aș putea să îți uit brațele acelea acoperite cu piele albă, lungi și puternice care mă strângeau prea tare în momente de gelozie și care mă protejau de frigul toamnei târzii.
Dragul meu D., îți mai amintești cum iubeam ploaia împreună? Sau cum ți-am dedicat aproape fiecare cuvânt de pe acest blog? Și nervii tăi care începeau să îți sară aiurea prin cap când citeai ceva ce îți mișca puțin sufletul... Nu pot uita nimic, absolut NIMIC.
Au trecut vreo doi ani de cand ți-am spus ca nu te mai vreau în sufletul meu și că nu doare fără tine... but I gotta stay high all my life to forget I am missing you ... și uite așa uneori ajung să cred că vodka are gust de iubire.
În cea mai mare parte a timpului sunt fericită fără tine. Au trecut chiar și luni întregi în care nu mi-am amintit de tine. Dar uneori îmi apari în gând, pentru că în suflet te port mereu. Să știi că te-am iubit mai mult decât aș mai putea iubi vreodată.
D, erai zeul meu; îți amintești?
P.S: Sper că ești fericit și că iubești.
