Mai crede cineva în vise?
Mai crede cineva că poți iubi atât de mult un anume om încât ajungi să îi pui
sforile sufletului tău în mâini și îl lași să se joace după bunul lui plac? Mai
credem oare în ceea ce ne dorim?
,,E periculos să crezi în vise...” îmi spunea cineva. Dar cu oamenii cum
stă treaba? Sau cu realitatea infectă?
Vreți părerea mea? Ei bine, nu știu cât de tare cred în ceea ce cred, însă
știu cât de convinsă sunt de lucrurile pe care nu le accept.
Nu cred în realitate: e înșelătoare, dureroasă, plină de fisuri.
Nu cred în liniște: mă ucide, îmi pune acid pe piele.
Nu cred în promisiuni: sunt mereu uitate prin sertare vechi ale mintii.
Nu cred în mine: sunt cu moralul la pământ, iau decizii pripite și rănesc
oameni dragi.
Nu cred în viitor: e incert, mă face să pierd prezentul, mă duce departe de
trecutul în care mă simt în siguranță.
Nu cred în flori: unele nu au miros, altele au spini, toate mă duc cu
gândul la moarte.
Nu cred în cuvinte: nu sunt rostite din suflet; sunt doar înșiruiri de
litere
Nu cred în adevăr: e doar un buchet de minciuni aranjate frumos
Nu cred în a-2a dragoste: adevărata dragoste este unică și eternă
Nu cred în oameni: javre, huligani, vânzători de vise care nu au final,
șerpi veninoși
Lista poate continua așa la infinit pentru că am un suflet ciudat. Sufletul
meu e... sufletul meu. Nu îl pot defini. Știu doar că l-am aruncat într-o
cameră cu pereți de sticlă. Îl scot uneori la plimbare prin cafenele tapetate
cu miros de tutun ieftin. Acolo întâlnește alte suflete. Plictisit, schimbă
două, trei vorbe, iar apoi îmi cere să îl duc acasă. Se teme... de fum.
