Soarele deja mă calcă pe nervi. Îmi topește toate moleculele; măcar de m-ar topi cu totul și de m-ar pierde în pământ... Tânjesc după ploaie, după iarnă, după haine groase și frig. Deși a venit primăvara am constatat că oamenii sunt la fel de triști. S-a colorat lumea cu hainele lor, dar zâmbetele tot șterse le-au rămas. Iubirea dintre noi nu crește, ba din contră. Căldura o face să transpire, să curgă pe lângă sufletul nostru în picături mari de sudoare. Sentimentele frumoase putrezesc mai repede vara. Doar florile sunt fericite...
Poate că sunt nebună. Tu (oricere „TU”) îmi vei spune ca ești fericit, ca mai am nevoie de o pereche de ochelari să observ inimile săltând în oameni, Nu am nevoie să văd organe interne zâmbin. Am nevoie să văd zâmbete în ochi. Ochii nu mint; gândurile se blochează în irisuri.
Sunt o ciudată oare că mă împovărez cu tristeșea acestei țări? Am lucrui mai bune de făcut, nu? Dar deja mi-a secat toată energia. Nu mai am gram de forță în vene să ma pot gândi la sufletul meu. Nu mai pot să îl car după mine, nu mai vreau. Trăirile voastre superficiale sunt mai ușor de dus.
Pace și dragoste, vouă, celor care iubiți soarele ucigaș.
Mă simt ca o păpușă cu sfori...
Iar pentru tine Soare, nu te mai juca ! nu cu mintea mea măcar.... Aștept apusul
