Poate că sunt iar tristă. Dar de data aceasta tristețea mă înfige tot mai puternic în pământ și îmi apasă pieptul tot mai tare. Respir sacadat. Mi se învinețesc buzele și fața și mâinile și întregul corp, ca și cum fiecare venă ar fi sugrumată în parte de degete micuțe și pline de forță. Mă bate un gând să te strig; poate poți tu să mă ucizi înainte să mi se rupă fiecare oscior. Îmi amintesc că oricum ești prea ocupat cu alte tale. Te las mai bine în lumea ta.
Aș da orice să îmi recapăt acum picioarele deja distruse de țărână, să fug departe de oraș, de cimitir, de gânduri, de oameni. Vreau valuri. În fiecare vis sunt pe o plajă ascunsă bine în inconștientul celor care cândva iubeau, visau, cântau, plângeau acolo. O plajă plină cu cărți vechi despre astre, iubire, filosofie și artă. Hamac. Foc de tabără. Termosuri pline cu ceai și ciocolată caldă, cât să îmi ajungă pentru o viață. E tot ce am nevoie să supraviețuiesc.
Pe plajă nu o să mai am nevoie de mâini care să îmi atingă rănile cu intenția de a le vindeca. Nu o să mai am nevoie de oxigen, de plămâni, de inimă. O să trăiesc prin spiritul mării. O să îmi păstrez carcasa de om, dar înăuntru o să fiu mare: apă sărată și mister.
Deja simt gustul sărat în gură.... Sunt defapt lacrimile stoarse până la ultima picătură. Simt ceva curgând în abundență din nas, și atât cât pot să văd, pământul din fața mea se înroșește. Sângele începe să îmi iasă din urechi. Pământul aproape ca m-a înghițit. Mi se dau ochii peste cap.
Nu mai simt nimic. Plutesc în visul meu. Pare totul atât de real.... Plaja.... O să îmi lipsești. Te iub.... Dar mă așteaptă delfinii, Dumnezeu, îngerii. Se bucură toți în tăcere deplină. Doar marea vorbește...
