Îngheţ în acelaşi ger. Tema povestirii şi personajele au rămas relativ aceleaşi; firul narativ s-a schimbat. Mă învârt în jurul cozii şi mă mulţumesc să îţi spun că mă distrgi, că ei toţi mă distrug. Tu încă te vezi erou şi spui că doar noi suntem de neînvins. Mă acuzi că mă complac în situaţia asta. Poate că şi aici ai dreptate. Eu scriu povestea. Şi o scriu în defavoarea mea. Aş putea să schimb ficare cuvânt. Dar îmi e prea greu să mă revolt. E mult mai comod - DA!! asta e: comodotatea!!!... E mult mai comod să rămân suspendată în timp printre acelea frustrări şi gânduri mai mult sau mai puţin neortodoxe. Dau vina pe haosul organizat de alţii.
Am viaţa condusă şi îmi e frică să ies de aici. Ştiu că asta mă duce spre pieire. E drumul lent şi sigur spre sinuciderea sufletului meu îmbâcsit de scârbă şi nelinişte. Sforile de care atârn ca o păpuşă sunt prinse de atât de multe maini... Ameţesc şi cad la pământ. Cad pradă neîncrederii şi tristeţii pe care mi-o invoc cu buna ştiinţă.
Pentru ce sau pentru cine toate astea? La ce bun? La ce bun tot ce trăies de atât de mult timp? Am tot zis că mă lepăd de lume. Dar nu pot. Pur şi simplu nu reuşesc. S-a întors A. Nu credeam că mi-a lipsit atât de mult după cum m-am bucurat când am văzut-o venind spre mine. Până şi ea s-a convins că nu ajunge nicăieri dacă are orgoliu în faţa mea; am eu prea mult. Şi acum e aici, lângă sufletul meu. Ea a înţeles. Dar alţii nu înţeleg.
Îmi pare rău. Magia a dispărut cu totul. Nici măcar braţele tale nu-mi ajung. Totul e inutil.Vreau afară, vreau să plec de aici cât mai departe, să vin în vizită o dată la două weekend-uri, să trag singură de sforile mele.... Să nu mai am frustrări şi depresii...
Care e distanţa dintre TRECUT şi PREZENT? Niciuna! Aici am fost şi tot atici sunt. Mă plimb doar pe linia aceluiaşi cerc. Nu plec nicăieri. Nu pot, nu că nu vreau!
La revedere, umbre ale naşterii mele inutile.
