E timpul să trăiască pentru ea. Trebuie să simtă sângele care îi înfierbântă venele şi să vadă viaţă în orice stâncă. S-a decis sa lase în urmă marea care se sparge de mal. Pleacă spre munţi. Urcă spre oameni şi păduri. Îşi goleşte plămânii de acel aer umed şi sărat. E sătulă de agonie, de scoici moarte şi pescăruşi; o enervează sunetele stridente pe care le produc păsările marine. Vrea să vadă vulturi. Îi e atât de dor să simtă razele de soare în bătaia vântului răcoros. A pierdut atât de mult din viaţa asta ascunzându-se în furtuni de nisip. Mai bine s-ar fi călugărit decât să îmbătrânească pe acele ţărmuri.
Îşi adună puţinele lucruri pe care le are cu ea. Aproape îngropat în nisip, trage lănţişorul de argint, îi scote medalionul pe care îl aruncă în mare, apoi işi prinde bucăţica de argint în jurul gâtului subţire. Mereu va ştii că a fost ceva agăţat de acel lănţişor, însă nu va fi nevoită să poarte greutatea amintirilor cu ea. Lasă trecutul acolo în spuma acelor valuri şi se îndreaptă spre înălţimi. Mai arucă o ultimă privire spre vapoarele din larg şi îşi şterge lacrimile pe rând. E conştientă că nopţile i se vor umple visând ceea ce acum lasă în urmă. La fel de bine ştie că amintirile nu s-au şters odată cu aruncarea medalionului. O sa fie sus. O să fie pe nori. O să alerge cu căpriaorele pe care le-a vatuz doar în filme, atunci cand încă o ţinea tatal ei pe genunchi iar mama îi punea în mâini o cană cu ciocolată caldă.
Se urneşte cu greu din loc şi face încă un pas. Apoi altul. Urmează alţi zeci de paşi tot mai apăsaţi şi grăbiţi. Simte nisipul fierbinte sub tălpi şi îşi spune că are nevoie de o pereche de păpuci pentru munte. Se apropie de port şi îi fulgeră un gând să se îmbarce într-un vapor şi să plutească spre oraşul din care a fugit. Îi e dor să-l caute pe acel el special; unicul el care contează. O surprinde şi pe ea că îl mai poartă în suflet după atât de mult timp în care i-a dus dorul. Vrea să mai treacă prin livezile din spatele case bunicii ei. Renunţă. Pleacă spre munţi!
Ajunge în port. E mulă agitaţie în jur. Femei cu copii în braţe aşteptându-şi soţii marinari, turişti şi comercianţi de stradă. Soare foarte puternic şi căldură sufocantă. Zăreşte la vreo 20 de metri un om cu mai multe hărţi în mână. Se apropie de el. Nu pare mai bătrân de 30 de ani. E îmbrăcat lejer: o pereche de pantaloni albi, subţiri şi un T-shirt în carouri de culori deschise. E la mai puţin de un metru distanţă. Stă cu nasul în hărţile lui şi nu o observă.
-M, m, m, m mă scuzaţi… spune ea apropae şoptind.
Bărbatul îşi ridică privirea. Ochii lui o pălesc asemeni unui bici. Sigur îi confundă! Din cauză caldurii minetea îi joacă feste! E imposibil ca după nouă ani în care s-a decis să fugă orinde numai să îl lase în urmă, să nu aibă posibilitatea să îl caute şi să nu îi lase nici lui măcar o portiţă spre durumul ei… e imposibil să îl reîntâlnească în acest port. Pâmântul îi fuge de sub picioare şi simte cum i se taie genunchii. Uită pentru moment că dorea să îi ceară să îi indice drumul spre munţi. Doreşte să fugă, dar e prinsă parcă în faţa lui.
-Cu ce vă pot ajuta? o întreabă el. Vă simţiti bine?
Se ridică de pe bancă şi îi pune mâinile pe umeri. Ea, micuţă şi fragilă cum e, se cutremură din totate încheieturile. Vocea! Vocea lui e parcă vocea aceea de care s-a ascuns. Sigur ar fi recunoscut-o şi el pe ea! Îşi priveşte picioarele desculţe. Nu are curaj să caute pe faţa lui inicii. Nu poate să se uite la expresia lui, să o analizeze. Rezultatul ar putea să fie fatal pentru sufletul ei.
-Vă ofer o sticlă cu apă?
În timpanele ei vocea lui răsuna acum ca un ecou. Era el! Doi oameni nu pot avea aceeaşi voce şi privere. E tot ce rămâne neîmbătrânit în trecerea timpului. Era chiar el, acolo în acel port, cu câteva hărţi în mână chiar în momentul în care ea avea nevoie să afle un traseu.
-Vreau să ştiu cum să ajung în munţi.
S-a speriat ea însăşi de tonul ei atât de grav. El o prinde de încheietura mâinii şi o ajurtă să se aşeze pe banca pe care stătea el mai devreme. O lasă acolo şi pleacă. Amalia încă e ameţită. Nu reacţionează în niciun fel. Viaţa i-a oferit ceea ce a dorit atât de mult tocmai când s-a convins că nu are nevoie de el. I l-a scos în cale doar pentru a putea trăi încă nouă ani cu o amintire a lui mai recentă.
Până să-şi continue gândurile el s-a întors şi i-a întins o sticlă.
-Bea asta. O să îţi facă bine. Sigur starea ta se datorează căldurii. Nu ar fi trebuit să pe plimbi la ora asta fără puţine lichide la îndemână.
Ea nu se plimba. Ea evada. Mergea în partea cealaltă a lumii. Mergea în munţi!
Duce însă sticla la gură şi odată cu apa rece îşi înghite şi gandurile. Pară sângele iar îşi face loc în venele ei şi simpte bătăile inimii.
Tăcere câteva minute. Amalia priveşte marea şi simte ochii lui aţintiţi spre ea.
-Spuneai că vrei să ajungi în munţi. Nu te mai fascinează marea?
-Ba da, dar am nevoie de oameni şi păduri.
Abia izbutea să îşi mai ţină ochii deschişi. Privea în continuare vapoarele. O şuviţă de păr i se lipeşte de buzele uscate iar el o fereşte delicat. Aşa făcea mereu! Îi prinde uşor faţa între palmele lui masive şi i-o întorce spre el. Îi pune capul în poala lui şi îi mângâie şuviţele brunete cu reflexe aurii. Adorme liniştită. Prima oară adoarme de-adevărat în ultimii nouă ani.
Nu visează. Oare el o recunoaşte? Oare ştie că ea îl recunoaşte?
Se trezeşte pe bancheta din spate a unei maşini. Tot ce poată să vada prin gemurile maşinii sunt fragmente de stâncă şi păduri. El e la volan. În oglinda retrovizoare se văd ochii lui. Sunt fericiţi.
-Unde mergem? Întreabă somnoroasă.
-Suntem în munţi. În puţin timp va trebui să urcăm pe jos.
-Dar nu am echipament.
-După o anumită vârstă nu mai creşti. M-am gândit la asta pe drum. Echipamentele noastre sunt în geanta de la picioarele tale.
