,,Binele şi răul fug mereu în urmă, fug ţinându-se de mână, îndepărtându-se cu pasul mărunt, iute şi sigur al ficărei clipe în timpul asupra căruia nu am nicio putere. Acolo, în spate, se adună întruna, idestructibile dar şi ireparabile, merite şi vinovăţii, omagii şi umilinţe, victorii şi înfrângeri, fidelităţi şi trădări…” (George Şerban ,,Turnirul”)
sâmbătă, 21 aprilie 2012
...
Cred că datorez nişte scuze cititorilor mei care mă întrebau şocaţi ''De ce blogul tău figurează ca BLOG ŞTERS? Unde ţi-a fost capul când ai apăsat pe acel buton?'' Printre cititorii mei fideli se numără şi mama. Mă simt nevoită să îi mulţumesc aici pentru susţinere şi încurajare. De asemenea datorez mulţumire şi oamenilor speciali care m-au îndemnat să scriu, mai ales M. care s-a oferit a-mi fi ''blog personal'' spunându-mi că îi pot scrie şi că va păstra tot exact în aceeaşi formă. Mi s-a parut foarte amuzant, dar totuşi o soluţie de luat în calcul.
Nu mi-am făcut (re)intrarea aşa cum v-am obişnuit până acum. Am ezitat destul de mult în continuarea activităţii pe acest blog. Poate şi din teama de un continuu insucces la public. Nu am înţeles niciodată de ce am această nevoie nebună de oameni şi părerile lor, laude sau critici subtile. Teoretic scriu din pură nevoie de descărcare pentru a face loc zilelor mai bune. Mereu aud ''Ce conteză dacă eşti sau nu cititiă? Doar tu scri pentru tine, nu pentrru ceilalţi.''. Greşit! Eu scriu pentru mine şi pentru oameni; fără voi, cei care mă citiţi Endless Storm nu ar exista, de asemenea nici Larisa Gabriela D. Nimic nu îmi vindecă sufletul mai bine decât plăcerea de a-mi tasta gândurile ca mai apoi să le fac cunoscute unor necunoscţi. Poate nevoia asta e din cauza persinalităţii mele extravertite. Poate e din dorinţa de a primi compasiune...
Cred că acum ar trebui să spun motivul pentru care am şters blogul pentru o vreme... Ei bine, habar nu am. Am acţionat la un impuls de moment, la furie şi poate dezamăgire stârnite de câteva sfaturi nevinovate din partea anumitor persoane. Să nu se înţeleagă greşit: nu învinuiesc pe nimeni; dacă e să arunc mortul în curtea cuiva aş putea să îl bag direct la mine în casă. Ideea e că imediat după ce am dat delete unui trecut plin de sentimente şi trăiri intense am devenit paranoică cu mine însumi. Nu îmi găseam locul, am intrat în colaps... Apoi am simulat starea de bine. Sunt profesionistă când vine vorba de mimarea fericirii.
Zilele trecut încercam să îmi încep să postez pe un blog sub protecţia anonimatului. Cred că o minune a facut să se deschidă (nu ştiu cum) o pagină cu numele Endless Storm. Aveam în faţă un buton ''restaurează blog''. Buimăcită am dat click si bum: mi s-a arătat viaţa în rânduri scrise, exact aşa cum arătau înainte de a le şterge.
Bine v-am regăsit !
Oraşe goale
''Singura noastră scăpare: să rămânem toţi la mare''
Îmi e dor de mare. Aş da orice să pot evada din oraşul ăsta plin de maşini şi oameni răi. 4 ani la mare... Vă puteţi imagina? Eu visez cu ochii deschişi! Un pământ şi o apă pentru noi toţi... Apus pur, cuvinte dulci şoptite pe nisip, acorduri de chitară, nisip, foc de tabără, iubire, valuri, briză, cer, cort, râset, picioare goale... toate într-un singur loc. Toate la distanţă de un bilet de tren.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Explicații și mulțumiri
duminică, 11 decembrie 2011
Dragostea lui
Îi e prea teamă de trădare. Aripile lui au început să ruginească de când nu le-a mai scos în soare. O iubeşte prea mult pentru a-i trece vreodată prin cap să evadeze. Îşi acoepră ochii verzi în faţa ei şi nu o lasă să îi vadă dorul de aer proaspăt. E cel puţin ciudat cum un om trist poate să acopere buzele ei cu fericire la fiecare sărut. De i-ar ajunge bucuria ei... De i-ar alimenta asta inima cu putere de a bate....
Spera ca măcar lângă ea să fie liber. Toată copilăria lui chinuită credea că o să fie ştearsă, la fel cum ştergi cu buretele creta de pe tablă, doar auzindu-i vocea. S-a înşelat. Dar nu regretă nimic.
Când o să o întâlneşti, să-i spui să îi dea drumul. Cu siguranţă o să se întoarcă la ea. Nu poate respira fără CO2-ul care iasă din plămânii ei.
miercuri, 7 decembrie 2011
joi, 1 decembrie 2011
Înainte, marş !!!
Mi se învârt în cap mii de fraze dar nu pot rosti una cu voce tare. Pur si simplu cuvintele mi se opresc în vârful buzelor şi nu le pot pronunţa. Atacurile de panică au revenit. Căderile nervoase la fel. Imaginea ta pe care o port în minte şi depresia cu care mă tot confrunt sunt tot mai grave. Mult mai grave decât ulrima oară. Te interesează asta? NU, pentru că sunt prea tristă să mă asculţi. Ultima oară când am vorbit mi-ai spus să fac ce vreau în legătură cu NOI ăsta tras de păr. Se vede clar că îl forţăm să existe, deşi nu mai e întreg de iarna trecută, cul puţin.
Habar nu am care e scopul tău. Sau al meu. Nu ştiu ce mai vreau de la tine. De ce aş mai vrea ceva? M-ai distrus mai mult decât era cazul. Orice mi se întâmplă acum nu vezi că dau vina pe tine? Cu toate că în mare pare tu nu ai nicio legătură cu viaţa mea ascunsă printre ruinele Universului. Mi-a intrat în instinct să o fac. Cu fiecare zi tristă din viaţa mea, mai trag o linie neagră în dreptul numelui tău. Poate aşa mă pot convinge într-un final că am destule motive să te urăsc şi să îţi spun să încetezi să mă mai cauţi. Dar dacă mă gândesc bine, şi acum aş putea să o fac. Nu mai dai niciun sens. La nimic. Doar locul rămas gol în sufletul meu e o dovadă concretă a faptelor tale.
Ştii că oricât am încercat să umplu neiubirea cu iubire pentru altcineva nu am reuşit? Şi tu încă mai ai tupeul să mă suni şi să îmi spui: ,,E vina ta. Tu nu mă mai vrei''. Câte motive îmi dai acum să nu îmi fie teamă?
Nu are rost să mai înşir gândurile despre tine. Nu pot nega faptul că exişti, pentru că eşti pretutindeni, în fiecare gest al meu, în fiecar cuvânt, în fiecare cântec, peste tot! Dar nici nu pot să continui aşa.
M-am decis: de azi te urăsc. De azi nu mai ai nimic bun şi nici nu ai avut vreodată. De azi... o las baltă cu sentimentele. Renunţ la ele. Dacă funcţionează asta cu ceilalţi, de ce nu ar merge şi în ceea ce te priveşte?
Oficial îţi declar URĂ ŞI RĂZBOI! Iar eu nu pierd niciodată. Nici măcar îm faţa ta. Gata cu momentele în care mă topeam sub privirile tale.
Înainte, marş!!! La luptă!
marți, 22 noiembrie 2011
Reîntoarcere în prezent
Îngheţ în acelaşi ger. Tema povestirii şi personajele au rămas relativ aceleaşi; firul narativ s-a schimbat. Mă învârt în jurul cozii şi mă mulţumesc să îţi spun că mă distrgi, că ei toţi mă distrug. Tu încă te vezi erou şi spui că doar noi suntem de neînvins. Mă acuzi că mă complac în situaţia asta. Poate că şi aici ai dreptate. Eu scriu povestea. Şi o scriu în defavoarea mea. Aş putea să schimb ficare cuvânt. Dar îmi e prea greu să mă revolt. E mult mai comod - DA!! asta e: comodotatea!!!... E mult mai comod să rămân suspendată în timp printre acelea frustrări şi gânduri mai mult sau mai puţin neortodoxe. Dau vina pe haosul organizat de alţii.
Am viaţa condusă şi îmi e frică să ies de aici. Ştiu că asta mă duce spre pieire. E drumul lent şi sigur spre sinuciderea sufletului meu îmbâcsit de scârbă şi nelinişte. Sforile de care atârn ca o păpuşă sunt prinse de atât de multe maini... Ameţesc şi cad la pământ. Cad pradă neîncrederii şi tristeţii pe care mi-o invoc cu buna ştiinţă.
Pentru ce sau pentru cine toate astea? La ce bun? La ce bun tot ce trăies de atât de mult timp? Am tot zis că mă lepăd de lume. Dar nu pot. Pur şi simplu nu reuşesc. S-a întors A. Nu credeam că mi-a lipsit atât de mult după cum m-am bucurat când am văzut-o venind spre mine. Până şi ea s-a convins că nu ajunge nicăieri dacă are orgoliu în faţa mea; am eu prea mult. Şi acum e aici, lângă sufletul meu. Ea a înţeles. Dar alţii nu înţeleg.
Îmi pare rău. Magia a dispărut cu totul. Nici măcar braţele tale nu-mi ajung. Totul e inutil.Vreau afară, vreau să plec de aici cât mai departe, să vin în vizită o dată la două weekend-uri, să trag singură de sforile mele.... Să nu mai am frustrări şi depresii...
Care e distanţa dintre TRECUT şi PREZENT? Niciuna! Aici am fost şi tot atici sunt. Mă plimb doar pe linia aceluiaşi cerc. Nu plec nicăieri. Nu pot, nu că nu vreau!
La revedere, umbre ale naşterii mele inutile.
duminică, 30 octombrie 2011
I'm fine. I'm just not happy.
Caut foc în şemineu într-o casă în care miroase a TINE. Sau îţi caut mâna printre aşternuturi, dimineaţa. Sau îţi ascult bataile inimii în timp ce te joci în părul meu. Sau mă pierd în cămaşa ta când îmi aduci micul dejun la pat. Sau mă săruţi părinteşte pe frunte când simţi că adorm în braţele tale. Sau îmi ştergi cu buzele picăturile de ploaie de pe obraji.
Şi izbucnesc în plâns. Mă uit în jur şi tu nu eşti. De fapt nu există niciun ,,tu''. Aici e gol şi pustiu şi rece. Visez. Delirez. Mă las condusă de iluzii şi dorinţe, căutări, doruri. Şi mor încet. Spun asta de fiecare dată şi încă supravieţuiesc. Tot mai greu ce e drept. Dar încă respir. Nu a încetat nimeni din viaţă doar din neiubire, nu? Cred că nu deşi, nu e deloc imposibil. Mi se pune o greutate pe piet şi respir greoi. Tremur din toare încheieturile şi plâng. Iar visul se derulează încă pe retinele mele. Mă năruie cu totul. O să se schimbe destinul meu într-o căsuţă din vârful unui deal? Nu îmi dau seama de ce mă amăgesc cu asemenea poveşti.
Timpul din clepsidră se scurge. Ticăitul infinit al ceasului de lângă pat mă scoate din minţi. Mă întreb dacă aş avea curaj să te prind de mână dacă mi-ai promite că o să zburăm împreună. Cred că nu. Îmi e frică de crăp. Îmi e frică de faptul că ceea ce îmi doresc s-ar putea să se împlinească. Şi la fel de frică de neîmplinirea iluziilor mele. Mă întorc în acelaşi punct depresiv. Acolo unde am fost lăsată de două braţe calde şi lungi.
Adevărul e că nu vreau să te rănesc. Niciodată. De ce ai plăti tu pentru că decizi să mă iubeşti? La urma urmei eşti tot un suflet rătăcit, aşa ca mine, dacă alegi să-mi stai alături. Chiar şi aşa, pentru putin timp. Eu mă pierd în gânduri. În cuvintele tale pe care cred că mi le-ai şopti dacă ai fi aici, acum.
Fie-ţi groază de mine! Fugi dar, rămâi lângă inima mea!
sâmbătă, 29 octombrie 2011
What the fuck does "friendship" mean?
Dar te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca eu să nu mai dau doi bani pe tot? Nici pe tine, nici pe A., nici pe supărările lui M. Mi-a cam ajuns. Sufletul meu cedează în curând dacă nu mă opresc aici. Iar dacă îmi e ruptă inima în mii de bucăţele, nu înseamnă cu pot iubi mai mult cu fiecare dintre ele. E doar ultima speranţă năruită. De aceea rămân sus mereu pregătită de atac.
Îmi pare atât de rău că m-am lăsat călcată în picioare de aceşti buni prieteni, că le-am dat şi ultima firmitură de fericire şi încredere, că le-am găsit scuze mereu. Nu trebuia. Nu trebuia nici să te ascult pe tine, Ada, când m-ai încurajat să îi susţin cu toate forţele mele. E şi vina ta! Dacă mă gândesc mai bine, e doar vina ta. Tu îmi eşti raţiunea, iar eu sunt simţirea. Trebuia să lupţi mai mult cu mine. Ştii că în instanţă mereu ai avea câştig de cauză. Dar nu ai mers aşa departe. M-ai lăsat să cad pradă inimii.
Acum nu mă mai păcăliţi voi pe mine. Ştiu cum să îmi joc cărţile. O să calc şi peste cadavrele voastre şi puţin mă va durea... Pe voi v-a durut? Nici nu înţeleg de ce mă chinui să vă acuz, să vă dau explicaţii. Nu meritaţi nimic!
sâmbătă, 22 octombrie 2011
duminică, 16 octombrie 2011
Dor de toamnă
Încă aştept liniştea serilor de octombrie, deşi soarele a apus de multă vreme. Mă îndrept iar cu paşii gărbiţi şi mărunţi ai gândului spre visare. Uneori vreau să rămân prinsă în vise. Dar până şi visele ajung la limita dintre basm şi cojmar. Îmi asum prea des riscul de a cădea în tristeţe şi păcat. Parcă aş face echilibristică mergând pe o aţă între doi zgârie-nori.
Nu mai sunt la fel de fragilă ca atunci când m-ai lăsat îngheţată în zăpadă. Pe atunci orice cuvânt rostit greşit îmi era fatal. Acum nici măcar ce ar trebui să mă atingă nu mai are puterea să îmi provoace ochii să plângă. Cu toate astea, sufletul meu se pierde încă în baloane de săpun. Inima cere singurătate; singurătate care poate să fie la fel de preţioasă şi dură ca un diamant şi care are tot atât de multe feţe. Spuneam că nu mai vreau să fug de aici. Nu ştiu dacă mă îmbăt sau nu cu apă rece. Aici îmi e... nicicum. Nu e nici bine, nici rău. Nici cald, nici rece. Ştiu doar liniştea lipseşte cu desăvârşire.
Vioara care plânge în timpanele mele mă ajută doar să înşir aici cuvinte. Degetele tastează singure. Mintea mea a intrat iar în veşnica stare de hibernare. Simt o durere care îmi sfâşie pieptul. Nu îi înţeleg sensul. Nu ştiu de unde pleacă. Prin vene îmi curge lavă şi şi muşchii îmi iau foc. Mereu starea de rău a sufletului meu se răsfrânge asupra corpului. E un fel de răzbunare. Sau exteriorizare.
Mereu mă întorc în locul din care plec, doar să am de unde să o iau iar din loc. Şi am constat că în tot acest timp mi-a lipsit un umăr pe care să îmi pun fruntea să pot plânge. Mi-au lipsit acele două cuvinte. Mi-a lipsit muza cară să îmi poată transforma sentimentele în cuvinte. Încă îmi lipsesc acestea. Enorm. Un om puternic ar spune că dacă a rămas fără un anume ceva, înseamnă că nu îi era de folos. Eu niciodată nu m-am considerat puternică. Eu pot spune că am nevoie de oceane întregi de dragoste. Cineva mă definea ca fiind omul care are nevoie de atât de mulă atenţie şi iubire încât să mă îngrop în ele. Acum îi dau dreptate, deşi pe atunci nu recunoşteam. Şi ştiu: cu cât ai mai puţine aşteptări, cu atât dezamăgirea e în cantităţi mai mici. Dar în privinţa iubirii mi-am impus (oare?) un standard: totul, atât cât poate cuprinde infinitul.
Nu reuşesc să gâsesc înţelesul frazelor legate mai sus. Pur şi simplu nu mai găsesc nimic în acest haos. Sunt nesigură şi confuză. Vreau afară, printre frunze în parcul acela imens, nu departe foarte de centrul oraşului. Acolo toamna sunt puţini trecători. Iar cei pe care îi întâlnesc nu sunt grăbiţi şi parcă sunt solidari cu starea mea de spirit (oricare ar fi ea). Toamna aceasta nu am simţit-o şi deja am obosit.
miercuri, 12 octombrie 2011
Start
Am trecut printr-un accelerat proces de refacere lăuntrică. Mi-am şters întrega existenţă trecută. Sufletul meu mic acum e gol, gata să cuprindă în el experienţe şi iubiri noi. Acum nu mai caută drumuri prin trecut sau mâini de care să se prindă. Ştiu că orice ar fi, niciodată nu e mai mult decât pot duce.
Am primit pauza bine meritată şi mult dorită. Iată-mă acum! Sunt cea pe care nu a mai văzut-o nimeni vreodată, poate doar în prima şi foarte puţin în a doua copilărie (când toţi copiii emană lumină şi bucurie celor din jur indiferent de ce ar face).
Mi-a fost atât de dor de minunăţia lumii pe care nu am avut niciodată ochi să o văd, maini să o simt, nări să o miros, limbă să o gust şi nici urechi să o ascult. Nu mă mai pot sătura de ea. Nu vreau să mai fug nicăieri de aici. Îmi e bine unde sunt şi slavă cerului, mai am o grămadă de lucruri de descoperit.
Sunt fericită. De această dată sunt cu adevărat fericită. Şimt doar dragoste în tot ceea ce fac. Şi dăruire. Nu pot înţelege cum mi s-au deschis atât de multe porţi spre mine în doar două zile. Toamna mi-a priit. ninsoarea de duminică mi-a priit. Mănăstirea mi-a priit. A fost un complot al destinului care m-a purtat pe braţe undeva pe drumurile Ardealului. Nu ştiu dacă am ajuns la adevăr. Mereu va exista şi o altă variantă, un al doilea adevar contrar primului. Simt doar că îmi e bine. Şi Doamne, ce bine îmi e!
Sunt sigură că acum nu o să se sfârşească în lacrimi. Iar dacă ar fi să fie aşa, cu siguranţă lacrimile nu or să mai ardă. Sursa durerii odată eliminată, săgeţile care mă vor străpunge de acum în colo, vor lăsa răni nesesizabile, care se vor vindeca de îndată ce săgeata va fi îndepărtată prin credinţă.
Acum cred! Şi deşi nu ştiu încă cine sunt, ştiu că sunt pentru că am o misiune, oricare ar fi ea.
duminică, 25 septembrie 2011
Necunoaştere
Cine sunt?
E prima întrebare care îmi apare dimineaţa în gând, şi ulrima cu care adorm. Nu am reuşit nici până acum, 25 septembrie 2011, să îmi răspund. Nimeni nu a reuşit. Sunt eu, fiica parinţilor mei şi nepoata bunicilor. Sunt eu, eleva din liceul x. Sunt eu, fosta lui iubită. Sunt eu, amica ei de o viaţă. Sunt eu, cel mai bun camarad... Sunt eu... dar atât. Mai departe... mi s-a rupt firul.
Nu ştiu cât şi ce iubesc. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce pot. Nu ştiu cât pot. Nu ştiu ce vreţi voi de la mine. Şi lista poate continua. Am primit multe răspunsuri despre mine. Fiecare şi-a dat cu părerea. Am fost catalogată sau definită în fel şi chip, însă nicio afirmaţie nu m-a convins suficient.
Sunt prea orgolioasă să admit că sunt la pământ în faţa unei lumi întregi, iar de cealaltă parte sunt prea slabă să accept că am depăşit de mult crestele Everestului. Nu găsesc nici măcar linia de mijloc. Rămân suspendată în necunoscut şi mă chinui din răsputeri să ajung la adevărata EU.
Şi uneori am impresia că am personalităţi multiple: acum sunt cineva, apoi o persoană total diferită de cea pe care ai văzut-o ieri, acum câteva ore, acum câteva minute. Parcă sufletul meu se schimbă după cum bate vântul: când e îmbrăcat în nepăsare şi titan, când e plin de dragoste şi sensibilitate.
Simt prea des nevoia să mă pierd în fum şi să mă trezesc direct pe malul unei mări. Mi-e foarte dor de ploaie şi singurătate. Nu e normal să vreau să fug de aici! Am tot ce vreau şi totuşi nu am nimic.
Uneori îmi doresc petreceri nebune, mii de prieteni în jur, o gaşcă de 30 de persoane, să mergem împreună la concerte rock, să stăm până târziu în faţa casei mele sau într-o camera improvizată într-un garaj, să spunem bancuri, să mâncăm ciocolată şi să bem cafea, să dansăm şi să râdem.
Alteori mă conving că simpla şi nenorocita mea viaţă îmi este de ajuns, că puţinii oameni din jurul meu sunt toată lumea, că uşa casei mele e ultima uşă pe care intru după ora 7 pm (sâmbăta) şi că e cel mai bine aşa, că nu pierd nimic în toţi anii ăştia de liceu dacă mă izolez, că aceasta e viţa cea mai prosperă pentru mine. Prefer să scriu dragostea decât să o caut.
Şi încerc să accept ceea ce mi se dă, pentru că alternative nu am, pentru că lacrimile sunt inutile, pentru că degeaba vreau eu petreceri nebune, mii de prieteni în jur şi toate celelalte. Şi poate că tocmai diferenţele pe care le văd între mine şi alţii sunt sursa ofilirii mele premature. Mă simt un fel de trandafir mort. Poate sunt dură cu mine, ireal de dură. Altfel nu pot, nu ştiu.
Îmi pare rău pentru tot răul pe care îl arunc în sufletul meu, pentru chinurile inutile la care mă supun. Mă simt un fel de masochistă când e vorba de inima mea, de gândurile şi sentimentele mele. Mai am şi părţi sensibile din carne şi spirit, nu sunt confecţionată integral din oţel. Cred că aceasta e greşala mea.
De ce dracului dorinţele mele nu se pot opri pur şi simplu aici? De ce nu îmi ajunge ce am? De ce nu mă obişnuiesc nicicând cu ideea că ASTA E? De ce nu pot spune tare şi răspicat ''STOP!'' în faţa atacurilor cu care mă testez?
Vreau răspunsuri. Mulţumesc.
duminică, 18 septembrie 2011
There is no fighting. Just run
Fug. Fug. Fug fără oprire, fără să mă uit în urmă, fără să plâng, fără să respir. Altă opţiune nu am.
Aştept ca la capăt de drum să mă cuibăresc cuminte în braţele tale şi să-mi şopteşti "cât mi-ai lipsit, scumpo". Te aud în urma mea cum îmi strigi să te aştept şi că putem sări în doi peste prăpastie. Nu înţelegi că doar eu singură pot risca să cad? E războiul dus împotriva mea, pe care l-am iscat cu buna ştiinţă. Degeaba lupt.. Sunt slabă comparativ cu mulţimea de fantome care mă urmăreşte. Nu pot permite să fie distrus până şi ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta. De aceea tu trebuie să stai departe, să mă aştepţi ascuns în toamnă şi să te rogi pentru mine. Mai mult de atât m-ar ruina.
Am atât de multă nevoie de tine! Dar nu acum, ci atunci când valurile se liniştesc, când Apocalipsa mea se sfârşeşte... când trebuie să primesc liniştea de septembrie. Dacă o să crezi vreodată că te părăsesc, înseamnă că ai uitat toate cuvintele şi atingerile mele. Ştiu că îmi vei spune că tu nu vezi nicio armată pe urmele mele, că pe tot drumul am fost doar EU şi TU. Cojmarul e doar al meu; de aceea nu vezi nimic altceva decât praful care se împrăştie la impactul tălpilor mele cu solul. "Aşteaptă-mă dincolo de munţi!" am puterea să îţi stirg. Sper ca sunetele să fi ajuns până la tine.
Până atunci încerc să mă menţin în viaţă. Alerg şi caut o cale să scap de nălucile care îmi fac existenţa un calvar în acest moment. Aş putea simplu să le las să mă ucidă, dar mă gândesc doar la sufletul tău. Culeg tot felul de diamante şi pietricele (aşa cum am văzut în nenumărate jocuri video) şi îmi spun că nu e posibil. Mă lovesc uşor peste obraji, dar simt cum energia îmi creşte sau cum îmi curge mai multă viaţă prin vene. Picioarele încă mă ajută neobosite, fără să se plângă.
Cerul se întunecă, un fulger împarte pâmântul în două iar eu sunt nevoită să încetinesc; să mă opresc. În jur se iscă pară de foc şi un gând mă îngrozeşte: cojmarul este însuşi infernul! Matahale mă prind din spate şi mă poartă în zbor deasuăra haosului. Aud doar teroare şi durere. Armată menită să mă distrugă e distrusă la rândul ei, iar eu nu ştiu ce soartă o să am.
Încep să plâng. Să mă zbat. Să zbier. Să transpir.
Uit de tine, de munţii după care trebuie să mă aştepţi... Vreau să opresc tot acest spectacol sadic. Simt o durere ingrozitoare între omoplaţi. Mă întorc şi văd alte două perechi de aripi. Sunt ale mele... Cei care mă obligă să privesc în jos îmi dau drumul... Aş vrea să mă cobor, să îmi ajut asasinii, dar sunt toţi morţi. Cerul capătă iar lumină. Îmi trag sufletul şi zbor. Nu mai sunt urmărită de nimeni.
Depăşesc munţii, dar tu nu eşti aici. Oare nu m-ai auzit? Mă aşez lângâ un râu de la baza lor... Nu ştiu ce să cred, ce să fac. Aripile dispar încet. Simt cum îmi intră sub piele fără să lase urme. Te apropii plin de praf şi fum. Aş alerga spre tine dar nu mai am forţă. Mă vezi şi grăbeşti pasul.
Te apleci şi mă săruţi pe frunte.
- Ţi-am spus că doar împreună reuşim...
Nu a sunat ca un reproş. Nu pot lega cuvintele tale... Nu ştiu ce să îţi răspund. Îmi arunc privirea peste umărul tău şi văd înariăaţii care m-au ţinut sus. Dai aprpbator din cap.
- Nu trebuia să îţi rişti viaţa pentru mine, îţi spun. Puteai să fii distrus.
- La fel şi tu. Să ştii că mi-ai lipsit, scumpo!
Te ridici, ma iei pe braţe şi plecâm de aici. Mă duci spre un drum, de unde putem pleca spre casă. Ai avut dreptate: fără tine nu aş fi reuşit. Am fi fost distruşi oricum amandoi.
This is for you. Thank you for everything!
miercuri, 7 septembrie 2011
Top secret
Poate tocmai pentru că m-am ascuns prea mult sub masca asta nenorocită pe care o afişez, nu mai pot reflecta pe chip realitatea nici în momentele de maximă sinceritate... şi îmi pare rău. vineri, 2 septembrie 2011
Şi cât te-am iubit !
luni, 22 august 2011
Am fost odată... doi
Am spus că nu mă mai întorc să imi iau resturile de suflet din mâinile tale, însa timpul îmi fuge de sub picioare şi mă lasă în urmă. Alergă spre tine şi te aduce alături de epava care am devenit. Îmi întinzi cald mâna şi îmi oferi tot ce ţi-a mai rămas din tine, din mine, din acel vechi noi. În loc să te privesc triumfătoare în ochi spunându-ţi "păstrează tu restul", schiţez un zâmbet şi te prind de mână. Sunt la fel de inconştientă ca prima, a doua, a treizeci şi cinci-a oară când tu şi timpul aţi complotat împotriva mea.
Cândva vă vedeam pe amândoi asemeni unor zei protectori. Odată cu apusurile şi răsăriturile - tot mai dese şi nejustificate - ale iubirii noastre, cred că a dispărut orice tresărire a sufletului meu.
Acum nu ştiu din care unghi mi se dezvăluie adevarul despre tine şi timp. Tot ce stiu e că sunteţi altiaţi şi că eu sunt aproape imună la tot jocul vostru de-a distrugătorii de minţi lucide. Timpul meu e de mult de partea ta, iar eu am îngheţat complet.
Inima mea merita mai multă atenţie şi îngrijire decât voi. Mi-am dat seama târziu că au trecut prea multe gloanţe prin ea. V-am lăsat să vă jucaţi cu mine dupa bunul vostru plac. De aceea doar eu port plumb în acea rădăcină a existenţei mele ce-mi pulseaza în cutia toracică.
M-am convins că nu eşti îndeajuns de important încât să fiu nefericită în absenţa ta. Am fost oribită de minunăţia gesturilor tale. Am fost îmbătată de curiozitate, dorind să îţi cunosc în detaliu întraga fiinţă. Te-am lăsat să mă răneşti doar să te fi văzut cum te întoriceai şi îmi alinai sufletul chinuit. Am trăit multă vreme cu impresia că şi tu mă iubeai cel puţin la fel de mult cum te iubeam eu. Refuzam să cred că acţiunile tale au fost definite doar de orgoliul masculin din tine. Şi am greşit îndrăgostindu-mă de masca pe care o afişai.
Acum nu îmi mai permit luxul să calc strâmb. Orice gând de a mi te oferi toată - cu inima, nu cu trupul - îmi va fi fatal.
Deşi te-am luat de mână, mergem pe drumuri separate. De acum trăim împreună doar tristeţile, doar momentele pline de paranoia şi lacrimi. Ne oferim adăpost reciproc: tu sub aripa ta, eu la marginea sufletului mei incomplet. E vremea să suferi odată cu mine, să plângi cu lacrimile mele, să implori cum implor eu, să cazi odată cu mine. Nu meriţi fericirea mea iar eu nu am nevoie de a ta. Delirul de plăcere, pofta de viaţă, muzica inimii mele, pe toate o le împart cu altcineva. Trebuie să se bucure alt EL de lumina ochilor mei. Picăturile sfinte de ploaie nu le mai prindem impreună în unirea buzelor noastre. Eşti prea păcătos, prea nemilos pentru o asemenea atingere.
Observi că nu mai zâmbesc la gustul dulce-amarui al limbii tale? Te muşc până îţi dau lacrimile şi ai impresia că încep un joc (un joc erotic poate), dar îţi dăruiesc cantitatea de durere pe care mi-o oferi şi tu. Nu mai schimb monedele cum o făceam cândva; îţi plătesc cu aceleaşi pe care le primesc din partea ta. Abia m-am vindecat de tine...
duminică, 7 august 2011
Happy tea time
Cu ceva timp în urmă era şi el acolo; erau ei reci şi goi de orice sentiment. Ea ştia că acela e sfârşitul însă spera să îl prelungească la infinit. El se afla acolo doar pentru a pune punct cât mai repede. Nu dorea să se umilească mai târziu în faţa unei femei; l-ar fi năpădit plânsul pentru că nici lui nu îi era uşor.
El o aştepta deja acolo jucându-se cu linguriţa în ceaşca de ceai de mentă. Repeta în gând aceleaşi replici pe care le spusese în oglinda din baia restaurantului, la servici sau în timp ce îşi făcea duşul de dimineaţă. Le repeta de zile întregi şi era sigur că o să uite tot când ea îi va arunca o privire plină de dragoste şi că se va simţi vinovat pentru gândul de a o părăsi.
Ea a intrat tremurând, ţinând în mână geanta elegantă tip diplomat. De la birou a mers pe jos până la locul stabilit pentru întâlnire. Nu era în stare să conducă. Deşi nu i-a spus nimic la telefon, ea îl cunoştea prea bine încât era imposibil să nu îşi fi dat seama că s-a plictisit şi dorea ceva nou. A deschis uşa cafenelei cu indiferenţă spunându-şi că de acea dată nu va plânge în faţa acelui bărbat, nu va încerca să-i ceară vreo explicaţie şi nici nu îl va opri. Se înfiora doar când se gândea la cantitatea de forţă de care avea nevoie. S-a apropiat de masa lui cu zâmbetul pe buze aşa cum făcea mereu. L-a sărutat uşor pe frunte fără să lase urme de ruj.
El nu îndrăznea să îşi ridice privirea de la ceaşca de ceai încă plină. Atitudinea ei drăgăstoasă ca întotdeauna îl omora pe dinăuntru. Observându-i agitaţia a cuprins-o un val de mulţumire prostească. S-a aşezat, nu lângă el aşa cum obişnuia să o facă, ci pe scaunul paralel cu al lui. Primele ei cuvinte au fost ,,un ceai de lămâine, vă rog'' adresate chelner.ului. Mâinile lui au început să tremure la auzul vocii ei atât de liniştitoare. A scos un pachet de ţigări din buzunarul sacoului sprijinit de spătarul scaunului. A scos o ţigară din pachet şi a aprins-o, deşi se afla într-un spaţiu destinat nefumărotilor. Fiind un om infuent din oraş nimeni din personalul localului nu a îndrăznit să îi facă observaţii. În schimb femeia din faţa lui nu s-a putut abţine de la comentarii.
Ea: Nu ar mai fi trebuit să faci asta, cu atât mai puţin aici.
Privea cum îi tremura în mână acel băţ umplut cu tutun şi cum fumul se împrăştia în formă de zig-zag în toată încăperea. Ea şi-a primit între timp ceaiul pe care îl comandase. Cele două arome se combinau ameţind-o şi mai tare. Se simţea bine văzându-l cum se chinuie, crezând că e de moment şi că i-ar fi trecum imediat ce ar fi plecat de acolo.
El: Am nevoie de o pauză.
Era pentru prima oară când îl auzea vorbind de când s-au întâlnit. Vocea lui nu suna grav. Era mai degrabă seacă şi nu putea citi nimic în ea: nici remuşcare, nici tristeţe, nici împlinire; nimic. Ea nu se aştepta la ceva atât de direct. Credea că el va ocoli mult subiectul lăsându-i timp să se acomodeze cu ideea. Nu mai era la fel de calma şi începea sa simtă şi ea agitaţia lui.
Ea: Aceasta e decizia ta?
El: Nu. E dorinţa mea.
Pentru prima oară îl simţea departe. Simţea cum el i se rupe din suflet şi o lasă doar cu jumătate de inimă. La fel simţea şi el. Începea să regrete că a pornit acest război împotriva propriei vieţi. În acel moment, rostind acele cuvinte seci a realizat că fără ea el nu există. Nu putea să se dea înapoi. Relaţia lor a devenit una platonică, o vedea tot mai rar zâmbind din suflet şi o simţea tot mai nefericită. Ea nu îi mai suporta atingerile, respiraţia, cuvintele. Tot ce îi mai lega era pura obsesie. Pe alocuri a mai rămas iubire acoperită de praf. El a fost cel care a dat dovadă de maturitate. Era conştient că nu s-ar fi schimbat nimic în mai bine, că ar supravieţui şi pe drumuri separate, că ea avea nevoie de ceva mai bun şi de mai multă atenţie.
Ea: Nu o sa te întreb de ce vrei să pleci. E clar că ai nevoie de ceva ce eu nu îţi pot oferi. Vreau să fii fericit.
Cuvintele acelea l-au doborât cu totul. El nu îi putea oferi ei ceva mai bun, însă nu a contrazis-o. I-a amorţit întregul corp. Nu-şi mai simţea nici carnea şi nici oasele. Nu mai tremura. Nu îi era cald sau frig. A şi uitat de ceaiul deja răcit în cupă. Privea în gol.
Ea se simţea ca şi cum întregul cer i-ar fi căzut în cap. Spre surprinderea ei încă făcea faţă acelei greutăţi.
El (printre lacrimi): Vreau ca şi tu să fii fericită. O să îmi lipseşti...
Spunând astea s-a ridicat, şi-a luat sacoul, a sărutat-o delicat pe frunte lipindu-i apoi capul de pieptul lui pentru câteva secunde, i-a întors spatele şi a plecat fără să privească în urmă, plângând. Ea nu i-a observat lacrimile pentru că nu a avut curaj să îl privească I-a urmărit umerii laţi îndepărtându-se de masa la care se afla. Când el a ajuns de partea cealaltă a uşii ochii ei i s-au umplut de lacrimi.
Nu a izbucnit în plâns cum se aştepta. A rămas minute întregi privind uşa după care mintea i s-a cufundat într-o lumină ciudată. Se simţea ca şi cum ar fi început să intre în comă. În stomac avea o sentaţie de greaţă. Ameţea.
,,Vă simţiţi bine?'' a trezit-o vocea chelnerului. A râspuns afirmativ, aproape mecanic. Şi-a prins faţa în palme şi a mai rămas în cafenea câteva ore. Încă nu şi-a revenit din amorţeală dar s-a ridicat, a plătit consumaţia neaşteptând să i se mai aducă nota de plată la masă şi a plecat. Nu s-a îndreptat spre parcarea companiei la care lucra. A mers pe jos până acasă în ciuda distanţei destul de mari şi a pantofilor care au început să o incomodeze. Praful de pe străzi, căldura de august, îmbrăcămintea formală şi incomodă, plecarea lui, au copleşit-o. S-a pus în pat fără să facă duş sau să îşi schimbe hainele cu care a stat îmbrăcată mai mult de doisprezece ore. A adormit cu gândul la umerii lui.
,,De mâine va fi totul diferit...'' a fost ultimul ei gând.
luni, 18 iulie 2011
Linişte-n vârf de munte
marți, 5 iulie 2011
Metamorfoză finală
Am reuşit să-mi cresc aripi. Sunt mici, de o nuanţă gri cu stropi mov presăraţi pe întreaga suprafaţă netedă. Le privesc fascinată în timp ce le misc regulat în sus şi în jos. Sunt atât de graţioase... Fără să realizez mă îndepărtez de sol. Zbor! Chiar zbor!!! Sunt sus pe nori, la propriu. Mă arunc într-unul care are înfăţişarea unei stele. Nu mă susţine; cad cu o viteză inimaginabilă. Deci norii nu sunt din vată de zahăr ca aceea pe care o primeam la bâlciuri? Nu. Constat cu dezamăgire că sunt doar o adunătură de condens. Continui să cad până când îmi dau seama că în următoarele fracţiuni de secundă o să mă izbesc de pământ. Aripile mi-au îngheţat de frig şi au înţepenit. Închid ochii şi mă gâdesc la un singur lucru: îmi doream atât de tare ca ochii tăi să privească acest prim şi ultim zbor; mi-e dor de tine.
Corpul mi se loveşte puternic de ceva şi amorţesc cu totul. Îmi ridic pleoapele şi văd o mare pată de roşu înaintea mea. Ce caută o pată de roşu în rai? De ce nu a venit niciun înger să mă ducă spre judecată? Simt firicele de energie şi durere în aripi. Le mişc la fel ca prima oară privind în jos de această dată. Văd un disc galben, înconjurat de o panglică de bobiţe negre. Pata sângerie privită de sus are forma unui bol făcut parcă din petale. Atât cât pot cuprinde retinele mele sunt doar maci. În rai sunt maci? E prea pământesc... De ce ar avea fiinţele divine nevoie de flori? Probabil pentru a şi le împletii îngerii în aripi.... Un curent de aer mă plimbă deasupra mării de maci. Mă las în voia lui să mă poarte pe braţe unde-l duce gândul. De ce m-aş opune?
Succesiunea evenimentelor a fost atât de rapidă încât mi-a fost imposibil să le trăiesc. Nici acum nu trăiesc: visez irisurile tale. Mi-ar fi plăcut să ştiu în ce direcţie să zbor să pot ajunge la tine, să mă agăţ de vârful nasului tău ca apoi să adorm în breţele tale. M-ai fi lăsat undeva în iarbă, nu-i aşa? Eu nu mor; atâta timp cât trăieşti tu o să trăiesc prin tine.
Şi vântul se domoleşte. Spre sfârşitul experienţei mele încep să simt adrenalină în aripi. Cu cât soarele apune mai rapid, cu atât îmi doresc să rămân pe veci aici, deasupra mării de maci, cu gândul la tine. Într-o zi te-aş căuta doar să îmi mişc aripile pe obrajii tăi pe care odinioară îmi plimbam buzele.













