Dein kleines Mädchen ist jetzt gross!

Nu cred că e nevoie de cuvinte mai multe.

Dincolo de inocenţă

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu îmi găsesc locul în lume. Locul meu e doar în braţele tale, dar acolo nu pot să fiu mereu. Am nevoie de o minte limpede, de suflet liniştit, multă iubire şi ciocolată.
Trebuie să mă înscriu în standarde, să urmez rutina, să nu am crize de isterie când văd mereu aceleaşi feţe acoperite cu măşti, să nu mă supăr pentru ignoranţă, să rămân invizibilă, să nu îmi fie silă de sala 53 şi fiinţele care o animă, să înghit toate pastilele amare doar pentru a nu isca un război inutil... Până la urmă cine sunt? Cu ce mă aleg după tot timpul ăsta pierdut într-o cuşcă? Amintiri terminate doar pe jumătate pentru că nu am avut timp pentru a obţine mai mult? Şi la ce bun dacă nu am nimic întreg? Până şi sufletul meu e tot la tine, iar tu eşti la capătul unui telefon, nicidecum lângă mie să mă întregeşti. Sunt momente în care nu îmi ajung doar cuvintele.
Dacă aş putea să aleg ce să fiu, aş alege să fiu un fluture. Cum ar fi să îmi tăiesc toată viaţa într-o singură zi? Aş vrea să zbor peste câmpii, să ascult susurul râurilor, să mă îmbăt cu mirosul tare de munte, să mă asculd la umbră sub o frunză, să miros florile, să salut albinele şi mămăruţele, să beau roua dimineţii de pe firele de iarbă, să aduc zâmbete pe feţele oamenilor, să mă joc cu copiii, să ascult cântecul pădurilor. Să fac tot ce nu reuşesc să fac într-o viaţă de om. Apoi, la final, vreau să mor in palmele tale iar tu să îmi săruţi gentil aripile fără viaţă.

Uneori am impresia că sunt un om prea mic să car atâtea în spate şi un om prea mare pentru atât de puţine zâmbete. Am învăţat prea devreme cum e să te mişti de colo-colo şi să pretinzi că eşti viu. Am închis porţile cu mult înainte să apuc să văd ce e dincolo de zid.
Fac planuri de evadare şi aştept ca timpul să mi se alieze. Vreau să şterg tot ce îmi face rău, să opresc depresia, să omor oamenii care îmi atacă aşteptările. Până aici am ajuns: să urăsc fiinţe mici şi neajutorate. O urăsc din tot sufletul! Nu îmi pot asocia numele, sângele, viaţa cu ale ei! Nu! Nu! E imposibil.
E un vis urât, nu-i aşa? Cum poate să fie real? Toată nebunia asta! Eu nu sunt nebună! Eu nu plâng fără motiv, nu îmi e silă de oameni, nu vreau să îi văd pe toţi aruncaţi la pământ tăiaţi în bucăţele mici.... E un vis... E doar un vis urât.

Eu nu sunt nebună! Eu doar visez... urât!

Păcălesc suferinţele. Încurc borcanele

Îmi frec ochii cu degetele să alung somnul în toiul dimineţii. E prea devreme ca sufletul meu să se trezească la realitate.
Am trăit ani de zile un vis sperând că mă vei cuprinde din nou cu braţele tale lungi şi puternice și că mă vor acoperi aceleași emoții. Întâmpinam fiecare zi cu inima batându-mi în ritmul numelui tău. Îmi repetam în gând imaginea ta, timbrul vocii, privirea trufaşă aţintită spre mine, gustul de tutun al limbii tale când mă săruati, nu cumva să uit vreun detaliu. În ciuda eforturilor mele supraomenești de a te îngheța viu în amintirile mele, s-au naruit toate speranțele peste mine.
Sufletul meu chinuit zace acum în comă întins pe un pat de spital, cu tuburi prin care curge ser în vene. Corpul rămâne fără forță și sistemul meu imunitar scade cu fiecare minut. Nu pot alunga din cap gândurile despre tine și nici starea de greață care pleacă din stomac.
Nu mai suport oamenii din jur, nu suport zgomotul, întrebările, cafenelele în care pierd bani, lacrimi și timp. Oamenii îmi amintesc de tine. Te caut în fiecare zâmbet, în fiecare aromă de parfum bărbătesc. Tu nu ești nicidecum acolo unde caut eu iubirea. Probabil te ascunzi în camere slab luminate într-un bloc care miroase a bătrânețe și liniște. Te aştepţi să te caut în fiecare gaură de şarpe sau să prind pământul de picioare şi să îl întorc cu susul în jos, poate-poate o să pici dintr-un buzunar.
Dar s-a terminat. Nu meriţi atât de multă trudă din partea mea. Vreau să mă cauţi tu acum. Eu am primit destule săgeţi în piept luptând pentru atingerile tale. Nu îţi mai pun în palmele făcute căuş toată viaţa mea, toată puterea aripilor care mă poartă în zbor. Nu faci nimic să le meriţi... aşa cum, de fapt, nu ai mişcat niciun deget niciodată.

Tot ce scriu e pură ficţiune. Trebuie să evadez din mintea mea, din rutina zilnică şi să mă arunc în braţele cuiva. Prin vise. Trebuie să păstrez intactă masca adevăratelor frământări interioare, masca motivelor reale pentru care scriu, pentru care simt, pentru care plâng.
Îmi doresc o familie. O familie adevărată...

Nu ajung cuvinte

Lucrurile încep să se aşeze în sufletul meu. Mă simt puţin mai ''mare'', poate mai liberă. Am început să izgonesc din viaţa mea oameni pe care îi răneam fără să vreau şi alături de care nu mai aveam aceeaşi strălucire. Cine păstrează la infinit o pereche oarecare de pantofi stricaţi sau care nu se mai potrivesc cu mărimea piciorului crescut între timp? Aşa e şi cu oamenii: îi las în urmă pe cei care nu se modelează după nevoile mele. La ce bun o lista luuuuuungă de nume în agenda telefonică dacă atunci când am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin toţi sunt prea grăbiţi şi ocupaţi cu ale lor?
De ceva timp mi-am consolidat atât de bine sistemul de autoapărare încât nimeni nu mă mai lasă fără părţi din suflet, nimeni nu lasă urme de paşi pe inimă şi nici praf de amintiri pe artere ca dorul să îmi poată infecta întregul corp. Aşa numiţii PRIETENI nu înseamnă defapt nimic, pentru că nu asta e prietenia. Prietenul e cel care cade lângă tine atunci când nu te poate ridica; aşa văd eu lucrurile, deşi poate că le văd greşit.
Nu mai investesc în oameni, investesc în mine. Am ajuns la concluzia că eu sunt centrul Universului şi merit să fiu tratată ca atare. Plătesc cu monedele care mi se oferă. A devenit prea scump şi prea mare efortul de a încerca să schimb refuzurile cu mulţumiri; sau reproşurile cu zâmbete; sau atacurile cu plecăciuni de pace şi respect. Nu consider că fiecare palmă primită trebuie întoarsă dar nici nu o să întorc şi celălalt obraz. Nici distrugerea sau răzbunarea pe cei proşti nu e o soluţie. Nu pot pretinde să primesc iubire când la celălalt în torace e doar o bucată de carne cu funcţii  vitale, un simplu organ intern... Dar indiferenţa taie în carne vie. De aceea eu nu întorc pălmi, eu întorc spatele. Pe alocuri mai ofer şanse unora care îmi sunt dragi încă. Le pun în faţă şanse de redresare. Le dau timp de schimbare în mai bine. Dar am cam ajus pe fundul sacului - şi aşa micuţ.
Aştept oameni pe care să îi iubesc din tot sufletul. Aştept PRIETENI fără de care nu aş avea sens. Aştept să mă conving de loialitate, de iubirea care mi se oferă, de fapte reale, apoi poate intra în discuţie încrederea pe care o am de oferit, dragostea cu care voi muri pentru camarazii mei.
Până atunci voi rămâne îngheţată şi de neatins. Până atunci îmi voi purta cu grijă şi mândrie armura care îmi ţine sufletul departe de trup. Până atunci voi păstra neatinse de bueze străine buzele mele care vor şopti linişte şi iubire doar celui care va avea cele mai bune urechi de auzit.

Pune strajă puternică sufletului tău, dar nu lăsa creierul să se simtă stăpân. Păzeşte cu sârguinţă echilibrul celor două forţe şi împleteşte-le cu experienţă şi fericire. Nu merge niciodată pe marginea prăpastiei când e vorba de sentimentele tale. Nicio avere pierdută nu se compară cu pierderea puterii de a iubi.
Pace !

...

Cred că datorez nişte scuze cititorilor mei care mă întrebau şocaţi ''De ce blogul tău figurează ca BLOG ŞTERS? Unde ţi-a fost capul când ai apăsat pe acel buton?'' Printre cititorii mei fideli se numără şi mama. Mă simt nevoită să îi mulţumesc aici pentru susţinere şi încurajare. De asemenea datorez mulţumire şi oamenilor speciali care m-au îndemnat să scriu, mai ales M. care s-a oferit a-mi fi ''blog personal'' spunându-mi că îi pot scrie şi că va păstra tot exact în aceeaşi formă. Mi s-a parut foarte amuzant, dar totuşi o soluţie de luat în calcul.

Nu mi-am făcut (re)intrarea aşa cum v-am obişnuit până acum. Am ezitat destul de mult în continuarea activităţii pe acest blog. Poate şi din teama de un continuu insucces la public. Nu am înţeles niciodată de ce am această nevoie nebună de oameni şi părerile lor, laude sau critici subtile. Teoretic scriu din pură nevoie de descărcare pentru a face loc zilelor mai bune. Mereu aud ''Ce conteză dacă eşti sau nu cititiă? Doar tu scri pentru tine, nu pentrru ceilalţi.''. Greşit! Eu scriu pentru mine şi pentru oameni; fără voi, cei care mă citiţi Endless Storm nu ar exista, de asemenea nici Larisa Gabriela D. Nimic nu îmi vindecă sufletul mai bine decât plăcerea de a-mi tasta gândurile ca mai apoi să le fac cunoscute unor necunoscţi. Poate nevoia asta e din cauza persinalităţii mele extravertite. Poate e din dorinţa de a primi compasiune...
Cred că acum ar trebui să spun motivul pentru care am şters blogul pentru o vreme... Ei bine, habar nu am. Am acţionat la un impuls de moment, la furie şi poate dezamăgire stârnite de câteva sfaturi nevinovate din partea anumitor persoane. Să nu se înţeleagă greşit: nu învinuiesc pe nimeni; dacă e să arunc mortul în curtea cuiva aş putea să îl bag direct la mine în casă. Ideea e că imediat după ce am dat delete unui trecut plin de sentimente şi trăiri intense am devenit paranoică cu mine însumi. Nu îmi găseam locul, am intrat în colaps... Apoi am simulat starea de bine. Sunt profesionistă când vine vorba de mimarea fericirii.
Zilele trecut încercam să îmi încep să postez pe un blog sub protecţia anonimatului. Cred că o minune a facut să se deschidă (nu ştiu cum) o pagină cu numele Endless Storm. Aveam în faţă un buton ''restaurează blog''. Buimăcită am dat click si bum: mi s-a arătat viaţa în rânduri scrise, exact aşa cum arătau înainte de a le şterge.

Bine v-am regăsit !

Oraşe goale

''Singura noastră scăpare: să rămânem toţi la mare''

Îmi e dor de mare. Aş da orice să pot evada din oraşul ăsta plin de maşini şi oameni răi. 4 ani la mare... Vă puteţi imagina? Eu visez cu ochii deschişi! Un pământ şi o apă pentru noi toţi... Apus pur, cuvinte dulci şoptite pe nisip, acorduri de chitară, nisip, foc de tabără, iubire, valuri, briză, cer, cort, râset, picioare goale... toate într-un singur loc. Toate la distanţă de un bilet de tren.

Explicații și mulțumiri

A nu știu câta oară am fost întrebată de ce s-a pus praful pe blog. Am dat același răspuns mediocru: nu sunt citită; de data aceasta am adăugat și că m-am săturat să îmi plâng nevoile în public, ceea ce e în foarte mare măsură adevarat. De fapt nu am mai scris din lene și frică. Încerc să mă tot ascund în mulțimea de oameni din jurul meu, să mă fac mică și să dispar. La prpriu vorbind, oricum nimeni nu ar realiza absența mea dacă ar fi să nu mai fiu vreodată. Prea puțini se bucură de mine prin preajmă chiar și ìn condiția în care încă sunt vie și nevătămată. Cum ai putea simți lipsa a ceva ce nici măcar nu ai avut vreodată? De la ultima postare până acum am simțit nenumărate tornade în suflet, dar am văzut și cerul înstelat uneori. Acum încerc să dau jos scutul ăsta de protecție care trăiește prin mine. Nu mai am nevoie de el, dar se pare că e târaziu. Mult prea târziu. Ca om, când încerc să mă apropii de oameni, se activează automat sistemul de autoapărare și se formează un zid invizibil, indestructibil între mine și lume. La început era groaznic de plăcut, apoi doar liniștitor, iar acum asta mă îngrozește. Îmi pierd ușor ideile, mă consum și îmi pierd răbdarea. Am aflat că nu sufăr de depresie așa cum crezusem de un an încoace, ci sunt "neînțeleasă în familie" (asta mi-a fost spusă de o anume D. M. o persoană care mă fascinează; are o putere a minții extraordinară). Nu pot face nimic altceva, decât să îmi duc la capăt acești doi ani de detenție care au mai rămas, să nu îmi mai plâng de milă și să accept lucrurile așa cum sunt. Nu mai are rost să fac pe super-eroul care luptă cu morile de vânt. O să ajung într-o zi să pierd și rămășițele salvate din mine cu atitudinea asta. Probabil nu sunt suficient de pasivă în esență. Vreau aici să aduc mulțumiri tuturor celor care mă citesc fără să îi rog eu să își dea cu părerea. Le mulțumesc în special lui Ș(scumpul meu prieten virtual care are atât de multă grijă de mine total necondiționat), lui D. (care m-a surprins spunându-mi astăzi că a tot așteptat o nouă postare și care e mult prea înțelegător), lui M. (care mă suportă fără să îmi reproșeze vreodată ceva legat de sarcasmul, exagerarea și uneori indiferența mea), lui I. (pe care nici acum nu reusesc să-l înțeleg cum de nu a fugit din preajma mea), lui M. (care mă ceartă că nu sunt în stare să urc până la etajul 2 pe motiv că "tavanul e prea jos"), lui A. (care mi-a iertat fiecare cuvânt urât și și-a călcat pe orgoliu), celor din O.T.S (alături de care am avut cel mai frumos Crăciun și cele mai frumoase momente). Vă mulțumesc pentru că sunteți acolo unde am nevoie de voi!

Dragostea lui

Uneori nu ajunge să îl prindă de aripă şi să urmeze acelaşi drum cu el. Trebuie să îl mai lase să zboare şi să descopere necunoscutul. E de datoria ei să deschidă din când în când porţile sufletului în care îl ţine captiv şi să îi dea avânt. În caz contrat s-ar sufoca din cauza parfumului pe care îl emană dragostea ei. Îi e teamă că îl va pierde, că nu se va mai întoarce şi mai ales că nu o să afle care a fost greşala ei; asta se numeşte NEÎNCREDERE. Încă nu îi simte iubirea aşa cum el o dăruieşte. Ştie doar că e al ei, că e un fel de bun personal şi că trebuie să apese butonul potrivit iar el funcţionează după bunul ei plac.
Îi e prea teamă de trădare. Aripile lui au început să ruginească  de când nu le-a mai scos în soare. O iubeşte prea mult pentru a-i trece vreodată prin cap să evadeze. Îşi acoepră ochii verzi în faţa ei şi nu o lasă să îi vadă dorul de aer proaspăt. E cel puţin ciudat cum un om trist poate să acopere buzele ei cu fericire la fiecare sărut. De i-ar ajunge bucuria ei... De i-ar alimenta asta inima cu putere de a bate....
Spera ca măcar lângă ea să fie liber. Toată copilăria lui chinuită credea că o să fie ştearsă, la fel cum ştergi cu buretele creta de pe tablă, doar auzindu-i vocea. S-a înşelat. Dar nu regretă nimic.

Când o să o întâlneşti, să-i spui să îi dea drumul. Cu siguranţă o să se întoarcă la ea. Nu poate respira fără CO2-ul care iasă din plămânii ei.

Nimeni Altu' - Lupta

Înainte, marş !!!

Mi se învârt în cap mii de fraze dar nu pot rosti una cu voce tare. Pur si simplu cuvintele mi se opresc în vârful buzelor şi nu le pot pronunţa. Atacurile de panică au revenit. Căderile nervoase la fel. Imaginea ta pe care o port în minte şi depresia cu care mă tot confrunt sunt tot mai grave. Mult mai grave decât ulrima oară. Te interesează asta? NU, pentru că sunt prea tristă să mă asculţi. Ultima oară când am vorbit mi-ai spus să fac ce vreau în legătură cu NOI ăsta tras de păr. Se vede clar că îl forţăm să existe, deşi nu mai e întreg de iarna trecută, cul puţin.
Habar nu am care e scopul tău. Sau al meu. Nu ştiu ce mai vreau de la tine. De ce aş mai vrea ceva? M-ai distrus mai mult decât era cazul. Orice mi se întâmplă acum nu vezi că dau vina pe tine? Cu toate că în mare pare tu nu ai nicio legătură cu viaţa mea ascunsă printre ruinele Universului. Mi-a intrat în instinct să o fac. Cu fiecare zi tristă din viaţa mea, mai trag o linie neagră în dreptul numelui tău. Poate aşa mă pot convinge într-un final că am destule motive să te urăsc şi să îţi spun să încetezi să mă mai cauţi. Dar dacă mă gândesc bine, şi acum aş putea să o fac. Nu mai dai niciun sens. La nimic. Doar locul rămas gol în sufletul meu e o dovadă concretă a faptelor tale.
Ştii că oricât am încercat să umplu neiubirea cu iubire pentru altcineva nu am reuşit? Şi tu încă mai ai tupeul să mă suni şi să îmi spui: ,,E vina ta. Tu nu mă mai vrei''. Câte motive îmi dai acum să nu îmi fie teamă?
Nu are rost să mai înşir gândurile despre tine. Nu pot nega faptul că exişti, pentru că eşti pretutindeni, în fiecare gest al meu, în fiecar cuvânt, în fiecare cântec, peste tot! Dar nici nu pot să continui aşa.
M-am decis: de azi te urăsc. De azi nu mai ai nimic bun şi nici nu ai avut vreodată. De azi... o las baltă cu sentimentele. Renunţ la ele. Dacă funcţionează asta cu ceilalţi, de ce nu ar merge şi în ceea ce te priveşte?
Oficial îţi declar URĂ ŞI RĂZBOI! Iar eu nu pierd niciodată. Nici măcar îm faţa ta. Gata cu momentele în care mă topeam sub privirile tale.
Înainte, marş!!! La luptă!

Reîntoarcere în prezent

Îngheţ în acelaşi ger. Tema povestirii şi personajele au rămas relativ aceleaşi; firul narativ s-a schimbat. Mă învârt în jurul cozii şi mă mulţumesc să îţi spun că mă distrgi, că ei toţi mă distrug. Tu încă te vezi erou şi spui că doar noi suntem de neînvins. Mă acuzi că mă complac în situaţia asta. Poate că şi aici ai dreptate. Eu scriu povestea. Şi o scriu în defavoarea mea. Aş putea să schimb ficare cuvânt. Dar îmi e prea greu să mă revolt. E mult mai comod - DA!! asta e: comodotatea!!!... E mult mai comod să rămân suspendată în timp printre acelea frustrări şi gânduri mai mult sau mai puţin neortodoxe. Dau vina pe haosul organizat de alţii.
Am viaţa condusă şi îmi e frică să ies de aici. Ştiu că asta mă duce spre pieire. E drumul lent şi sigur spre sinuciderea sufletului meu îmbâcsit de scârbă şi nelinişte. Sforile de care atârn ca o păpuşă sunt prinse de atât de multe maini... Ameţesc şi cad la pământ. Cad pradă neîncrederii şi tristeţii pe care mi-o invoc cu buna ştiinţă.
Pentru ce sau pentru cine toate astea? La ce bun? La ce bun tot ce trăies de atât de mult timp? Am tot zis că mă lepăd de lume. Dar nu pot. Pur şi simplu nu reuşesc. S-a întors A. Nu credeam că mi-a lipsit atât de mult după cum m-am bucurat când am văzut-o venind spre mine. Până şi ea s-a convins că nu ajunge nicăieri dacă are orgoliu în faţa mea; am eu prea mult. Şi acum e aici, lângă sufletul meu. Ea a înţeles. Dar alţii nu înţeleg.
Îmi pare rău. Magia a dispărut cu totul. Nici măcar braţele tale nu-mi ajung. Totul e inutil.Vreau afară, vreau să plec de aici cât mai departe, să vin  în vizită o dată la două weekend-uri, să trag singură de sforile mele.... Să nu mai am frustrări şi depresii...
Care e distanţa dintre TRECUT şi PREZENT? Niciuna! Aici am fost şi tot atici sunt. Mă plimb doar pe linia aceluiaşi cerc. Nu plec nicăieri. Nu pot, nu că nu vreau!

La revedere, umbre ale naşterii mele inutile.

I'm fine. I'm just not happy.

Îmi răscolesc sufletul a nu ştiu câta oară. Mă împiedic iar de vise şi cad. Mă las cuprinsă de vraja lor, ca şi cum nu le-aş cunoaşte puterea distructivă. Tot spun că nu mă mai întorc la ele. Sunt prea tristă pentru a-mi permite luxul să visez. Dar totuşi o fac. Din tot sufletul. Cu toată forţa.
Caut foc în şemineu într-o casă în care miroase a TINE. Sau îţi caut mâna printre aşternuturi, dimineaţa. Sau îţi ascult bataile inimii în timp ce te joci în părul meu. Sau mă pierd în cămaşa ta când îmi aduci micul dejun la pat. Sau mă săruţi părinteşte pe frunte când simţi că adorm în braţele tale. Sau îmi ştergi cu buzele picăturile de ploaie de pe obraji.
Şi izbucnesc în plâns. Mă uit în jur şi tu nu eşti. De fapt nu există niciun ,,tu''. Aici e gol şi pustiu şi rece. Visez. Delirez. Mă las condusă de iluzii şi dorinţe, căutări, doruri. Şi mor încet. Spun asta de fiecare dată şi încă supravieţuiesc. Tot mai greu ce e drept. Dar încă respir. Nu a încetat nimeni din viaţă doar din neiubire, nu? Cred că nu deşi, nu e deloc imposibil. Mi se pune o greutate pe piet şi respir greoi. Tremur din toare încheieturile şi plâng. Iar visul se derulează încă pe retinele mele. Mă năruie cu totul. O să se schimbe destinul meu într-o căsuţă din vârful unui deal? Nu îmi dau seama de ce mă amăgesc cu asemenea poveşti.
Timpul din clepsidră se scurge. Ticăitul infinit al ceasului de lângă pat mă scoate din minţi. Mă întreb dacă aş avea curaj să te prind de mână dacă mi-ai promite că o să zburăm împreună. Cred că nu. Îmi e frică de crăp. Îmi e frică de faptul că ceea ce îmi doresc s-ar putea să se împlinească. Şi la fel de frică de neîmplinirea iluziilor mele. Mă întorc în acelaşi punct depresiv. Acolo unde am fost lăsată de două braţe calde şi lungi.
Adevărul e că nu vreau să te rănesc. Niciodată. De ce ai plăti tu pentru că decizi să mă iubeşti? La urma urmei eşti tot un suflet rătăcit, aşa ca mine, dacă alegi să-mi stai alături. Chiar şi aşa, pentru putin timp. Eu mă pierd în gânduri. În cuvintele tale pe care cred că mi le-ai şopti dacă ai fi aici, acum.
Fie-ţi groază de mine! Fugi dar, rămâi lângă inima mea!

What the fuck does "friendship" mean?

A trecut ceva vreme de când tot încerc să îmi adun gândurile în cuvinte. Nici acum nu îmi e prea simplu dar, sunt prea plină de toate. Ar trebui să vezi neliniştea mea, nu să o citeşti aici. Ştiu asta prea bine. La fel cum ştiu că tu îţi treci ochii pe aici, deşi spui că nu îţi pasă, că doar un inconştient îşi injectează tristeţea mea în vene. Şi câte altele ai mai zis...
Dar te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca eu să nu mai dau doi bani pe tot? Nici pe tine, nici pe A., nici pe supărările lui M. Mi-a cam ajuns. Sufletul meu cedează în curând dacă nu mă opresc aici. Iar dacă îmi e ruptă inima în mii de bucăţele, nu înseamnă cu pot iubi mai mult cu fiecare dintre ele. E doar ultima speranţă năruită. De aceea rămân sus mereu pregătită de atac.
Îmi pare atât de rău că m-am lăsat călcată în picioare de aceşti buni prieteni, că le-am dat şi ultima firmitură de fericire şi încredere, că le-am găsit scuze mereu. Nu trebuia. Nu trebuia nici să te ascult pe tine, Ada, când m-ai încurajat să îi susţin cu toate forţele mele. E şi vina ta! Dacă mă gândesc mai bine, e doar vina ta. Tu îmi eşti raţiunea, iar eu sunt simţirea. Trebuia să lupţi mai mult cu mine. Ştii că în instanţă mereu ai avea câştig de cauză. Dar nu ai mers aşa departe. M-ai lăsat să cad pradă inimii.
Acum nu mă mai păcăliţi voi pe mine. Ştiu cum să îmi joc cărţile. O să calc şi peste cadavrele voastre şi puţin mă va durea... Pe voi v-a durut? Nici nu înţeleg de ce mă chinui să vă acuz, să vă dau explicaţii. Nu meritaţi nimic!

Because Of You

Dor de toamnă

Încă aştept liniştea serilor de octombrie, deşi soarele a apus de multă vreme. Mă îndrept iar cu paşii gărbiţi şi mărunţi ai gândului spre visare. Uneori vreau să rămân prinsă în vise. Dar până şi visele ajung la limita dintre basm şi cojmar. Îmi asum prea des riscul de a cădea în tristeţe şi păcat. Parcă aş face echilibristică mergând pe o aţă între doi zgârie-nori.
Nu mai sunt la fel de fragilă ca atunci când m-ai lăsat îngheţată în zăpadă. Pe atunci orice cuvânt rostit greşit îmi era fatal. Acum nici măcar ce ar trebui să mă atingă nu mai are puterea să îmi provoace ochii să plângă. Cu toate astea, sufletul meu se pierde încă în baloane de săpun. Inima cere singurătate; singurătate care poate să fie la fel de preţioasă şi dură ca un diamant şi care are tot atât de multe feţe. Spuneam că nu mai vreau să fug de aici. Nu ştiu dacă mă îmbăt sau nu cu apă rece. Aici îmi e... nicicum. Nu e nici bine, nici rău. Nici cald, nici rece. Ştiu doar liniştea lipseşte cu desăvârşire.
Vioara care plânge în timpanele mele mă ajută doar să înşir aici cuvinte. Degetele tastează singure. Mintea mea a intrat iar în veşnica stare de hibernare. Simt o durere care îmi sfâşie pieptul. Nu îi înţeleg sensul. Nu ştiu de unde pleacă. Prin vene îmi curge lavă şi şi muşchii îmi iau foc. Mereu starea de rău a sufletului meu se răsfrânge asupra corpului. E un fel de răzbunare. Sau exteriorizare.
Mereu mă întorc în locul din care plec, doar să am de unde să o iau iar din loc. Şi am constat că în tot acest timp mi-a lipsit un umăr pe care să îmi pun fruntea să pot plânge. Mi-au lipsit acele două cuvinte. Mi-a lipsit muza cară să îmi poată transforma sentimentele în cuvinte. Încă îmi lipsesc acestea. Enorm. Un om puternic ar spune că dacă a rămas fără un anume ceva, înseamnă că nu îi era de folos. Eu niciodată nu m-am considerat puternică. Eu pot spune că am nevoie de oceane întregi de dragoste. Cineva mă definea ca fiind omul care are nevoie de atât de mulă atenţie şi iubire încât să mă îngrop în ele. Acum îi dau dreptate, deşi pe atunci nu recunoşteam. Şi ştiu: cu cât ai mai puţine aşteptări, cu atât dezamăgirea e în cantităţi mai mici. Dar în privinţa iubirii mi-am impus (oare?) un standard: totul, atât cât poate cuprinde infinitul.

Nu reuşesc să gâsesc înţelesul frazelor legate mai sus. Pur şi simplu nu mai găsesc nimic în acest haos. Sunt nesigură şi confuză. Vreau afară, printre frunze în parcul acela imens, nu departe foarte de centrul oraşului. Acolo toamna sunt puţini trecători. Iar cei pe care îi întâlnesc nu sunt grăbiţi şi parcă sunt solidari cu starea mea de spirit (oricare ar fi ea). Toamna aceasta nu am simţit-o şi deja am obosit.

Start

Îmi aplec urechea drepată spre piept şi aud în surdină muzica în ritmul cărueia dansează sufletul meu. Mă cuprinde în interior o căldură ciudată. Faţa radiază mii de fire de lumină. Prin fiecare por îmi intră fericire şi linişte. Sorb în priviri toară frumuseţea unei toamne târzii.

Am trecut printr-un accelerat proces de refacere lăuntrică. Mi-am şters întrega existenţă trecută. Sufletul meu mic acum e gol, gata să cuprindă în el experienţe şi iubiri noi. Acum nu mai caută drumuri prin trecut sau mâini de care să se prindă. Ştiu că orice ar fi, niciodată nu e mai mult decât pot duce.

Am primit pauza bine meritată şi mult dorită. Iată-mă acum! Sunt cea pe care nu a mai văzut-o nimeni vreodată, poate doar în prima şi foarte puţin în a doua copilărie (când toţi copiii emană lumină şi bucurie celor din jur indiferent de ce ar face).

Mi-a fost atât de dor de minunăţia lumii pe care nu am avut niciodată ochi să o văd, maini să o simt, nări să o miros, limbă să o gust şi nici urechi să o ascult. Nu mă mai pot sătura de ea. Nu vreau să mai fug nicăieri de aici. Îmi e bine unde sunt şi slavă cerului, mai am o grămadă de lucruri de descoperit.

Sunt fericită. De această dată sunt cu adevărat fericită. Şimt doar dragoste în tot ceea ce fac. Şi dăruire. Nu pot înţelege cum mi s-au deschis atât de multe porţi spre mine în doar două zile. Toamna mi-a priit. ninsoarea de duminică mi-a priit. Mănăstirea mi-a priit. A fost un complot al destinului care m-a purtat pe braţe undeva pe drumurile Ardealului. Nu ştiu dacă am ajuns la adevăr. Mereu va exista şi o altă variantă, un al doilea adevar contrar primului. Simt doar că îmi e bine. Şi Doamne, ce bine îmi e!

Sunt sigură că acum nu o să se sfârşească în lacrimi. Iar dacă ar fi să fie aşa, cu siguranţă lacrimile nu or să mai ardă. Sursa durerii odată eliminată, săgeţile care mă vor străpunge de acum în colo, vor lăsa răni nesesizabile, care se vor vindeca de îndată ce săgeata va fi îndepărtată prin credinţă.

Acum cred! Şi deşi nu ştiu încă cine sunt, ştiu că sunt pentru că am o misiune, oricare ar fi ea.

Necunoaştere

Cine sunt?
E prima întrebare care îmi apare dimineaţa în gând, şi ulrima cu care adorm. Nu am reuşit nici până acum, 25 septembrie 2011, să îmi răspund. Nimeni nu a reuşit. Sunt eu, fiica parinţilor mei şi nepoata bunicilor. Sunt eu, eleva din liceul x. Sunt eu, fosta lui iubită. Sunt eu, amica ei de o viaţă. Sunt eu, cel mai bun camarad... Sunt eu... dar atât. Mai departe... mi s-a rupt firul.
Nu ştiu cât şi ce iubesc. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce pot. Nu ştiu cât pot. Nu ştiu ce vreţi voi de la mine. Şi lista poate continua. Am primit multe răspunsuri despre mine. Fiecare şi-a dat cu părerea. Am fost catalogată sau definită în fel şi chip, însă nicio afirmaţie nu m-a convins suficient.
Sunt prea orgolioasă să admit că sunt la pământ în faţa unei lumi întregi, iar de cealaltă parte sunt prea slabă să accept că am depăşit de mult crestele Everestului. Nu găsesc nici măcar linia de mijloc. Rămân suspendată în necunoscut şi mă chinui din răsputeri să ajung la adevărata EU.
Şi uneori am impresia că am personalităţi multiple: acum sunt cineva, apoi o persoană total diferită de cea pe care ai văzut-o ieri, acum câteva ore, acum câteva minute. Parcă sufletul meu se schimbă după cum bate vântul: când e îmbrăcat în nepăsare şi titan, când e plin de dragoste şi sensibilitate.
Simt prea des nevoia să mă pierd în fum şi să mă trezesc direct pe malul unei mări. Mi-e foarte dor de ploaie şi singurătate. Nu e normal să vreau să fug de aici! Am tot ce vreau şi totuşi nu am nimic.
Uneori îmi doresc petreceri nebune, mii de prieteni în jur, o gaşcă de 30 de persoane, să mergem împreună la concerte rock,  să stăm până târziu în faţa casei mele sau într-o camera improvizată într-un garaj, să spunem bancuri, să mâncăm ciocolată şi să bem cafea, să dansăm şi să râdem.
Alteori mă conving că simpla şi nenorocita mea viaţă îmi este de ajuns, că puţinii oameni din jurul meu sunt toată lumea, că uşa casei mele e ultima uşă pe care intru după ora 7 pm (sâmbăta) şi că e cel mai bine aşa, că nu pierd nimic în toţi anii ăştia de liceu dacă mă izolez, că aceasta e viţa cea mai prosperă pentru mine. Prefer să scriu dragostea decât să o caut.
Şi încerc să accept ceea ce mi se dă, pentru că alternative nu am, pentru că lacrimile sunt inutile, pentru că degeaba vreau eu petreceri nebune, mii de prieteni în jur şi toate celelalte. Şi poate că tocmai diferenţele pe care le văd între mine şi alţii sunt sursa ofilirii mele premature. Mă simt un fel de trandafir mort. Poate sunt dură cu mine, ireal de dură. Altfel nu pot, nu ştiu.
Îmi pare rău pentru tot răul pe care îl arunc în sufletul meu, pentru chinurile inutile la care mă supun. Mă simt un fel de masochistă când e vorba de inima mea, de gândurile şi sentimentele mele. Mai am şi părţi sensibile din carne şi spirit, nu sunt confecţionată integral din oţel. Cred că aceasta e greşala mea.

De ce dracului dorinţele mele nu se pot opri pur şi simplu aici? De ce nu îmi ajunge ce am? De ce nu mă obişnuiesc nicicând cu ideea că ASTA E? De ce nu pot spune tare şi răspicat ''STOP!'' în faţa atacurilor cu care mă testez?

Vreau răspunsuri. Mulţumesc.

There is no fighting. Just run

Fug. Fug. Fug fără oprire, fără să mă uit în urmă, fără să plâng, fără să respir. Altă opţiune nu am.
Aştept ca la capăt de drum să mă cuibăresc cuminte în braţele tale şi să-mi şopteşti "cât mi-ai lipsit, scumpo". Te aud în urma mea cum îmi strigi să te aştept şi că putem sări în doi peste prăpastie. Nu înţelegi că doar eu singură pot risca să cad? E războiul dus împotriva mea, pe care l-am iscat cu buna ştiinţă. Degeaba lupt.. Sunt slabă comparativ cu mulţimea de fantome care mă urmăreşte. Nu pot permite să fie distrus până şi ceea ce iubesc mai mult pe lumea aceasta. De aceea tu trebuie să stai departe, să mă aştepţi ascuns în toamnă şi să te rogi pentru mine. Mai mult de atât m-ar ruina.
Am atât de multă nevoie de tine! Dar nu acum, ci atunci când valurile se liniştesc, când Apocalipsa mea se sfârşeşte... când trebuie să primesc liniştea de septembrie. Dacă o să crezi vreodată că te părăsesc, înseamnă că ai uitat toate cuvintele şi atingerile mele. Ştiu că îmi vei spune că tu nu vezi nicio armată pe urmele mele, că pe tot drumul am fost doar EU şi TU. Cojmarul e doar al meu; de aceea nu vezi nimic altceva decât praful care se împrăştie la impactul tălpilor mele cu solul. "Aşteaptă-mă dincolo de munţi!" am puterea să îţi stirg. Sper ca sunetele să fi ajuns până la tine.
Până atunci încerc să mă menţin în viaţă. Alerg şi caut o cale să scap de nălucile care îmi fac existenţa un calvar în acest moment. Aş putea simplu să le las să mă ucidă, dar mă gândesc doar la sufletul tău. Culeg tot felul de diamante şi pietricele (aşa cum am văzut în nenumărate jocuri video) şi îmi spun că nu e posibil. Mă lovesc uşor peste obraji, dar simt cum energia îmi creşte sau cum îmi curge mai multă viaţă prin vene. Picioarele încă mă ajută neobosite, fără să se plângă.
Cerul se întunecă, un fulger împarte pâmântul în două iar eu sunt nevoită să încetinesc; să mă opresc. În jur se iscă pară de foc şi un gând mă îngrozeşte: cojmarul este însuşi infernul! Matahale mă prind din spate şi mă poartă în zbor deasuăra haosului. Aud doar teroare şi durere. Armată menită să mă distrugă e distrusă la rândul ei, iar eu nu ştiu ce soartă o să am.
Încep să plâng. Să mă zbat. Să zbier. Să transpir.
Uit de tine, de munţii după care trebuie să mă aştepţi... Vreau să opresc tot acest spectacol sadic. Simt o durere ingrozitoare între omoplaţi. Mă întorc şi văd alte două perechi de aripi. Sunt ale mele... Cei care mă obligă să privesc în jos îmi dau drumul... Aş vrea să mă cobor, să îmi ajut asasinii, dar sunt toţi morţi. Cerul capătă iar lumină. Îmi trag sufletul şi zbor. Nu mai sunt urmărită de nimeni.
Depăşesc munţii, dar tu nu eşti aici. Oare nu m-ai auzit? Mă aşez lângâ un râu de la baza lor... Nu ştiu ce să cred, ce să fac. Aripile dispar încet. Simt cum îmi intră sub piele fără să lase urme. Te apropii plin de praf şi fum. Aş alerga spre tine dar nu mai am forţă. Mă vezi şi grăbeşti pasul.
Te apleci şi mă săruţi pe frunte.
- Ţi-am spus că doar împreună reuşim...
Nu a sunat ca un reproş. Nu pot lega cuvintele tale... Nu ştiu ce să îţi răspund. Îmi arunc privirea peste umărul tău şi văd înariăaţii care m-au ţinut sus. Dai aprpbator din cap.
- Nu trebuia să îţi rişti viaţa pentru mine, îţi spun. Puteai să fii distrus.
- La fel şi tu. Să ştii că mi-ai lipsit, scumpo!

Te ridici, ma iei pe braţe şi plecâm de aici. Mă duci spre un drum, de unde putem pleca spre casă. Ai avut dreptate: fără tine nu aş fi reuşit. Am fi fost distruşi oricum amandoi.

This is for you. Thank you for everything!

Top secret

Verdictul a fost dat: DEPRESIE în stadiu avansat şi început de paranoia. Insomnii, panică, izolare aproape totală, necomunicare, nervozitate excesivă... Cu asta mă confrunt de săptămâni întregi. Ţi-am spus că nu te mai iubesc şi nu am simţit nicio durere. În schimb tu, tu ai fost gată să te prăbuşeşti. Acum ştii cum e să cazi din nori!

Nu m-ai întrebat nimic despre machiajul întins pe faţă şi nici despre ochii înroşiţi. Ştiai că am plâns, dar nici nu te-a interesat motivul ca altădată. Nu-mi pasă. Te-am invitat politicos să pleci pentru că "eşti prea uzat; nu mai am nevoie de dragostea ta". 

Se pare că nu mai am nevoie de nimic. De nimeni. Îmi vreau doar doza de singurătate şi cărţile în care îmi pierd gândurile. Sunt NIMENI acum, şi mă simt bine aşa. Sunt protejată de ce se întâmplă afară. Aici e cald şi linişte şi e ascunzătoarea perfectă faţă de propriu-mi suflet. Doar eu mă mai atac din când în când să verific dacă mai sunt vie, sau să îmi descarc energia negativă acumulată între 4 pereţi. În rest plâng fără un anume motiv. Nici nu mă întreb "de ce?". Mai mult ca sigur face parte din procesul de eliminare al simţurilor. Sunt tot mai dese zilele în care constat că nu mai doare. Nu mai arde nicio picătură din sufletul meu. Poate doar dorul de casă şi de câţiva oameni care mă aşteaptă acolo e cel care macină părţi întregi din mine. Dar mi se pansează rănile odată cu lacrimile scurse pe obraji şi sângele îşi reia cursul normal alergând doar prin vene. 

Adevărul e că... nu are rost să mă amăgesc cu dorinţe. Prefer să mă complac în izolare decât să arunc singură săgeţi spre mine. Şi mai de mult am pus punc şi am spus "fără dorinţe de azi" şi mi-am mai dorit. Însă mi-am dorit tot mai rar, până acum când nu mai doresc deloc. Şi nu mai curge venin din suflet. Curg doar lacrimi din ochi. Viaţa mea s-a dus, s-a pus pe pauză. Şi nu vreau să schimb nimic. Doar atacurile de panică din timpul nopţii! Nu mai apare Ada să îmi aducă vise frumoase. Apar fantome care mă sperie cu formele lor venite din infern. Măcar dacă m-ar lua cu ele... 

Nu îmi caut scuze pentru răutăţile mele. Nu vreau să folosesc asta ca argument asupra comportamentului meu respingător. Doar că dacă mă laşi în pace, îţi răspund la fel de paşnic; dacă încerci să mă loveşti îţi spun să te opreşti; nu te opreşti, te distrug. Mi se pare un joc corect, poate nu mereu în avantajul meu. Nu sunt întruchipare a răului. Unele lucruri chiar îmi supun inima unor chinuri groaznice. Deşi nimeni nu crede... 

Poate tocmai pentru că m-am ascuns prea mult sub masca asta nenorocită pe care o afişez, nu mai pot reflecta pe chip realitatea nici în momentele de maximă sinceritate... şi îmi pare rău. 

Închei aici pentru că înşir lucruri care izvorăsc durere în interioarul meu, iar eu sunt PUTERNICĂ. Eu sunt zburătorul care salvează pe toată lumea şi care nu are nevoie de salvare. Eu sunt unicul Soare în jurul căruia se învârt toate. Eu sunt sub un scut de oţel şi nu pot fi atinsă. Eu sunt de neschimbat şi de nemişcat. 

De fapt eu nu sunt tot ce am spus. Din contră: sunt opusul ultimelor 5 fraze despre mine, dar nimeni nu trebuie să ştie asta. Nimeni nu trebuie să ştie că sunt slabă, că am nevoie să fiu salvată, că sunt un fel de Pluto al vostru, că scutul meu este o bucată de pânză, că sunt vulnerabilă şi mobilă.... Nimeni nu trebuie să afle asta...

Şi cât te-am iubit !

Un  nou Septembrie. Poate de aici mi se trage buna-dispoziţie în ciuda oboselii şi a durerii de cap cărora le fac faţă cu greu de ore întregi. Încă de la sfârşitul toamnei trecute am aşteptat toamna aceasta. E ca şi cum eu aş funcţiona în sens opus unei lumi întregi: când orice urmă a vieţii din natură moare, eu reînviu. Mă amuză uneori modul ciudat în care se învârt rotiţele mele. 

Mă sperie însă cumplit faptul că acest Septembrie şi-a făcut apariţia fără să îl simt. Fără să am timp să îl întâmpin aşa cum se cuvinte, cum era ritualul. Nu am avut timp nici de sufletul meu prea nedoritor de toate. Am uitat şi de iubire... de tot. Am fost mereu bagată în priză, încercand să fac ceva pentru mine. Şi până la urmă cu ce m-am ales? S-a dus totul dracului: sentimentele, dorurile, durerile, dorinţele mele, amintirea chipului tău, dragostea mea pentru tine. S-au risipit toate şi nu ştiu când, nu ştiu de ce, nu ştiu unde... Cât de mult mi-am dorit eliberarea de toate acestea! 

Toată nesimţirea asta a sufletului meu mă îngrădeşte şi mai mult în propria-mi singurătate; nu mă eliberează cum trebuie să fie.. Imaginea pe care o văd adesea în oglindă nu îmi mai spune nimic; e complet străină de mine. Când caut înăuntrul meu sunt goală. Nu a mai rămas nimic în cutiuţa de lemn în care ţineam toată minunăţia trecutului şi a iubirii care înfolorea în mine. Nici măcar vocea ta nu o mai recunosc timpanele mele... Te aud şi nu schiţez niciun gest, nicio tresărire, nicio atingere..... Asta mă face să îmi pierd minţile şi să răscolesc fiecare milimetru din fiinţa-mi, poate-poate mai găsesc urme din tine pe aici. Dar nimic. Nu sunt nici urme ale existenţei mele... şi mă simt un mare nimic. 

Tot ce am găsit sunt nişte amintiri pe care le privesc, zâmbesc, apoi caut mai departe ca şi cum nu am văzut nimic important. Îţi caut mirosul prin cearşafuri dar şi el s-a evaportat de multă vreme... de toamna trecută încă. 

Poate toată schimbarea asta e un rezultat al trecerii timpului. Mereu am spus că timpul e un criminal în serie care pozează în vindecătorul de sufltete rănite. Pe mine una m-a distrus, m-a trântit la pământ, m-a făcut să uit şi să nu mai simt. Nimic. 

Cum pot oare trăi aşa? 

Cum pot trăi fără să îmi fie dor de tine? De noi?

Vreau să fug la munte! Aş vrea atât de mult să îţi caut iar privirea în vise. Vreau tot trecutul acela nenoricit de care am vrut să scap... să uit.... Şi nu e o dorinţă, e o necesitate; o nevoie de noi, de mine... de toamnă. Nu pot trăi cu gândul că ERAI totul cânva, iar acum ai disparut până şi din mintea mea! Dacă nu mai eşti tu stâlpul universului meu, cine atunci?

M-am năruit cu totul...