''Mâine'' se ascunde

Pe tot corpul am blânde de diferite mărimi care colocotesc înăuntru fiecare atingere de-a ta. Am întrebat în stânga şi în dreapta de ce nu se feresc de mine şi mi-au raspuns: ''Nu se vede nimic, e doar o iluzie'' . Cum e posibil, când eu am momente în care mă târăsc de durere? Le simt cum fierb sub piele şi cum îmi mănâncă din carne până la oase. Uneori am impresia că au început să îmi roadă şi oasele. Totul e doar vina ta.
Ai mâinile infectate cu nepăsare. Mă mângâi la fel cum o mângâi pe oricare alta. Refuzi să îmi dai măcar o bucăţică din tine să mă mai completez puţin. Îţi tot spun că o să mor, că dispar încetul cu încetul. Nu schiţezi niciun gest de milă. Continui să îmi atingi pielea plină de noduri şi să rupi cu dinţii carnea găuriă. O mesteci cu atâta poftă încât ţi se dilată pupilele de la plăcere. Te privesc printre lacrimi cum o plimbi prin gură cu limba ca să lungeşti momentul de savoare; abia te abţi de la a o înghite. Îmi zâmbeşti apoi frumos având încă sângele meu pe gingii. Te faci că vrei să îmi ştergi obrajii uzi, dar tot ce vrei e să mă tragi către tine. Aproape că mă forţezi să te sărut. Nu ştiu de ce încă nu fug din braţele tale. De câte ori vreau să te resping îmi spun că mâine o să îmi dai sufletul tau la schimb.
 Se pare că mâine nu vrea să apară. Nici picioarele mele nu vor să se mişte din loc. Am spus de prea multe ori că mi-ai ajuns, dar nu mă pot sătura de durerea pe care mi-o provoci. De ce? Pentru că doare mai tare fără tine.

Doliu

 

Mă uitam la feţele lor triste şi la ochii fără nicio expresie. Parcă ar fi dorit să îşi expună cumva teama sau confuzia în irisurile prea sătule de lacrimi. M-am întrebat înspăimântată cine sunt oamenii care mă înconjoară. Aş fi dorit să nu îmi pot răspunde niciodată la o asemenea întrebare. Dar inevitabilul s-a produs: sunt exact ca mine - facem parte din aceeasi specie şi naţiune de oameni nefericiţi şi pierduţi.
Suntem prea frumoşi şi prea tineri să ne îmbrăcăm în doliu. Purtăm prea mult hainele acelea negre pe care se vede considerabil amprenta timpului care nu poate fi oprit. Le ţinem atât de mult să ne protejeze pielea, încăt atunci cand începem să simţim mirosul îmbâcsit uităm cum să le dăm jos.
Aş vrea să mă ascund printre animale şi flori. Sunt sigurele care expiră fericire.
Daţi-mi un vârf de munte doar al meu. Îmi vreau liniştea şi zâmbetele mele înapoi.

Iubim diferit

Ce e iubirea dacă nu o înşiruire de minciuni şi goluri lăsate în suflet? Am realizat de la început faptul că iubim diferit pentru că suntem două inimi care aparţinem unor lumi paralele. Dar nu ar trebui oare să te doare la fel cum mă doare pe mine când vezi că ne pierdem pe drum? Nu ar trebui să aştepţi să te ajung din urmă atunci când nu reuşesc să ţin pasul cu sufletul tău? Oare putem masca sentinţa definitivă şi irevocabilă prin ''to be continued...'' în loc de ''the end'' ?

Unde dracului ajungem?

Te-aş da pentru un singur bănuţ, te-aş arunca în pustiu, te-aş omorî cu mâinile mele, doar dacă aşa ar dispărea durerea pe care mi-o semeni în piept.

Scheiss Liebe

Don't try to fix me

Nu ştiu exact ce simt în momentul ăsta. Nu ştiu nici măcar dacă ar trebui să simt ceva, dacă să te urăsc sau să îţi lipesc fruntea de umărul meu şi să îţi mulţumesc pentru toată dragostea pe care mi-ai oferito în toţi anii ăştia mulţi şi pe care încă mi-o oferi, fără să oboseşti prea des.

Habar nu am să îmi controlez sufletul de adolescent rebel în favoarea celor din jurul meu. Uneroi aş putea să le fac vieţile mai uşoare dar refuz pur şi simplu. Poate e pentru că vreau să mă impun, să mă definitivez ca om şi să îi conving că am ajuns la momentul în care e rândul meu să pun notele pe portativ înainte să înceapă orchestra să cânte. Sunt sunete care fierb în mine de luni întregi, şi trebuie să le fac cumva cunoscute. Ce mă întristează foarte tare e faptul că rădăcinile mele se înfig tot mai adânc în aceeaşi ţărână plină de paraziţi şi poluanţi. Nu pot scăpa de aici oricât de mult îmi întind tulpina pe sol şi îmi tâtăsc petalele prin praf. Tot ce fac e să mă amăgesc cu o lume mai bună, o lume în care atingerile lui sunt cel mai bun medicament pentru suflet. Doar că el nu ajunge mereu la fel cum nici mâinile lui nu-mi traversează pielea în fiecare noapte. Sunt răni mult mai adânci, formate cu mult înainte să îi aud lui glasul pentru prima oară. Şi aşa îmi demonstrez că el e SUFLETUL MEU ÎNTREG, unica mea sursă de fericire absolută, dar nu e şi singurul izvor al durerilor inimii. Acolo, adânc, încă sunt înfipte săgeţi care se învârt permanent, nelăsând timp rănilor pentru vindecare; e o sângerare permanentă. Nu mai pot fugi de realitate. De astăzi s-au deschis porţile infernului iar sufletul meu este invitatul de onoare la masa focului care arde veşnic. Este aşezat în colţul cel mai fierbinte al iadului, şi îmbălsămat cu lavă proaspătă . 

Şi nu te pot judeca pentru toate astea, pentru că nu am niciun drept, tot aşa cum tu nu ai dreptul să îmi judeci reacţiile. E un respect reciproc, însă e unul care am impresia că încet-încet o să ne ucidă. Nu am putut să nu îţi observ durerea din ochi, dar nici să îmi calc pe valori pentru a-ţi arăta compasiune, la fel cum nici tu nu o faci. Poate că ar trebui să fi mai împovărat de conştiinţă decât sunt eu, doar pentru statutul pe care îl ai în faţa mea. Sunt absolut convinsă că nu o să înţelegi niciodată ceva din ce spun... 

Ploaia dansează pe ritm propriu

Zilele ca asta nu se uită atât de uşor. Ploaia uneori ne trezeşte la realitate, ne face mai fericiţi; cel puţin la mine noi aşa stau lucrurile. I-am citit bucuria în ochi când privea cum curge apa în spatele meu în timp ce noi stăteam la adăpost. Se bucura ca un copil care primeşte acadelele la care a râvnit mult timp. M-a pus să mă întorc şi să înţeleg nebunia ce ni se înfăţişa. Sincer, deşi dansau atât de frumos picăturile în bălţile formate pe asfalt, nu prea mi-am dat seama ce voiau să zică norii aceea nebuni care aduceau agitaţie şi umezeală. Câteva minute mai târziu, când am fost nevoiţi să părăsim locul ferit de apă şi să încercăm cumva să ne strecurăm printre picături, am ştiut că acela era momentul nostru. Mi se pare că am grăbit pasul. Se amuza de felul în care îmi curgea apa şiroaie pe faţă şi cred că îl mai amuza şi grija mea pentru make-up-ul deja distrus. Nu conta prea mult machiajul şi nici faptul că eram uda până la piele; era atât de cald în hanoracul lui şi mâna lui care o ţinea pe a mea m-a făcut să mă simt cel mai apărat om de pe Terra.
Nu există dovezi de iubire mai solide decât astfel de momente, decât tricolul alb care i se lipea de corpul perfect, decât săruturile furate împreună cu ploaia care nu se oprea. Nu există niciun Rai mai frumos decât clipele petrecute împreună. Nu există nimic înafară de acele mâini care aduc liniştea.

P.S: Mulţumesc pentru tot timpul acordtat, pentru încredere, pentru mângâiere, pentru iubire, pentru ascultare, pentru soluţiile extraordinare, pentru zâmbet, pentru vise, pentru îmbrăţişări, pentru realitate, pentru adevăr, pentru ploaie, pentru că exişti, pentru că eşti al meu. Te iubesc

Dein kleines Mädchen ist jetzt gross!

Nu cred că e nevoie de cuvinte mai multe.

Dincolo de inocenţă

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu îmi găsesc locul în lume. Locul meu e doar în braţele tale, dar acolo nu pot să fiu mereu. Am nevoie de o minte limpede, de suflet liniştit, multă iubire şi ciocolată.
Trebuie să mă înscriu în standarde, să urmez rutina, să nu am crize de isterie când văd mereu aceleaşi feţe acoperite cu măşti, să nu mă supăr pentru ignoranţă, să rămân invizibilă, să nu îmi fie silă de sala 53 şi fiinţele care o animă, să înghit toate pastilele amare doar pentru a nu isca un război inutil... Până la urmă cine sunt? Cu ce mă aleg după tot timpul ăsta pierdut într-o cuşcă? Amintiri terminate doar pe jumătate pentru că nu am avut timp pentru a obţine mai mult? Şi la ce bun dacă nu am nimic întreg? Până şi sufletul meu e tot la tine, iar tu eşti la capătul unui telefon, nicidecum lângă mie să mă întregeşti. Sunt momente în care nu îmi ajung doar cuvintele.
Dacă aş putea să aleg ce să fiu, aş alege să fiu un fluture. Cum ar fi să îmi tăiesc toată viaţa într-o singură zi? Aş vrea să zbor peste câmpii, să ascult susurul râurilor, să mă îmbăt cu mirosul tare de munte, să mă asculd la umbră sub o frunză, să miros florile, să salut albinele şi mămăruţele, să beau roua dimineţii de pe firele de iarbă, să aduc zâmbete pe feţele oamenilor, să mă joc cu copiii, să ascult cântecul pădurilor. Să fac tot ce nu reuşesc să fac într-o viaţă de om. Apoi, la final, vreau să mor in palmele tale iar tu să îmi săruţi gentil aripile fără viaţă.

Uneori am impresia că sunt un om prea mic să car atâtea în spate şi un om prea mare pentru atât de puţine zâmbete. Am învăţat prea devreme cum e să te mişti de colo-colo şi să pretinzi că eşti viu. Am închis porţile cu mult înainte să apuc să văd ce e dincolo de zid.
Fac planuri de evadare şi aştept ca timpul să mi se alieze. Vreau să şterg tot ce îmi face rău, să opresc depresia, să omor oamenii care îmi atacă aşteptările. Până aici am ajuns: să urăsc fiinţe mici şi neajutorate. O urăsc din tot sufletul! Nu îmi pot asocia numele, sângele, viaţa cu ale ei! Nu! Nu! E imposibil.
E un vis urât, nu-i aşa? Cum poate să fie real? Toată nebunia asta! Eu nu sunt nebună! Eu nu plâng fără motiv, nu îmi e silă de oameni, nu vreau să îi văd pe toţi aruncaţi la pământ tăiaţi în bucăţele mici.... E un vis... E doar un vis urât.

Eu nu sunt nebună! Eu doar visez... urât!

Păcălesc suferinţele. Încurc borcanele

Îmi frec ochii cu degetele să alung somnul în toiul dimineţii. E prea devreme ca sufletul meu să se trezească la realitate.
Am trăit ani de zile un vis sperând că mă vei cuprinde din nou cu braţele tale lungi şi puternice și că mă vor acoperi aceleași emoții. Întâmpinam fiecare zi cu inima batându-mi în ritmul numelui tău. Îmi repetam în gând imaginea ta, timbrul vocii, privirea trufaşă aţintită spre mine, gustul de tutun al limbii tale când mă săruati, nu cumva să uit vreun detaliu. În ciuda eforturilor mele supraomenești de a te îngheța viu în amintirile mele, s-au naruit toate speranțele peste mine.
Sufletul meu chinuit zace acum în comă întins pe un pat de spital, cu tuburi prin care curge ser în vene. Corpul rămâne fără forță și sistemul meu imunitar scade cu fiecare minut. Nu pot alunga din cap gândurile despre tine și nici starea de greață care pleacă din stomac.
Nu mai suport oamenii din jur, nu suport zgomotul, întrebările, cafenelele în care pierd bani, lacrimi și timp. Oamenii îmi amintesc de tine. Te caut în fiecare zâmbet, în fiecare aromă de parfum bărbătesc. Tu nu ești nicidecum acolo unde caut eu iubirea. Probabil te ascunzi în camere slab luminate într-un bloc care miroase a bătrânețe și liniște. Te aştepţi să te caut în fiecare gaură de şarpe sau să prind pământul de picioare şi să îl întorc cu susul în jos, poate-poate o să pici dintr-un buzunar.
Dar s-a terminat. Nu meriţi atât de multă trudă din partea mea. Vreau să mă cauţi tu acum. Eu am primit destule săgeţi în piept luptând pentru atingerile tale. Nu îţi mai pun în palmele făcute căuş toată viaţa mea, toată puterea aripilor care mă poartă în zbor. Nu faci nimic să le meriţi... aşa cum, de fapt, nu ai mişcat niciun deget niciodată.

Tot ce scriu e pură ficţiune. Trebuie să evadez din mintea mea, din rutina zilnică şi să mă arunc în braţele cuiva. Prin vise. Trebuie să păstrez intactă masca adevăratelor frământări interioare, masca motivelor reale pentru care scriu, pentru care simt, pentru care plâng.
Îmi doresc o familie. O familie adevărată...

Nu ajung cuvinte

Lucrurile încep să se aşeze în sufletul meu. Mă simt puţin mai ''mare'', poate mai liberă. Am început să izgonesc din viaţa mea oameni pe care îi răneam fără să vreau şi alături de care nu mai aveam aceeaşi strălucire. Cine păstrează la infinit o pereche oarecare de pantofi stricaţi sau care nu se mai potrivesc cu mărimea piciorului crescut între timp? Aşa e şi cu oamenii: îi las în urmă pe cei care nu se modelează după nevoile mele. La ce bun o lista luuuuuungă de nume în agenda telefonică dacă atunci când am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin toţi sunt prea grăbiţi şi ocupaţi cu ale lor?
De ceva timp mi-am consolidat atât de bine sistemul de autoapărare încât nimeni nu mă mai lasă fără părţi din suflet, nimeni nu lasă urme de paşi pe inimă şi nici praf de amintiri pe artere ca dorul să îmi poată infecta întregul corp. Aşa numiţii PRIETENI nu înseamnă defapt nimic, pentru că nu asta e prietenia. Prietenul e cel care cade lângă tine atunci când nu te poate ridica; aşa văd eu lucrurile, deşi poate că le văd greşit.
Nu mai investesc în oameni, investesc în mine. Am ajuns la concluzia că eu sunt centrul Universului şi merit să fiu tratată ca atare. Plătesc cu monedele care mi se oferă. A devenit prea scump şi prea mare efortul de a încerca să schimb refuzurile cu mulţumiri; sau reproşurile cu zâmbete; sau atacurile cu plecăciuni de pace şi respect. Nu consider că fiecare palmă primită trebuie întoarsă dar nici nu o să întorc şi celălalt obraz. Nici distrugerea sau răzbunarea pe cei proşti nu e o soluţie. Nu pot pretinde să primesc iubire când la celălalt în torace e doar o bucată de carne cu funcţii  vitale, un simplu organ intern... Dar indiferenţa taie în carne vie. De aceea eu nu întorc pălmi, eu întorc spatele. Pe alocuri mai ofer şanse unora care îmi sunt dragi încă. Le pun în faţă şanse de redresare. Le dau timp de schimbare în mai bine. Dar am cam ajus pe fundul sacului - şi aşa micuţ.
Aştept oameni pe care să îi iubesc din tot sufletul. Aştept PRIETENI fără de care nu aş avea sens. Aştept să mă conving de loialitate, de iubirea care mi se oferă, de fapte reale, apoi poate intra în discuţie încrederea pe care o am de oferit, dragostea cu care voi muri pentru camarazii mei.
Până atunci voi rămâne îngheţată şi de neatins. Până atunci îmi voi purta cu grijă şi mândrie armura care îmi ţine sufletul departe de trup. Până atunci voi păstra neatinse de bueze străine buzele mele care vor şopti linişte şi iubire doar celui care va avea cele mai bune urechi de auzit.

Pune strajă puternică sufletului tău, dar nu lăsa creierul să se simtă stăpân. Păzeşte cu sârguinţă echilibrul celor două forţe şi împleteşte-le cu experienţă şi fericire. Nu merge niciodată pe marginea prăpastiei când e vorba de sentimentele tale. Nicio avere pierdută nu se compară cu pierderea puterii de a iubi.
Pace !

...

Cred că datorez nişte scuze cititorilor mei care mă întrebau şocaţi ''De ce blogul tău figurează ca BLOG ŞTERS? Unde ţi-a fost capul când ai apăsat pe acel buton?'' Printre cititorii mei fideli se numără şi mama. Mă simt nevoită să îi mulţumesc aici pentru susţinere şi încurajare. De asemenea datorez mulţumire şi oamenilor speciali care m-au îndemnat să scriu, mai ales M. care s-a oferit a-mi fi ''blog personal'' spunându-mi că îi pot scrie şi că va păstra tot exact în aceeaşi formă. Mi s-a parut foarte amuzant, dar totuşi o soluţie de luat în calcul.

Nu mi-am făcut (re)intrarea aşa cum v-am obişnuit până acum. Am ezitat destul de mult în continuarea activităţii pe acest blog. Poate şi din teama de un continuu insucces la public. Nu am înţeles niciodată de ce am această nevoie nebună de oameni şi părerile lor, laude sau critici subtile. Teoretic scriu din pură nevoie de descărcare pentru a face loc zilelor mai bune. Mereu aud ''Ce conteză dacă eşti sau nu cititiă? Doar tu scri pentru tine, nu pentrru ceilalţi.''. Greşit! Eu scriu pentru mine şi pentru oameni; fără voi, cei care mă citiţi Endless Storm nu ar exista, de asemenea nici Larisa Gabriela D. Nimic nu îmi vindecă sufletul mai bine decât plăcerea de a-mi tasta gândurile ca mai apoi să le fac cunoscute unor necunoscţi. Poate nevoia asta e din cauza persinalităţii mele extravertite. Poate e din dorinţa de a primi compasiune...
Cred că acum ar trebui să spun motivul pentru care am şters blogul pentru o vreme... Ei bine, habar nu am. Am acţionat la un impuls de moment, la furie şi poate dezamăgire stârnite de câteva sfaturi nevinovate din partea anumitor persoane. Să nu se înţeleagă greşit: nu învinuiesc pe nimeni; dacă e să arunc mortul în curtea cuiva aş putea să îl bag direct la mine în casă. Ideea e că imediat după ce am dat delete unui trecut plin de sentimente şi trăiri intense am devenit paranoică cu mine însumi. Nu îmi găseam locul, am intrat în colaps... Apoi am simulat starea de bine. Sunt profesionistă când vine vorba de mimarea fericirii.
Zilele trecut încercam să îmi încep să postez pe un blog sub protecţia anonimatului. Cred că o minune a facut să se deschidă (nu ştiu cum) o pagină cu numele Endless Storm. Aveam în faţă un buton ''restaurează blog''. Buimăcită am dat click si bum: mi s-a arătat viaţa în rânduri scrise, exact aşa cum arătau înainte de a le şterge.

Bine v-am regăsit !

Oraşe goale

''Singura noastră scăpare: să rămânem toţi la mare''

Îmi e dor de mare. Aş da orice să pot evada din oraşul ăsta plin de maşini şi oameni răi. 4 ani la mare... Vă puteţi imagina? Eu visez cu ochii deschişi! Un pământ şi o apă pentru noi toţi... Apus pur, cuvinte dulci şoptite pe nisip, acorduri de chitară, nisip, foc de tabără, iubire, valuri, briză, cer, cort, râset, picioare goale... toate într-un singur loc. Toate la distanţă de un bilet de tren.

Explicații și mulțumiri

A nu știu câta oară am fost întrebată de ce s-a pus praful pe blog. Am dat același răspuns mediocru: nu sunt citită; de data aceasta am adăugat și că m-am săturat să îmi plâng nevoile în public, ceea ce e în foarte mare măsură adevarat. De fapt nu am mai scris din lene și frică. Încerc să mă tot ascund în mulțimea de oameni din jurul meu, să mă fac mică și să dispar. La prpriu vorbind, oricum nimeni nu ar realiza absența mea dacă ar fi să nu mai fiu vreodată. Prea puțini se bucură de mine prin preajmă chiar și ìn condiția în care încă sunt vie și nevătămată. Cum ai putea simți lipsa a ceva ce nici măcar nu ai avut vreodată? De la ultima postare până acum am simțit nenumărate tornade în suflet, dar am văzut și cerul înstelat uneori. Acum încerc să dau jos scutul ăsta de protecție care trăiește prin mine. Nu mai am nevoie de el, dar se pare că e târaziu. Mult prea târziu. Ca om, când încerc să mă apropii de oameni, se activează automat sistemul de autoapărare și se formează un zid invizibil, indestructibil între mine și lume. La început era groaznic de plăcut, apoi doar liniștitor, iar acum asta mă îngrozește. Îmi pierd ușor ideile, mă consum și îmi pierd răbdarea. Am aflat că nu sufăr de depresie așa cum crezusem de un an încoace, ci sunt "neînțeleasă în familie" (asta mi-a fost spusă de o anume D. M. o persoană care mă fascinează; are o putere a minții extraordinară). Nu pot face nimic altceva, decât să îmi duc la capăt acești doi ani de detenție care au mai rămas, să nu îmi mai plâng de milă și să accept lucrurile așa cum sunt. Nu mai are rost să fac pe super-eroul care luptă cu morile de vânt. O să ajung într-o zi să pierd și rămășițele salvate din mine cu atitudinea asta. Probabil nu sunt suficient de pasivă în esență. Vreau aici să aduc mulțumiri tuturor celor care mă citesc fără să îi rog eu să își dea cu părerea. Le mulțumesc în special lui Ș(scumpul meu prieten virtual care are atât de multă grijă de mine total necondiționat), lui D. (care m-a surprins spunându-mi astăzi că a tot așteptat o nouă postare și care e mult prea înțelegător), lui M. (care mă suportă fără să îmi reproșeze vreodată ceva legat de sarcasmul, exagerarea și uneori indiferența mea), lui I. (pe care nici acum nu reusesc să-l înțeleg cum de nu a fugit din preajma mea), lui M. (care mă ceartă că nu sunt în stare să urc până la etajul 2 pe motiv că "tavanul e prea jos"), lui A. (care mi-a iertat fiecare cuvânt urât și și-a călcat pe orgoliu), celor din O.T.S (alături de care am avut cel mai frumos Crăciun și cele mai frumoase momente). Vă mulțumesc pentru că sunteți acolo unde am nevoie de voi!

Dragostea lui

Uneori nu ajunge să îl prindă de aripă şi să urmeze acelaşi drum cu el. Trebuie să îl mai lase să zboare şi să descopere necunoscutul. E de datoria ei să deschidă din când în când porţile sufletului în care îl ţine captiv şi să îi dea avânt. În caz contrat s-ar sufoca din cauza parfumului pe care îl emană dragostea ei. Îi e teamă că îl va pierde, că nu se va mai întoarce şi mai ales că nu o să afle care a fost greşala ei; asta se numeşte NEÎNCREDERE. Încă nu îi simte iubirea aşa cum el o dăruieşte. Ştie doar că e al ei, că e un fel de bun personal şi că trebuie să apese butonul potrivit iar el funcţionează după bunul ei plac.
Îi e prea teamă de trădare. Aripile lui au început să ruginească  de când nu le-a mai scos în soare. O iubeşte prea mult pentru a-i trece vreodată prin cap să evadeze. Îşi acoepră ochii verzi în faţa ei şi nu o lasă să îi vadă dorul de aer proaspăt. E cel puţin ciudat cum un om trist poate să acopere buzele ei cu fericire la fiecare sărut. De i-ar ajunge bucuria ei... De i-ar alimenta asta inima cu putere de a bate....
Spera ca măcar lângă ea să fie liber. Toată copilăria lui chinuită credea că o să fie ştearsă, la fel cum ştergi cu buretele creta de pe tablă, doar auzindu-i vocea. S-a înşelat. Dar nu regretă nimic.

Când o să o întâlneşti, să-i spui să îi dea drumul. Cu siguranţă o să se întoarcă la ea. Nu poate respira fără CO2-ul care iasă din plămânii ei.

Nimeni Altu' - Lupta

Înainte, marş !!!

Mi se învârt în cap mii de fraze dar nu pot rosti una cu voce tare. Pur si simplu cuvintele mi se opresc în vârful buzelor şi nu le pot pronunţa. Atacurile de panică au revenit. Căderile nervoase la fel. Imaginea ta pe care o port în minte şi depresia cu care mă tot confrunt sunt tot mai grave. Mult mai grave decât ulrima oară. Te interesează asta? NU, pentru că sunt prea tristă să mă asculţi. Ultima oară când am vorbit mi-ai spus să fac ce vreau în legătură cu NOI ăsta tras de păr. Se vede clar că îl forţăm să existe, deşi nu mai e întreg de iarna trecută, cul puţin.
Habar nu am care e scopul tău. Sau al meu. Nu ştiu ce mai vreau de la tine. De ce aş mai vrea ceva? M-ai distrus mai mult decât era cazul. Orice mi se întâmplă acum nu vezi că dau vina pe tine? Cu toate că în mare pare tu nu ai nicio legătură cu viaţa mea ascunsă printre ruinele Universului. Mi-a intrat în instinct să o fac. Cu fiecare zi tristă din viaţa mea, mai trag o linie neagră în dreptul numelui tău. Poate aşa mă pot convinge într-un final că am destule motive să te urăsc şi să îţi spun să încetezi să mă mai cauţi. Dar dacă mă gândesc bine, şi acum aş putea să o fac. Nu mai dai niciun sens. La nimic. Doar locul rămas gol în sufletul meu e o dovadă concretă a faptelor tale.
Ştii că oricât am încercat să umplu neiubirea cu iubire pentru altcineva nu am reuşit? Şi tu încă mai ai tupeul să mă suni şi să îmi spui: ,,E vina ta. Tu nu mă mai vrei''. Câte motive îmi dai acum să nu îmi fie teamă?
Nu are rost să mai înşir gândurile despre tine. Nu pot nega faptul că exişti, pentru că eşti pretutindeni, în fiecare gest al meu, în fiecar cuvânt, în fiecare cântec, peste tot! Dar nici nu pot să continui aşa.
M-am decis: de azi te urăsc. De azi nu mai ai nimic bun şi nici nu ai avut vreodată. De azi... o las baltă cu sentimentele. Renunţ la ele. Dacă funcţionează asta cu ceilalţi, de ce nu ar merge şi în ceea ce te priveşte?
Oficial îţi declar URĂ ŞI RĂZBOI! Iar eu nu pierd niciodată. Nici măcar îm faţa ta. Gata cu momentele în care mă topeam sub privirile tale.
Înainte, marş!!! La luptă!

Reîntoarcere în prezent

Îngheţ în acelaşi ger. Tema povestirii şi personajele au rămas relativ aceleaşi; firul narativ s-a schimbat. Mă învârt în jurul cozii şi mă mulţumesc să îţi spun că mă distrgi, că ei toţi mă distrug. Tu încă te vezi erou şi spui că doar noi suntem de neînvins. Mă acuzi că mă complac în situaţia asta. Poate că şi aici ai dreptate. Eu scriu povestea. Şi o scriu în defavoarea mea. Aş putea să schimb ficare cuvânt. Dar îmi e prea greu să mă revolt. E mult mai comod - DA!! asta e: comodotatea!!!... E mult mai comod să rămân suspendată în timp printre acelea frustrări şi gânduri mai mult sau mai puţin neortodoxe. Dau vina pe haosul organizat de alţii.
Am viaţa condusă şi îmi e frică să ies de aici. Ştiu că asta mă duce spre pieire. E drumul lent şi sigur spre sinuciderea sufletului meu îmbâcsit de scârbă şi nelinişte. Sforile de care atârn ca o păpuşă sunt prinse de atât de multe maini... Ameţesc şi cad la pământ. Cad pradă neîncrederii şi tristeţii pe care mi-o invoc cu buna ştiinţă.
Pentru ce sau pentru cine toate astea? La ce bun? La ce bun tot ce trăies de atât de mult timp? Am tot zis că mă lepăd de lume. Dar nu pot. Pur şi simplu nu reuşesc. S-a întors A. Nu credeam că mi-a lipsit atât de mult după cum m-am bucurat când am văzut-o venind spre mine. Până şi ea s-a convins că nu ajunge nicăieri dacă are orgoliu în faţa mea; am eu prea mult. Şi acum e aici, lângă sufletul meu. Ea a înţeles. Dar alţii nu înţeleg.
Îmi pare rău. Magia a dispărut cu totul. Nici măcar braţele tale nu-mi ajung. Totul e inutil.Vreau afară, vreau să plec de aici cât mai departe, să vin  în vizită o dată la două weekend-uri, să trag singură de sforile mele.... Să nu mai am frustrări şi depresii...
Care e distanţa dintre TRECUT şi PREZENT? Niciuna! Aici am fost şi tot atici sunt. Mă plimb doar pe linia aceluiaşi cerc. Nu plec nicăieri. Nu pot, nu că nu vreau!

La revedere, umbre ale naşterii mele inutile.

I'm fine. I'm just not happy.

Îmi răscolesc sufletul a nu ştiu câta oară. Mă împiedic iar de vise şi cad. Mă las cuprinsă de vraja lor, ca şi cum nu le-aş cunoaşte puterea distructivă. Tot spun că nu mă mai întorc la ele. Sunt prea tristă pentru a-mi permite luxul să visez. Dar totuşi o fac. Din tot sufletul. Cu toată forţa.
Caut foc în şemineu într-o casă în care miroase a TINE. Sau îţi caut mâna printre aşternuturi, dimineaţa. Sau îţi ascult bataile inimii în timp ce te joci în părul meu. Sau mă pierd în cămaşa ta când îmi aduci micul dejun la pat. Sau mă săruţi părinteşte pe frunte când simţi că adorm în braţele tale. Sau îmi ştergi cu buzele picăturile de ploaie de pe obraji.
Şi izbucnesc în plâns. Mă uit în jur şi tu nu eşti. De fapt nu există niciun ,,tu''. Aici e gol şi pustiu şi rece. Visez. Delirez. Mă las condusă de iluzii şi dorinţe, căutări, doruri. Şi mor încet. Spun asta de fiecare dată şi încă supravieţuiesc. Tot mai greu ce e drept. Dar încă respir. Nu a încetat nimeni din viaţă doar din neiubire, nu? Cred că nu deşi, nu e deloc imposibil. Mi se pune o greutate pe piet şi respir greoi. Tremur din toare încheieturile şi plâng. Iar visul se derulează încă pe retinele mele. Mă năruie cu totul. O să se schimbe destinul meu într-o căsuţă din vârful unui deal? Nu îmi dau seama de ce mă amăgesc cu asemenea poveşti.
Timpul din clepsidră se scurge. Ticăitul infinit al ceasului de lângă pat mă scoate din minţi. Mă întreb dacă aş avea curaj să te prind de mână dacă mi-ai promite că o să zburăm împreună. Cred că nu. Îmi e frică de crăp. Îmi e frică de faptul că ceea ce îmi doresc s-ar putea să se împlinească. Şi la fel de frică de neîmplinirea iluziilor mele. Mă întorc în acelaşi punct depresiv. Acolo unde am fost lăsată de două braţe calde şi lungi.
Adevărul e că nu vreau să te rănesc. Niciodată. De ce ai plăti tu pentru că decizi să mă iubeşti? La urma urmei eşti tot un suflet rătăcit, aşa ca mine, dacă alegi să-mi stai alături. Chiar şi aşa, pentru putin timp. Eu mă pierd în gânduri. În cuvintele tale pe care cred că mi le-ai şopti dacă ai fi aici, acum.
Fie-ţi groază de mine! Fugi dar, rămâi lângă inima mea!

What the fuck does "friendship" mean?

A trecut ceva vreme de când tot încerc să îmi adun gândurile în cuvinte. Nici acum nu îmi e prea simplu dar, sunt prea plină de toate. Ar trebui să vezi neliniştea mea, nu să o citeşti aici. Ştiu asta prea bine. La fel cum ştiu că tu îţi treci ochii pe aici, deşi spui că nu îţi pasă, că doar un inconştient îşi injectează tristeţea mea în vene. Şi câte altele ai mai zis...
Dar te-ai gândit vreodată că s-ar putea ca eu să nu mai dau doi bani pe tot? Nici pe tine, nici pe A., nici pe supărările lui M. Mi-a cam ajuns. Sufletul meu cedează în curând dacă nu mă opresc aici. Iar dacă îmi e ruptă inima în mii de bucăţele, nu înseamnă cu pot iubi mai mult cu fiecare dintre ele. E doar ultima speranţă năruită. De aceea rămân sus mereu pregătită de atac.
Îmi pare atât de rău că m-am lăsat călcată în picioare de aceşti buni prieteni, că le-am dat şi ultima firmitură de fericire şi încredere, că le-am găsit scuze mereu. Nu trebuia. Nu trebuia nici să te ascult pe tine, Ada, când m-ai încurajat să îi susţin cu toate forţele mele. E şi vina ta! Dacă mă gândesc mai bine, e doar vina ta. Tu îmi eşti raţiunea, iar eu sunt simţirea. Trebuia să lupţi mai mult cu mine. Ştii că în instanţă mereu ai avea câştig de cauză. Dar nu ai mers aşa departe. M-ai lăsat să cad pradă inimii.
Acum nu mă mai păcăliţi voi pe mine. Ştiu cum să îmi joc cărţile. O să calc şi peste cadavrele voastre şi puţin mă va durea... Pe voi v-a durut? Nici nu înţeleg de ce mă chinui să vă acuz, să vă dau explicaţii. Nu meritaţi nimic!

Because Of You