Am fost odată... doi

Am spus că nu mă mai întorc să imi iau resturile de suflet din mâinile tale, însa timpul îmi fuge de sub picioare şi mă lasă în urmă. Alergă spre tine şi te aduce alături de epava care am devenit. Îmi întinzi cald mâna şi îmi oferi tot ce ţi-a mai rămas din tine, din mine, din acel vechi noi. În loc să te privesc triumfătoare în ochi spunându-ţi "păstrează tu restul", schiţez un zâmbet şi te prind de mână. Sunt la fel de inconştientă ca prima, a doua, a treizeci şi cinci-a oară când tu şi timpul aţi complotat împotriva mea.
Cândva vă vedeam pe amândoi asemeni unor zei protectori. Odată cu apusurile şi răsăriturile - tot mai dese şi nejustificate - ale iubirii noastre, cred că a dispărut orice tresărire a sufletului meu.
Acum nu ştiu din care unghi mi se dezvăluie adevarul despre tine şi timp. Tot ce stiu e că sunteţi altiaţi şi că eu sunt aproape imună la tot jocul vostru de-a distrugătorii de minţi lucide. Timpul meu e de mult de partea ta, iar eu am îngheţat complet.
Inima mea merita mai multă atenţie şi îngrijire decât voi. Mi-am dat seama târziu că au trecut prea multe gloanţe prin ea. V-am lăsat să vă jucaţi cu mine dupa bunul vostru plac. De aceea doar eu port plumb în acea rădăcină a existenţei mele ce-mi pulseaza în cutia toracică.
M-am convins că nu eşti îndeajuns de important încât să fiu nefericită în absenţa ta. Am fost oribită de minunăţia gesturilor tale. Am fost îmbătată de curiozitate, dorind să îţi cunosc în detaliu întraga fiinţă. Te-am lăsat să mă răneşti doar să te fi văzut cum te întoriceai şi îmi alinai sufletul chinuit. Am trăit multă vreme cu impresia că şi tu mă iubeai cel puţin la fel de mult cum te iubeam eu. Refuzam să cred că acţiunile tale au fost definite doar de orgoliul masculin din tine. Şi am greşit îndrăgostindu-mă de masca pe care o afişai.
Acum nu îmi mai permit luxul să calc strâmb. Orice gând de a mi te oferi toată - cu inima, nu cu trupul - îmi va fi fatal.
Deşi te-am luat de mână, mergem pe drumuri separate. De acum trăim împreună doar tristeţile, doar momentele pline de paranoia şi lacrimi. Ne oferim adăpost reciproc: tu sub aripa ta, eu la marginea sufletului mei incomplet. E vremea să suferi odată cu mine, să plângi cu lacrimile mele, să implori cum implor eu, să cazi odată cu mine. Nu meriţi fericirea mea iar eu nu am nevoie de a ta. Delirul de plăcere, pofta de viaţă, muzica inimii mele, pe toate o le împart cu altcineva. Trebuie să se bucure alt EL de lumina ochilor mei. Picăturile sfinte de ploaie nu le mai prindem impreună în unirea buzelor noastre. Eşti prea păcătos, prea nemilos pentru o asemenea atingere.
Observi că nu mai zâmbesc la gustul dulce-amarui al limbii tale? Te muşc până îţi dau lacrimile şi ai impresia că încep un joc (un joc erotic poate), dar îţi dăruiesc cantitatea de durere pe care mi-o oferi şi tu. Nu mai schimb monedele cum o făceam cândva; îţi plătesc cu aceleaşi pe care le primesc din partea ta. Abia m-am vindecat de tine...

Happy tea time

Îşi apăsa cu degetele pe tâmple şi a început să le maseze uşor. Starea de tensiune din vene i se elimina încet odată cu respiraţia regulată şi greoaie. La creierul ei ajungea din nou oxigen iar pe retine a început să distingă forme şi culori. Se afla singură la o masă din acea cafenea selectă din centrul oraşului cu două ceşti de ceai în faţă.
Cu ceva timp în urmă era şi el acolo; erau ei reci şi goi de orice sentiment. Ea ştia că acela e sfârşitul însă spera să îl prelungească la infinit. El se afla acolo doar pentru a pune punct cât mai repede. Nu dorea să se umilească mai târziu în faţa unei femei; l-ar fi năpădit plânsul pentru că nici lui nu îi era uşor.
El o aştepta deja acolo jucându-se cu linguriţa în ceaşca de ceai de mentă. Repeta în gând aceleaşi replici pe care le spusese în oglinda din baia restaurantului, la servici sau în timp ce îşi făcea duşul de dimineaţă. Le repeta de zile întregi şi era sigur că o să uite tot când ea îi va arunca o privire plină de dragoste şi că se va simţi vinovat pentru gândul de a o părăsi.
Ea a intrat tremurând, ţinând în mână geanta elegantă tip diplomat. De la birou a mers pe jos până la locul stabilit pentru întâlnire. Nu era în stare să conducă. Deşi nu i-a spus nimic la telefon, ea îl cunoştea prea bine încât era imposibil să nu îşi fi dat seama că s-a plictisit şi dorea ceva nou. A deschis uşa cafenelei cu indiferenţă spunându-şi că de acea dată nu va plânge în faţa acelui bărbat, nu va încerca să-i ceară vreo explicaţie şi nici nu îl va opri. Se înfiora doar când se gândea la cantitatea de forţă de care avea nevoie. S-a apropiat de masa lui cu zâmbetul pe buze aşa cum făcea mereu. L-a sărutat uşor pe frunte fără să lase urme de ruj.
El nu îndrăznea să îşi ridice privirea de la ceaşca de ceai încă plină. Atitudinea ei drăgăstoasă ca întotdeauna îl omora pe dinăuntru. Observându-i agitaţia a cuprins-o un val de mulţumire prostească. S-a aşezat, nu lângă el aşa cum obişnuia să o facă, ci pe scaunul paralel cu al lui. Primele ei cuvinte au fost ,,un ceai de lămâine, vă rog'' adresate chelner.ului. Mâinile lui au început să tremure la auzul vocii ei atât de liniştitoare. A scos un pachet de ţigări din buzunarul sacoului sprijinit de spătarul scaunului. A scos o ţigară din pachet şi a aprins-o, deşi se afla într-un spaţiu destinat nefumărotilor. Fiind un om infuent din oraş nimeni din personalul localului nu a îndrăznit să îi facă observaţii. În schimb femeia din faţa lui nu s-a putut abţine de la comentarii.
Ea: Nu ar mai fi trebuit să faci asta, cu atât mai puţin aici.
Privea cum îi tremura în mână acel băţ umplut cu tutun şi cum fumul se împrăştia în formă de zig-zag în toată încăperea. Ea şi-a primit între timp ceaiul pe care îl comandase. Cele două arome se combinau ameţind-o şi mai tare. Se simţea bine văzându-l cum se chinuie, crezând că e de moment şi că i-ar fi trecum imediat ce ar fi plecat de acolo.
El: Am nevoie de o pauză.
Era pentru prima oară când îl auzea vorbind de când s-au întâlnit. Vocea lui nu suna grav. Era mai degrabă seacă şi nu putea citi nimic în ea: nici remuşcare, nici tristeţe, nici împlinire; nimic. Ea nu se aştepta la ceva atât de direct. Credea că el va ocoli mult subiectul lăsându-i timp să se acomodeze cu ideea. Nu mai era la fel de calma şi începea sa simtă şi ea agitaţia lui.
Ea: Aceasta e decizia ta?
El: Nu. E dorinţa mea.
Pentru prima oară îl simţea departe. Simţea cum el i se rupe din suflet şi o lasă doar cu jumătate de inimă. La fel simţea şi el. Începea să regrete că a pornit acest război împotriva propriei vieţi. În acel moment, rostind acele cuvinte seci a realizat că fără ea el nu există. Nu putea să se dea înapoi. Relaţia lor a devenit una platonică, o vedea tot mai rar zâmbind din suflet şi o simţea tot mai nefericită. Ea nu îi mai suporta atingerile, respiraţia, cuvintele. Tot ce îi mai lega era pura obsesie. Pe alocuri a mai rămas iubire acoperită de praf. El a fost cel care a dat dovadă de maturitate. Era conştient că nu s-ar fi schimbat nimic în mai bine, că ar supravieţui şi pe drumuri separate, că ea avea nevoie de ceva mai bun şi de mai multă atenţie.
Ea: Nu o sa te întreb de ce vrei să pleci. E clar că ai nevoie de ceva ce eu nu îţi pot oferi. Vreau să fii fericit.
Cuvintele acelea l-au doborât cu totul. El nu îi putea oferi ei ceva mai bun, însă nu a contrazis-o. I-a amorţit întregul corp. Nu-şi mai simţea nici carnea şi nici oasele. Nu mai tremura. Nu îi era cald sau frig. A şi uitat de ceaiul deja răcit în cupă. Privea în gol.
Ea se simţea ca şi cum întregul cer i-ar fi căzut în cap. Spre surprinderea ei încă făcea faţă acelei greutăţi.
El (printre lacrimi): Vreau ca şi tu să fii fericită. O să îmi lipseşti...
Spunând astea s-a ridicat, şi-a luat sacoul, a sărutat-o delicat pe frunte lipindu-i apoi capul de pieptul lui pentru câteva secunde, i-a întors spatele şi a plecat fără să privească în urmă, plângând. Ea nu i-a observat lacrimile pentru că nu a avut curaj să îl privească I-a urmărit umerii laţi îndepărtându-se de masa la care se afla. Când el a ajuns de partea cealaltă a uşii ochii ei i s-au umplut de lacrimi.
Nu a izbucnit în plâns cum se aştepta. A rămas minute întregi privind uşa după care mintea i s-a cufundat într-o lumină ciudată. Se simţea ca şi cum ar fi început să intre în comă. În stomac avea o sentaţie de greaţă. Ameţea.
,,Vă simţiţi bine?'' a trezit-o vocea chelnerului. A râspuns afirmativ, aproape mecanic. Şi-a prins faţa în palme şi a mai rămas în cafenea câteva ore. Încă nu şi-a revenit din amorţeală dar s-a ridicat, a plătit consumaţia neaşteptând să i se mai aducă nota de plată la masă şi a plecat. Nu s-a îndreptat spre parcarea companiei la care lucra. A mers pe jos până acasă în ciuda distanţei destul de mari şi a pantofilor care au început să o incomodeze. Praful de pe străzi, căldura de august, îmbrăcămintea formală şi incomodă, plecarea lui, au copleşit-o. S-a pus în pat fără să facă duş sau să îşi schimbe hainele cu care a stat îmbrăcată mai mult de doisprezece ore. A adormit cu gândul la umerii lui.
,,De mâine va fi totul diferit...'' a fost ultimul ei gând.

Linişte-n vârf de munte

E timpul să trăiască pentru ea. Trebuie să simtă sângele care îi înfierbântă venele şi să vadă viaţă în orice stâncă. S-a decis sa lase în urmă marea care se sparge de mal. Pleacă spre munţi. Urcă spre oameni şi păduri. Îşi goleşte plămânii de acel aer umed şi sărat. E sătulă de agonie, de scoici moarte şi pescăruşi; o enervează sunetele stridente pe care le produc păsările marine. Vrea să vadă vulturi. Îi e atât de dor să simtă razele de soare în bătaia vântului răcoros. A pierdut atât de mult din viaţa asta ascunzându-se în furtuni de nisip. Mai bine s-ar fi călugărit decât să îmbătrânească pe acele ţărmuri.

Îşi adună puţinele lucruri pe care le are cu ea. Aproape îngropat în nisip, trage lănţişorul de argint, îi scote medalionul pe care îl aruncă în mare, apoi işi prinde bucăţica de argint  în jurul gâtului subţire. Mereu va ştii că a fost ceva agăţat de acel lănţişor, însă nu va fi nevoită să poarte greutatea amintirilor cu ea. Lasă trecutul acolo în spuma acelor valuri şi se îndreaptă spre înălţimi. Mai arucă o ultimă privire spre vapoarele din larg şi îşi şterge lacrimile pe rând. E conştientă că nopţile i se vor umple visând ceea ce acum lasă în urmă. La fel de bine ştie că amintirile nu s-au şters odată cu aruncarea medalionului. O sa fie sus. O să fie pe nori. O să alerge cu căpriaorele pe care le-a vatuz doar în filme, atunci cand încă o ţinea tatal ei pe genunchi iar mama îi punea în mâini o cană cu ciocolată caldă.

Se urneşte cu greu din loc şi face încă un pas. Apoi altul. Urmează alţi zeci de paşi tot mai apăsaţi şi grăbiţi. Simte nisipul fierbinte sub tălpi şi îşi spune că are nevoie de o pereche de păpuci pentru munte. Se apropie de port şi îi fulgeră un gând să se îmbarce într-un vapor şi să plutească spre oraşul din care a fugit. Îi e dor să-l caute pe acel el special; unicul el care contează. O surprinde şi pe ea că îl mai poartă în suflet după atât de mult timp în care i-a dus dorul. Vrea să mai treacă prin livezile din spatele case bunicii ei. Renunţă. Pleacă spre munţi!

Ajunge în port. E mulă agitaţie în jur. Femei cu copii în braţe aşteptându-şi soţii marinari, turişti şi comercianţi de stradă. Soare foarte puternic şi căldură sufocantă. Zăreşte la vreo 20 de metri un om cu mai multe hărţi în mână. Se apropie de el. Nu pare mai bătrân de 30 de ani. E îmbrăcat lejer: o pereche de pantaloni albi, subţiri şi un T-shirt în carouri de culori deschise. E la mai puţin de un metru distanţă. Stă cu nasul în hărţile lui şi nu o observă.

            -M, m, m, m mă scuzaţi… spune ea apropae şoptind.

Bărbatul îşi ridică privirea. Ochii lui o pălesc asemeni unui bici. Sigur îi confundă! Din cauză caldurii minetea îi joacă feste! E imposibil ca după nouă ani în care s-a decis să fugă orinde numai să îl lase în urmă, să nu aibă posibilitatea să îl caute şi să nu îi lase nici lui măcar o portiţă spre durumul ei… e imposibil să îl reîntâlnească în acest port. Pâmântul îi fuge de sub picioare şi simte cum i se taie genunchii. Uită pentru moment că dorea să îi ceară să îi indice drumul spre munţi. Doreşte să fugă, dar e prinsă parcă în faţa lui.

            -Cu ce vă pot ajuta? o întreabă el. Vă simţiti bine?

            Se ridică de pe bancă şi îi pune mâinile pe umeri. Ea, micuţă şi fragilă cum e, se cutremură din totate încheieturile. Vocea! Vocea lui e parcă vocea aceea de care s-a ascuns. Sigur ar fi recunoscut-o şi el pe ea! Îşi priveşte picioarele desculţe. Nu are curaj să caute pe faţa lui inicii. Nu poate să se uite la expresia lui, să o analizeze. Rezultatul ar putea să fie fatal pentru sufletul ei.

            -Vă ofer o sticlă cu apă?

            În timpanele ei vocea lui răsuna acum ca un ecou. Era el! Doi oameni nu pot avea aceeaşi voce şi privere. E tot ce rămâne neîmbătrânit în trecerea timpului. Era chiar el, acolo în acel port, cu câteva hărţi în mână chiar în momentul în care ea avea nevoie să afle un traseu.

            -Vreau să ştiu cum să ajung în munţi.

            S-a speriat ea însăşi de tonul ei atât de grav. El o prinde de încheietura mâinii şi o ajurtă să se aşeze pe banca pe care stătea el mai devreme. O lasă acolo şi pleacă. Amalia încă e ameţită. Nu reacţionează în niciun fel. Viaţa i-a oferit ceea ce a dorit atât de mult tocmai când s-a convins că nu are nevoie de el. I l-a scos în cale doar pentru a putea trăi încă nouă ani cu o amintire a lui mai recentă.

            Până să-şi continue gândurile el s-a întors şi i-a întins o sticlă.

            -Bea asta. O să îţi facă bine. Sigur starea ta se datorează căldurii. Nu ar fi trebuit să pe plimbi la ora asta fără puţine lichide la îndemână.

            Ea nu se plimba. Ea evada. Mergea în partea cealaltă a lumii. Mergea în munţi!

            Duce însă sticla la gură şi odată cu apa rece îşi înghite şi gandurile. Pară sângele iar îşi face loc în venele ei şi simpte bătăile inimii.

            Tăcere câteva minute. Amalia priveşte marea şi simte ochii lui aţintiţi spre ea.

            -Spuneai că vrei să ajungi în munţi. Nu te mai fascinează marea?

            -Ba da, dar am nevoie de oameni şi păduri.

Abia izbutea să îşi mai ţină ochii deschişi. Privea în continuare vapoarele. O şuviţă de păr i se lipeşte de buzele uscate iar el o fereşte delicat. Aşa făcea mereu! Îi prinde uşor faţa între palmele lui masive şi i-o întorce spre el. Îi pune capul în poala lui şi îi mângâie şuviţele brunete cu reflexe aurii. Adorme liniştită. Prima oară adoarme de-adevărat în ultimii nouă ani.

Nu visează. Oare el o recunoaşte? Oare ştie că ea îl recunoaşte?

Se trezeşte pe bancheta din spate a unei maşini. Tot ce poată să vada prin gemurile maşinii sunt fragmente de stâncă şi păduri. El e la volan. În oglinda retrovizoare se văd ochii lui. Sunt fericiţi.

-Unde mergem? Întreabă somnoroasă.

-Suntem în munţi. În puţin timp va trebui să urcăm pe jos.

-Dar nu am echipament.

-După o anumită vârstă nu mai creşti. M-am gândit la asta pe drum. Echipamentele noastre sunt în geanta de la picioarele tale.

Metamorfoză finală

Am reuşit să-mi cresc aripi. Sunt mici, de o nuanţă gri cu stropi mov presăraţi pe întreaga suprafaţă netedă. Le privesc fascinată în timp ce le misc regulat în sus şi în jos. Sunt atât de graţioase... Fără să realizez mă îndepărtez de sol. Zbor! Chiar zbor!!! Sunt sus pe nori, la propriu. Mă arunc într-unul care are înfăţişarea unei stele. Nu mă susţine; cad cu o viteză inimaginabilă. Deci norii nu sunt din vată de zahăr ca aceea pe care o primeam la bâlciuri? Nu. Constat cu dezamăgire că sunt doar o adunătură de condens. Continui să cad până când îmi dau seama că în următoarele fracţiuni de secundă o să mă izbesc de pământ. Aripile mi-au îngheţat de frig şi au înţepenit. Închid ochii şi mă gâdesc la un singur lucru: îmi doream atât de tare ca ochii tăi să privească acest prim şi ultim zbor; mi-e dor de tine.
Corpul mi se loveşte puternic de ceva şi amorţesc cu totul. Îmi ridic pleoapele şi văd o mare pată de roşu înaintea mea. Ce caută o pată de roşu în rai? De ce nu a venit niciun înger să mă ducă spre judecată? Simt firicele de energie şi durere în aripi. Le mişc la fel ca prima oară privind în jos de această dată. Văd un disc galben, înconjurat de o panglică de bobiţe negre. Pata sângerie privită de sus are forma unui bol făcut parcă din petale. Atât cât pot cuprinde retinele mele sunt doar maci. În rai sunt maci? E prea pământesc... De ce ar avea fiinţele divine nevoie de flori? Probabil pentru a şi le împletii îngerii în aripi.... Un curent de aer mă plimbă deasupra mării de maci. Mă las în voia lui să mă poarte pe braţe unde-l duce gândul. De ce m-aş opune?
Succesiunea evenimentelor a fost atât de rapidă încât mi-a fost imposibil să le trăiesc. Nici acum nu trăiesc: visez irisurile tale. Mi-ar fi plăcut să ştiu în ce direcţie să zbor să pot ajunge la tine, să mă agăţ de vârful nasului tău ca apoi să adorm în breţele tale. M-ai fi lăsat undeva în iarbă, nu-i aşa? Eu nu mor; atâta timp cât trăieşti tu o să trăiesc prin tine.
Şi vântul se domoleşte. Spre sfârşitul experienţei mele încep să simt adrenalină în aripi. Cu cât soarele apune mai rapid, cu atât îmi doresc să rămân pe veci aici, deasupra mării de maci, cu gândul la tine. Într-o zi te-aş căuta doar să îmi mişc aripile pe obrajii tăi pe care odinioară îmi plimbam buzele.
 

Text scris la cererea lui Andrei !!! Dedicat. 

No title

          Ştiu că dacă te uit pe tine eu nu mai am nimic. Ştiu că nici nu pot trăi la nesfârşit cu amintirea ta dintr-o zi de iarnă. Am învăţat că e lumină în jur şi fără ochii tăi; acum deschid şi închid singură lumina, jucându-mă cu un întrerupător pe care mi l-am instalat pe o bucată din suflet. Acum ceva timp credeam că o să imi pierd minţile, că o să rămân fără oxigen şi o să implor zeii să te întoarcă din drum. Nu a fost aşa şi nu va fi niciodată. Aveai dreptate: dragostea mea pentru tine nu e atât de mare cum credeai, cum credeam. Nu e îndeajuns de mare încăt să depăştească bariera orgoliului. Am realizat asta după ce mă întrebam ore în şir de ce nu fac ceva să te caut să mă poţi găsi. Dar dragostea mea nu e nici suficient de mare încât să mai poată cuprinde pe altcineva vreodată, fără a mă gândi la cât din mine îţi aparţine ţie. Mi-e teamă de tine. Mi-e frică de sufletul tău îmbrăcat în haină de oţel. Uneori eşti aşa greu de atins... 

          Şi mai e ceva: nu eşti unic. În felul tău eşti la fel ca mulţi alţii. Cred că stă în natura voastă să ne faceţi să vă iubim şi apoi să plecaţi ca şi cum nu v-aţi fi oprit niciodată la noi. Nu judec pentru că nu am niciun drept. Tu în schimb ai tot dreptul să mă judeci dacă asta simţi. Eşti o parte mult mai importantă a existenţei mele decât eu a existenţei tale. Dar nu asta conteatză. De fapt nimic din tot ce am spus până acum nu contează. 

Ştii... de când te cunosc refuz să cred că eşti real. Am impresia că eşti o minunată închipuire, un fel de vis neîmplinit, care însă de ceva vreme a dispărut cu totul din somnul meu. Pe măsură ce eşti tot mai departe de mine în spaţiu şi timp, constat că te apreciez mai mult, că îmi doresc mai mult ca orice să te văd şi nu aş mai găsi scuze când ar trebui să îmi rup din timp pentru noi... Asta simt în condiţile date. Şi poate e mai bine aşa. Şi poate e mai puţin dureros când aripile tale nu-mi mai flutură sub gene. E mai bine că nu te mai privesc luându-ţi zborul şi nici palmele tale de sfânt nu-mi mai mângâie obrajii înfierbântaţi. 

          Şi încă mă învinovăţesc pentru faptul că te-am iubit atât de mutl, însă nu am ştiut cum să fac asta mai bine. Şi oricâte motive aş căuta să te urăsc pe tine, sfârşesc în a-mi găsi mie încă un defect, un motiv pentru care m-ai putea urâ tu. 

Oare mâine te-aş întâmpina cu braţele deschise?

I hate....

I hate the way you talk to me

And the way you cut your hair.

I hate the way you drive my car.

I hate it when you stare.

I hate your big dumb combat boots

And the way you read my mind.

I hate you so much it makes me sick.

It even makes me rhyme.

I hate it, I hate the way you’re always right.

I hate it when you lie.

I hate it when you make me lought,

Even worse when you make me cry.

I hate it when you’re not around

And the fact that you didn’t call

But mostly, I hate the way I don’t hate you,

Not even close, not even a little bit,

NOT EVEN AT ALL.

Şi cu toate astea adunate în aceeaşi cutie prăfuită, tot nu ai întors privirea nici măcar o dată, nici măcar după atât de mult timp. Am rămas acolo unde m-ai lăsat tu, în mijlocul Universului cu toate sentimentele în suflet. Te-ai întrebat vreodată de ce meriţi toate astea? Sau de ce nu le meriţi? Aş fi vrut să fie iar vara trecută. Aş vrea să fiu la mare; să fiu la mare cu tine. Aş vrea să... să nu te fi iubit niciodată şi să nu-mi fi sorbit ploaia de pe buze cu gura ta plină de foc. Aş vrea să nu-ţi fi simţit vreodată inima bătând lângă a mea şi nici mâinile-ţi reci pe pielea-mi fină. Aş vrea să nu te fi născut tu pentru mine iar eu pentru tine. Aş vrea să nu te fi născut în veci. Aş vrea să rămâi un mare nimic în golul pe care l-ai lasat în urmă, nu să-mi umpli singurătatea cu amintiri. Aş vrea să nu fi zburat cu tine de mână. Aş vrea să nu mai exite toamnă şi să nu mai plouă; astfel ar dispărea orice dovadă a existenţei tale.

And I still hate all those things about you.

10 iunie

A plouat toată ziua. Încă plouă. Picăturile reci m-au trezit, apoi mi-au dat energie. Acum îmi induc o falsă stare de somnolenţă. A fost o minunată zi de vară, ca acelea în care ne strecuram împreună printre picături. Nu îmi pot explica de ce ploaia îmi creşte aripi şi mă aruncă în văzduh. Poate şi asta e pentru că.... dar n-are rost să mă coplic cu presupuneri.
Şi mâine plec. Pe alt tărâm. Agitaţie, nesomn şi momente infinite de delir între patru pereţi. asta mă aşteaptă. Mă seacă într-un fel faptul că pentru a Nşpe-mia oară petrec nesfârşite ore pe scaunele incomode ale maşinii.
Dar nu despre asta vrea să vorbesc. Vreau să ştiţi cât mă bucur de binecuvântarea naturii. Mi-ar fi placut să stau într-o filigorie şi să citesc în timp ce ascultam ploaia. Sunt nerăbdătoare să descopăr ,,De ce iubim femeile'' iar astăzi ar fi fost o zi perfectă pentru asta. Mă sprijineam de bara infectă a autobuzului (vestita chestie galbenă pe care o detest) şi priveam afară. Cu was it a dream urlând din chestiile care-mi ieşeau şerpuind din urechi păream din alt film. Oameni urcau şi coborau la fiecare staţie. Multă circulaţie dar destul de puţini pietoni; toţi aveau umbrele. La ce-s bune umbrelel atunci când plouă atât de fin? E pură viaţă atât pentru suflet cât şi pentru trup, tot ce se întâmplă acum afară. E pură viaţă... iar eu o nebună care vorbeşte despre o pseudo-fericire şi baliverne, atunci când ţara moare de foame. Şi ce-i dacă ţara moare de fomane? Atât ne-a rămas: să ne imaginăm libertatea individuală şi să simulăm viaţa. ATÂT!!!

P.s Video de mai sus nu are legătură cu nicio urmă de praf rămasă în sufletul meu. Este azi 10 iunie şi nu te-am sunat să îţi spun la mulţi ani pentru simplul fapt că nu ASTĂZI, 10 iunie este ziua ta.

Forget about it

Şi de astăzi nu îmi mai pasă. Sentimentele de grijă inutilă şi vinovăţie s-au metamorfozat în pene din aripi de înger. Sunt atât de uşoare încât nici nu le simt cum îmi gâdilă sufletul. E ca şi cum orice lucru făcut cu scopul de a mă distruge ar fi o altă atingere a clapelor de pian. Şi e cel puţin ciudat cum persoane pentru care aş fi crezut că pot face înconjurul lumii cu tălpile goale, au ajuns să însemne un mare NIMIC. Nu vorbesc aici de fiinţele care mi-au rămas cu adevărat în suflet; lor amintirea le păstrează doar momentele de glorie pe care le-am împărţit în mod egal.  E vorba de acele suflete trecătoare, care lasă o urmă vagă pe retinele mele.

Sforile! La cine.s sforile !?

,,Ai de ales: să trăieşti momentele astea şi să te bucuri mereu în amintirea lor, ori să stai acasă şi să le scri pe o pagină de net şi să iţi plângi de milă că defapt totul e o iluzie şi ai da orice să poţi traii momentele acelea''.

Oare chiar am de ales?
Apocalipsa mea se desfăşoară datorită cui? Viaţa e vinovată? La ea sunt sforile sau la mine şi nu ştiu cum să trag de ele? Sunt un fel de roboţel care urmează tăcut regulile eronatei libertăţi? Aştept şi aştept degeaba. Caut ziua de ieri şi o pierd pe cea de mâine şi asta se întâmplă în fiecare AZI. Totul e un haos în care mă pierd. E ca un abis al distrugerii de sine, ca şi cum nu aş fi conştientă că e în joc propria mea raţiune. Încă vorbesc la trecut despre persoane care-mi sunt dragi şi trăiesc acolo, cu amintirea lor îndepărtată. Încă mă complac in rolul de marionetă manevrată de mâini murdărite cu noroi. Caut parcă diamante pe care nu le merit şi ŞTIU mai bine ca oricine că nu le voi avea niciodată. Speranţa moare ultima, dar până la urmă şi ea moare; prefer să nu mă gândesc la asta. Prefer să cred că lumea doarme, că eu dorm şi că o să mă trezesc într-o altă viaţă, cu o altă identitate şi un alt caracter. Felinarele de pe strada mea nici măcar nu ştiu cum arată lumina în întuneric şi cu toate astea am ajuns până aici, cu multe răni şi sufletul încărcat ce-i drept; important e că nu m-am lăsat învinsă de ura şi frica pe care mi-o provoacă bezna nopţii. Ştie oare cineva cât îmi e de frică de întuneric şi cum îmi tremură genunchii de spaimă când îmi zăresc umbra în spate? Şi dacă ar ştii, ce-i? Ce le-ar păsa?
Dar las asta... Mai bine mi-aş vedea de ale mele. Mai bine m-aş ascunde în vânt şi aş plimba prin aer sforile aşa cum vreau eu, nu cum vrea destinul ăsta nenorocit care trage aţele înaintea-mi. M-am săturat să-mi cânt mila în pahare de şampanie. Nu mai vreau să sărut cu buze reci mâinile unui pământ fertil şi apoi să fug spre deşert. Vreau să fug de maturitatea care m-a acaparat prea devreme; maturitate care mă ţine captivă în imaturitatea mea. Şi aş fugi... Dar unde? Unde pot fugi, când ghiarele gândurilor mă ating de oriunde?
Şi totuşi, oare sforile nu sunt în mâinile mele?

I still LOVE you

I am not strong enough to stay away.

Iubeşte-mă sau plec !

Scrisoare.

Iubitul meu zburător,

          Amurgul se iveşte repezit iar stelele răsar una câte una. Se apropie ora la care clopotele muţesc şi oamenii se simt bine alături de visele plăcute.

          Dorul de tine mă ţine trează. În liniştea serii se mai aude doar foşnetul pixului care parcă alunecă singur pe această coală parfumată. Îngerul meu, fără tine sunt doar o busolă fără ace bună de nimic. Speranţa că ne vom revedea îmi dă putere. Aş da orice să mă cuprinzi acum cu aripile tale imense şi să-ţi simt buzele reci şi moi peste ale mele. Nici cel mai bun dansator de vals nu ar putea să îmi conducă inima aşa cum o faci tu, iubite scump. Toate gândurile mele se îndreaptă spre tine cu o dragoste nespusă. Pe retină mi-a rămas întipărită numai imaginea chipului tău divin. Prin comparaţie, pot spune că orice zeu e hidos pe lângă tine. Dacă stau să mă gândesc bine, până şi smaraldele sunt mai puţin strălucitoare decât verdele lichid din ochii tăi, care nu sunt altceva decât oglinda sufletului inocent cu care m-ai cucerit. Să ştii că urechile mele tânjesc după timbrul liniştit al vocii tale şi după şoaptele pe care mi le spuneai când eram noi doi. În lumina oarbă a camerei, chiar în faţa mea stă o ramă goală care aşteaptă fotografia pe care mi-ai fagaduito. Astfel te-aş simţi mai aproape de sufletul meu chinuit de absenţa ta. S-au scurs douătzeci şi două de fire de nisip din clepsidră şi încă mai am de numărat încă treizeci şi patru până când o să-mi mângăi iar obrajii cu degetele-ţi lungi şi fine. Cincizeci şi şase de zile în total... Cincizeci şi şase de zile în care am jurat să îţi scriu zilnic şi până acum m-am ţinut de cuvânt. Tot atâtea apusuri şi răsărituri fără tine; parcă ar fi cincizeci şi şase de vieţi. Aştept cu nerăbdare să zbori cu păsările spre sud şi să vi la fereastra mea asemeni unui luceafăr.

          Închei aici şi această zi petrecută departe de tine, îngerul meu păzitor. Sper ca aceste cuvinte să te găsească în cele mai bune şi liniştite gânduri.

                                                                                                   Cu dragoste arzândă, a ta pe veci

                                                                                                               ADA

Portativ al fericirii

Flori. Primăvară. Ploaie. Dimineaţă. M-am trezit mângâind firele de iarbă şi culegând păpădii. Mi-am spălat faţa cu picăturile de rouă care mi-au acoperit obrajii înflăcăraţi. M-am scăldat în razele de soare care nu mi-au fost niciodată foarte dragi. Am alergat cu fluturi agăţaţi de umerii şi degetele mele. Mi-am împletit miros de prospeţime în păr. Mi-am şters magia de pe pleoape şi m-am lăsat cuprinsă de liniştea infernală a naturii. Părea un haos, un haos pe care îl îndrăgeam şi pe care îl cântam împreună cu păsările.
Mi-am deschis larg braţele pentru că mi s-a făcut dor de fericire. Al luat-o pe TOATĂ pentru că toată era acolo, pe pământul acela neatins de suflet omenesc. Mi-am aruncat busola printre firele lungi de iarbă şi mi-am desfăcut aripile pe care le tineam lipite de omoplaţi.  M-aş fi putut întoarce oricând printre şosele şi maşini şi clădiri şi calculatoare. Aş fi putut zbura oricând către comoditate, către un pat moale şi două perne imense din puf. Dar nu am nevoie. Nu e fericire.
M-am aşezat cu grija într-un loc în care pământul nu a fost fertil. M-am aşezat acolo ca să îi dau viaţă. Te-am scos din buzunar şi mi-ai zâmbit. M-am făcut mică în faţa ta şi ne-am luat de mână. Ne-am urcat pe spatele unui fluture mov şi am zburat printre aceleaşi păpădii pe care le-am admirat eu.
Nu ne-am întors la comoditate. Am rămas mai aproape de origini, mai aproape de fericire.

Hristos a înviat !

A venit iepuraşul? Oare de ce vine iepuraşul ci nu oricine altcineva?

În fine.... a venit şi mi.a lăsat nişte mărgele. Sec. Mi le doream şi nu sunt tocmai ieftine pentru nişte mărgele, dar oricum gestul contează. M-ai bine îmi adcea un bichon maltez (ăla pe care il cer de ceva vreme) şi aşa ar fi făcut-o fericită şi pe mama care e mai rau ca mine uneori.
Nu asta am vrut să fie ideea postului. Mă tot întreb cine e iepuraşul ăsta şi ce sunt sărbătorile pascale în sec. XXI? Am dat o fugă prin magazine ieri... ultimele pregătiri.. rafturile cu ouă gata fierte şi colorate erau aproape GOALE. Peste hotare chiar atât de comozi au devenit oamenii? Dar nici la noi în ţară nu e chiar atât de roz... La noi în ţară de la blocuri până la situţia politică totul e gri. Dar TRADIŢIILE unde ne sunt? Nu le cunoaştem sau nu vrem să le ducem mai departe? Îi mai aud pe câte unii spunând ,,nu aveam timp''. Hai, serios? Nu avem timp? Pentru internet şi cluburi ne găsim timp, să facem un cozonac sau să înroşim un ou roşu..nu.
Adevărata frumuseţe a sărbărorii e cea spirituală şi depinde de fiecare cum o simte. Hristos S-a răstignit pentru mântuirea lumii. Gândeşte.te la asta înainte de a mai face ceva. Şi până la urmă sărbătoarea e asemenea muzicii: doar dacă o asculţi atent îţi atinge sufletul.

Revenire

M-am ascuns o vreme printre foi îngălbenite şi ceşti de cafea pană când mi s-a facut dor de aer proaspat, de tastatură si ceai de mentă.
M-am plimbat printre copacii înverziţi şi am inspirat mirosul primăverii pe care l-am păstrat în plamâni cât de mult am putut. Mi s-a făcut dor de lumea pe care am uitat-o multe luni la rând. Am zâmbit pentru că m-am renăscut odată cu toată agitaţia asta din preajma sărbătorilor pascale. Am zâmbit şi pentru că nu am mai făcut-o de mult.
Primăvara asta s-a anunţat mai bună, mai caldă, mai aproape de idealurile mele. Am renunţat la standardele pe care am vrut să le impun celor la care ţin şi nu numai. În ţara asta nu exista aşa ceva, cu atât mai puţin într-un grup de câteva persoane, fie ele şi selestate după nişte criterii dacă nu idioate, cel putin imposibil de îndeplinit 100%.
Ca de obicei, m-am făcut planuri şi mi-am pierdut capul în baloane de săpun, dar măcar am căzut printre flori şi mă simt vie, ceea ce nu puteam spune acum ceva timp. Nu ştiu dacă vă interesează asta.
Zmeul meu a zburat şi nu am ştiut să trag de sfori; poate vântul nu a mai fost de partea mea (sigur vântul e de vină). Nu îmi pare rău. Mi-am pierdut ani urmărind doar zborul lui şi parcă am fost prinsă de mâini şi de picioare. Acum sunt liberă. Sunt liberă şi fericiră. Deşi sunt privată încă de multe, sau de cele mai importante lucruri pentru mine, totul e bine, sau nu.
Mi-am revenit din amorţeală şi încep să simt durere în oase şi muşchii parcă îmi sunt îngheţaţi. E ca şi cum ar fi trecut deja efectul anesteziei. S-a terminat serul din perfuzie.

Toni Igy - Pentagramma.wmv

Pentru ca e singurul lucru care ma face sa simt adrenalina. Si o sa treaca si asta ....

Delir şi nesomn

Mi-am presărat pe pleoape şi gene praf de amintiri, am închis ochii şi am lăsat imaginile să curgă după bunul lor plac. Am ieşit din mintea mea şi îmi priveam trecutul.
Oamenii au venit, au plecat. Unii au stat mai mult, alţii doar şi-au lăsat în fuga amprenta în betonul neîntărit al sufletului meu. Mâinile unora m-au iubit mai mult decât aş fi avut nevoie, iar alţii au refuzat să simtă căldura palmelor fierbinţi între care le cuprindeam obrajii. Mi-a fost bine şi rău, uneori ambele în acelaşi timp. Am zâmbit puţin şi am plâns mult. Am cerut bine şi am găsit rău. Am crezut că sunt sub mormane de pământ şi atunci am început să zbor. Am cerut un cântec şi am primit imensa fericire melancolică a clapelor pianului din camera de zi a palatului. Am căutat diamante în nori şi aşa am descoperit mireasma picăturilor de ploaie; diamantele nu sunt pentru mine! Lumina verde a ochilor tăi s-a stâns şi am rămas fără busolă în mijlocul lumii. Am lăsat capul spre petalele roşii căzute şi am păşit încet. Mi-am desenat harta universului în priviri şi am continuat. Am vândut îngeri şi am cumpărat aripi doar ca să le vând pe vise şi să răscumpăr îngerii. Graţioasele tale gesturi mi-au rămas întipărite în gând şi încerc să falsific actul perfecţiunii tale, însă zeii nu pot fi înşelaţi.
Mi-am disecat sufletul şi am pus bucăţi mărunte din el în mii de cutiuţe de argint. Durerea a devenit insuportabilă şi l-am cusut la loc. Mi-aş fi dorit de multe ori să funcţioneze creierul meu asemenea unui hard extern: să-l scap de două ori pe jos şi să i se şteargă memoria. Şi am greşit! GROAZNICĂ GREŞALĂ… Amintirile acelea îndepărtate îmi îmbâcsesc mintea cu iluzii despre tine şi despre toţi cei care au fost. Îmi pun întrebări inutile şi încerc să găsesc limita dintre ficţiune şi realitate. Nu mai fac diferenţa dintre vis şi întâmplare şi mă împuşc cu un gând….
Renasc în braţele tale pe care mi le imaginez atât de des… Şi Doamne, ce calde şi lungi sunt! Şi ce piept moale îmi oferi pentru odihnă! Doar în vis… Dar cum să mă trezesc?
Privesc peste umăr şi văd soarele care străluceşte între stele. De cât timp nu am mai dormit oare?

N-are rost...

Mi-am impus de atât de multe ori că trebuie să te urăsc. Am pierdut nopţi întregi încercând să-mi amintesc fiecare gest, cuvânt şi detaliu legat de tine, însă tot ce am putut găsi a fost vina pe care conştient sau nu încă mi-o atribui. Ţie îţi găsesc scuze în continuare. Şi cu cât imi demonstrez mai mult că sfârşitul nostru s-a declanşat din partea ta de baricadă cu atât te scot mai alb şi mai curat din toată povestea asta. Am pus în nenumărate rânduri lanţuri pe sertarele arhivelor sufletului meu. A doua zi lacătele care le ţineau legate erau distruse; după mii de încercări am renunţat. Mă gândesc uneori că dacă aş mai fi încercat măcar o singură dată, aş fi reuşit să-mi ferec amintirile. E zadarnic. Am făcut curat în fiecare colţişor din mine în care ţi-au ajuns paşii. Urmele tale au rămas tot acolo; nu la fel de intense, dar există şi le simt.
Îmi apar mereu dinainte ochilor irisurile tale mari şi verzi conturate discret de un albastru nocturn. Odată cu ele îmi amintesc chipul tău de înger fără aripi şi zâmbetul ştrengar care parcă îmi punea plasturi peste fiecare rană sângerândă şi mă vindecai. Ceea ce mă chinuie însă cumplit, e timbrul vocii tale pe care nu mi-l pot readuce în cap. Deşi sunt sigură că dacă mi-ai vorbi, te-aş recunoaşte dintr-o mie de alte glasuri. Am încetat să mă mai gândesc la ce te-a determinat să-ţi laşi cămaşa pe marginea patului şi să nu te mai întorci niciodată după ea. Am aşejat-o pe un umeraş agaţat în partea ta de şifonier care acum e goală (cu excepţia câmăşii albe şi a parfului tău care umple toată camera), şi am lăsat-o să te aştepte. Din tot ce a rămas în urma ta, ea e singura care te aşteaptă.
Dacă te gândeşti să te întorci vreodată, să te întorci doar atunci când nu mă mai doare. Mă îndoiesc că o vei face, cu toate că ai făcut-o de multe ori înainte. Încă nu a trecut suficient timp încât să pot spune că m-am reconstruit. Din contră, mă autodistrug încarcând să arunc ceea ce îmi oferă oxigen: trecurul. Eram conştientă de la bun început că în acest mod se va pune punct: fără vreo luptă sau reproş. De aceea nu m-am pregătit în niciun fel şi nici nu am încercat să schimb ceva. Am lăsat să se împlinească destinul exact aşa cum a fost scris. Am aşteptat cuminte şi tăcută se ieşi afară din viaţa mea.
Pe tablou, în locul trupului tău am pictat parcul şi băncuţa ascunsă printer fruze şi copaci în toamna aceea timpurie. Din păcate pentru mine, eu ştiu că acolo era locul tău şi că dacă aş da jos ultimul strat de vopsea te voi găsi pe tine. Dar la ce bun să te ţin la vedere la nesfârşit? Poate că acum faci parte din tabloul alteia sau alta din tabloul tău, dar nu îmi pasă. Prefer să cred că sunt singura pe care ai iubit-o… şi îmi sfârşesc gândul cu un zâmbet trist când îmi dau seama că e imposibil să fie aşa – ar fii mult prea frumos, şi oricum nu mi-ar face durerea mai umană.
Am început să fac tot ce nu obuşnuiam să fac atunci când eram cu tine doar pentru că îmi spuneai tu că ar fi bine să fiu mai atentă la ce e în jurul meu sau pentru că te supăra când repetam la infinit chestii copilăreşti. Am vrut să acumulez amintiri noi în speranţa că le voi distruge pe cele deja existente, dar se pare că asta le face mai puternice decât înainte.
Acum, când îmi impun cu atâta tărie să te urăsc realizez că ura faţă de omul iubit nu e nimic altceva decât un mod de a-l iubi şi mai mult. Şi din orgoliu nu mai vreau să mă fac mică la picioarele tale şi să te venerez ca odinioară, deşi încă poate meriţi asta; şi eu o merit şi meritam de zece ori mai mult decât mi-ai oferit. Chiar tu ai spus-o, cu buzele tale reci. Mă mulţumesc şi cu atât cât am primit, pentru că a fost doza necesară pentru a mă putea ridica.
E a nu ştiu câta oară când spun că e ultima dată când te mai strig, când mai chem trecutul în prezent şi când îmi jur că de acum nu o să îţi mai privesc privesc ochii în amintirea care a rămas. Spune-mi tu: cum să las totul ca şi cum ar fi fost trăirile altora, fericirile altora nu ale mele? Cum, când visez viitorul şi eşti pretutindeni în el? Îmi pare rău că ai existat, că am existat eu lângă tine, că am rostit împreună cuvântul ,,noi” când făceam planuri inutile.

Mulţumesc că m-ai iubit! Şi eu te iu…… n-are rost !!

Raţiune şi sentimentalism

Mă tot gândesc de ceva vreme cine suntem noi, oamenii, de fapt? Teoretic, omul este ,, o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.” Dar oare asta e suficient pentru a ne definii? Căt oare % suntem trup şi cât suflet? Oare dacă am împărţi aceste valori – în condiţia în care le-am cunoaşte cu exactitate – am obţine tot un rezultat apropiat de numprul 1,618 care este atotprezent în natură datorită rapoartelor dimensionale care se apropie cu o exactitate bizară de valoarea lui phi, fiind caracteristic absolut fiecărui lucru viu din natură, inclusiv planetele? Şi oare cum ar trebui să calculăm? Raportul suflet-trup sau suflet-creier? Dar există oare suflet cu adevărat? Şi dacă da, el însuşi e spiritul unic al fiecarui individ sau este doar o parte din el?
Atunci când raţionamentul este într-o continuă contradicţie cu sentimentele, cum am putea să le împăcăm? Omul în general se caracterizează prin firea lui violentă şi dorinţa de a avea tot mai mult, de a acapara şi ceea ce nu merită. Aşa suntem toţi, conştient sau nu. Doar că în lumea în care trăim, cei care sunt în stare să deschidă ochii şi să vadă realitatea aceea care nu e tocmai roz, dar mai ales cei care îndrăznesc să se plângă pubilc şi îşi exprimă dorinţa de a schimba ceva sunt etichetaţi de masele care dorm în bocanci, luaţi drept nebuni sau ciudaţi; de cele mai multe ori cele două cuvinte având aceeaşi conotaţie. Mie una mi se pare trist modul în care majorităţile (pe care eu îi consider adevăraţii nebuni ) îi fac pe cei ce au ceva de spus să rămână în umbră.
Deşi sunt tânără, copil chiar, m-am săturat să tot privesc în jur, să mi se face greaţă să deschid televizorul, să privesc la cei de sus – vârfurile societăţii – şi să mă gândesc la faptul că niciodată nu vom ajunge ,,o ţară ca afară”. M-am săturat să tot numesc prieteni oameni care nici nu îmi cunosc numele complet. M-am săturat să văd cuştile invizibile în care suntem îngrădiţi fără să ne dăm seama. M-am săturat de lumea asta şi deja m-am gândit de multe ori să o părăsesc. Încă mă gândesc să o fac, şi o voi face.
Daortită situaţiilor penibile pe care mi-a fost dat să le trăiesc, datorită despărţirilor inutile şi fără mătiv şi pentru că am învăţat prea repede că tot ce respiră se naşte să moară, vreu să fug. Să fug şi să uit, să îmi caut aliaţi şi să mă întorc să schimb ceva pe Pământul ăsta infect unde am fost trimişi să ne ispăşim păcatele din vieţile anterioare. Dar oare cine Dumnezeu va băga în seamă o paranoică perfect sănătoasă mintal ca mine – eu, un biet om mic şi nesemnificativ în oceanul ăsta de roboţi conduşi de legi?

Fără dorinţe de azi!

E târziu. E târziu şi mie îmi e dor de o nouă evadare. Mi-e dor de toamnă şi decembrie. Mi-e dor de braţele tale atât de tare încât îmi vine să îmi cresc singură aripi şi să zbor până la tine; dar îmi e imposibil.
Astăzi când am văzut cât de cumplit ninge – mărunt şi urât – am vrut să închid ochii şi să hibernez până în septembrie. Însă datorită lui A. care m-a silit să ies în frigul nenorocit al iernii de ianuarie mi-am imaginat ochii tăi verzi în contrast cu albul străzilor luminate de razele lunii şi felinarele obosite de pe marginea trotuarelor. Mi-am imaginat şi mi s-a făcut dor de vinul ăla fiert pe care nu am apucat să-l bem îmreună în decembrie, de Crăciunul pe care l-am petrecut departe de tine şi de vocea ta de om beat şi singur la 4 dimineaţa.
De fapt, mi-e dor să-ţi simt respiraţia fierbinte pe gat şi mainile reci pe coapse mai tare decât orice. Dar nu de asta am nevoie acum. Vreau să alerg singură pe străzi, să obosesc şi să cad în zăpadă îmfrântă fiind de eforutul fizic depus în mod prostesc şi inutil. Vreau să vorbesc cu toate javrele patrupede cu ochi blânzi şi miloşi şi să le dau pachetul cu mâncare pe care mama mi l-a lăsat pe birou înainte să plec de acasă. Vreau să fiu bună măcar o zi, să mă întorc în pseudo-camera mea (cutia aia de chibrituti în care pereţii mă prind între cărămizile lor şi mă fac să mă simt un fel de Ana a lui Manole) şi să uit de tine şi de lume... măcar pentru o zi. Să mă gândesc la mine exclusiv. Dar şi asta îmi e imposibil. Nu există aşa ceva pentru mine. Poate doar când o să mă mărit cu tine şi o să avem doi copii cu părul blond şi creţ... dar atunci nu voi mai avea timp să evadez. Vom deveni monotini şi din ce în ce mai plictisiţi de noi, până când vom ajunge la batrâneţe şi ne vom da seama că am încetat prea devreme să ne mai demonstrăm dragostea...
Dar nu are rost să gândesc aşa departe ....
Ciudat: îmi lipseşte aerul proaspăt mai mult ca niciodată. Îmi dau seama de asta doar atunci când ies din camera mea mai mult din obligaţie şi nu mă pot bucura aşa cum vreau, pentru ca trebuie să le dau lor explicaţii: cu cine, cât timp, de ce, pentru ce şi lista poate continua la nesfârşit. Nu o să îmi mai doresc. Astătzi e ultima oarâ când o mai fac. Nu o să îmi mai fie dor de activităţi care îmi depăşesc puterile.
Sunt tristă şi te iubesc în continuare. Mă mai gândesc o singură dată la libertate, după care mă mint că o să îmi treacă.
Sunt singură şi tristă.