No title

          Ştiu că dacă te uit pe tine eu nu mai am nimic. Ştiu că nici nu pot trăi la nesfârşit cu amintirea ta dintr-o zi de iarnă. Am învăţat că e lumină în jur şi fără ochii tăi; acum deschid şi închid singură lumina, jucându-mă cu un întrerupător pe care mi l-am instalat pe o bucată din suflet. Acum ceva timp credeam că o să imi pierd minţile, că o să rămân fără oxigen şi o să implor zeii să te întoarcă din drum. Nu a fost aşa şi nu va fi niciodată. Aveai dreptate: dragostea mea pentru tine nu e atât de mare cum credeai, cum credeam. Nu e îndeajuns de mare încăt să depăştească bariera orgoliului. Am realizat asta după ce mă întrebam ore în şir de ce nu fac ceva să te caut să mă poţi găsi. Dar dragostea mea nu e nici suficient de mare încât să mai poată cuprinde pe altcineva vreodată, fără a mă gândi la cât din mine îţi aparţine ţie. Mi-e teamă de tine. Mi-e frică de sufletul tău îmbrăcat în haină de oţel. Uneori eşti aşa greu de atins... 

          Şi mai e ceva: nu eşti unic. În felul tău eşti la fel ca mulţi alţii. Cred că stă în natura voastă să ne faceţi să vă iubim şi apoi să plecaţi ca şi cum nu v-aţi fi oprit niciodată la noi. Nu judec pentru că nu am niciun drept. Tu în schimb ai tot dreptul să mă judeci dacă asta simţi. Eşti o parte mult mai importantă a existenţei mele decât eu a existenţei tale. Dar nu asta conteatză. De fapt nimic din tot ce am spus până acum nu contează. 

Ştii... de când te cunosc refuz să cred că eşti real. Am impresia că eşti o minunată închipuire, un fel de vis neîmplinit, care însă de ceva vreme a dispărut cu totul din somnul meu. Pe măsură ce eşti tot mai departe de mine în spaţiu şi timp, constat că te apreciez mai mult, că îmi doresc mai mult ca orice să te văd şi nu aş mai găsi scuze când ar trebui să îmi rup din timp pentru noi... Asta simt în condiţile date. Şi poate e mai bine aşa. Şi poate e mai puţin dureros când aripile tale nu-mi mai flutură sub gene. E mai bine că nu te mai privesc luându-ţi zborul şi nici palmele tale de sfânt nu-mi mai mângâie obrajii înfierbântaţi. 

          Şi încă mă învinovăţesc pentru faptul că te-am iubit atât de mutl, însă nu am ştiut cum să fac asta mai bine. Şi oricâte motive aş căuta să te urăsc pe tine, sfârşesc în a-mi găsi mie încă un defect, un motiv pentru care m-ai putea urâ tu. 

Oare mâine te-aş întâmpina cu braţele deschise?

I hate....

I hate the way you talk to me

And the way you cut your hair.

I hate the way you drive my car.

I hate it when you stare.

I hate your big dumb combat boots

And the way you read my mind.

I hate you so much it makes me sick.

It even makes me rhyme.

I hate it, I hate the way you’re always right.

I hate it when you lie.

I hate it when you make me lought,

Even worse when you make me cry.

I hate it when you’re not around

And the fact that you didn’t call

But mostly, I hate the way I don’t hate you,

Not even close, not even a little bit,

NOT EVEN AT ALL.

Şi cu toate astea adunate în aceeaşi cutie prăfuită, tot nu ai întors privirea nici măcar o dată, nici măcar după atât de mult timp. Am rămas acolo unde m-ai lăsat tu, în mijlocul Universului cu toate sentimentele în suflet. Te-ai întrebat vreodată de ce meriţi toate astea? Sau de ce nu le meriţi? Aş fi vrut să fie iar vara trecută. Aş vrea să fiu la mare; să fiu la mare cu tine. Aş vrea să... să nu te fi iubit niciodată şi să nu-mi fi sorbit ploaia de pe buze cu gura ta plină de foc. Aş vrea să nu-ţi fi simţit vreodată inima bătând lângă a mea şi nici mâinile-ţi reci pe pielea-mi fină. Aş vrea să nu te fi născut tu pentru mine iar eu pentru tine. Aş vrea să nu te fi născut în veci. Aş vrea să rămâi un mare nimic în golul pe care l-ai lasat în urmă, nu să-mi umpli singurătatea cu amintiri. Aş vrea să nu fi zburat cu tine de mână. Aş vrea să nu mai exite toamnă şi să nu mai plouă; astfel ar dispărea orice dovadă a existenţei tale.

And I still hate all those things about you.

10 iunie

A plouat toată ziua. Încă plouă. Picăturile reci m-au trezit, apoi mi-au dat energie. Acum îmi induc o falsă stare de somnolenţă. A fost o minunată zi de vară, ca acelea în care ne strecuram împreună printre picături. Nu îmi pot explica de ce ploaia îmi creşte aripi şi mă aruncă în văzduh. Poate şi asta e pentru că.... dar n-are rost să mă coplic cu presupuneri.
Şi mâine plec. Pe alt tărâm. Agitaţie, nesomn şi momente infinite de delir între patru pereţi. asta mă aşteaptă. Mă seacă într-un fel faptul că pentru a Nşpe-mia oară petrec nesfârşite ore pe scaunele incomode ale maşinii.
Dar nu despre asta vrea să vorbesc. Vreau să ştiţi cât mă bucur de binecuvântarea naturii. Mi-ar fi placut să stau într-o filigorie şi să citesc în timp ce ascultam ploaia. Sunt nerăbdătoare să descopăr ,,De ce iubim femeile'' iar astăzi ar fi fost o zi perfectă pentru asta. Mă sprijineam de bara infectă a autobuzului (vestita chestie galbenă pe care o detest) şi priveam afară. Cu was it a dream urlând din chestiile care-mi ieşeau şerpuind din urechi păream din alt film. Oameni urcau şi coborau la fiecare staţie. Multă circulaţie dar destul de puţini pietoni; toţi aveau umbrele. La ce-s bune umbrelel atunci când plouă atât de fin? E pură viaţă atât pentru suflet cât şi pentru trup, tot ce se întâmplă acum afară. E pură viaţă... iar eu o nebună care vorbeşte despre o pseudo-fericire şi baliverne, atunci când ţara moare de foame. Şi ce-i dacă ţara moare de fomane? Atât ne-a rămas: să ne imaginăm libertatea individuală şi să simulăm viaţa. ATÂT!!!

P.s Video de mai sus nu are legătură cu nicio urmă de praf rămasă în sufletul meu. Este azi 10 iunie şi nu te-am sunat să îţi spun la mulţi ani pentru simplul fapt că nu ASTĂZI, 10 iunie este ziua ta.

Forget about it

Şi de astăzi nu îmi mai pasă. Sentimentele de grijă inutilă şi vinovăţie s-au metamorfozat în pene din aripi de înger. Sunt atât de uşoare încât nici nu le simt cum îmi gâdilă sufletul. E ca şi cum orice lucru făcut cu scopul de a mă distruge ar fi o altă atingere a clapelor de pian. Şi e cel puţin ciudat cum persoane pentru care aş fi crezut că pot face înconjurul lumii cu tălpile goale, au ajuns să însemne un mare NIMIC. Nu vorbesc aici de fiinţele care mi-au rămas cu adevărat în suflet; lor amintirea le păstrează doar momentele de glorie pe care le-am împărţit în mod egal.  E vorba de acele suflete trecătoare, care lasă o urmă vagă pe retinele mele.

Sforile! La cine.s sforile !?

,,Ai de ales: să trăieşti momentele astea şi să te bucuri mereu în amintirea lor, ori să stai acasă şi să le scri pe o pagină de net şi să iţi plângi de milă că defapt totul e o iluzie şi ai da orice să poţi traii momentele acelea''.

Oare chiar am de ales?
Apocalipsa mea se desfăşoară datorită cui? Viaţa e vinovată? La ea sunt sforile sau la mine şi nu ştiu cum să trag de ele? Sunt un fel de roboţel care urmează tăcut regulile eronatei libertăţi? Aştept şi aştept degeaba. Caut ziua de ieri şi o pierd pe cea de mâine şi asta se întâmplă în fiecare AZI. Totul e un haos în care mă pierd. E ca un abis al distrugerii de sine, ca şi cum nu aş fi conştientă că e în joc propria mea raţiune. Încă vorbesc la trecut despre persoane care-mi sunt dragi şi trăiesc acolo, cu amintirea lor îndepărtată. Încă mă complac in rolul de marionetă manevrată de mâini murdărite cu noroi. Caut parcă diamante pe care nu le merit şi ŞTIU mai bine ca oricine că nu le voi avea niciodată. Speranţa moare ultima, dar până la urmă şi ea moare; prefer să nu mă gândesc la asta. Prefer să cred că lumea doarme, că eu dorm şi că o să mă trezesc într-o altă viaţă, cu o altă identitate şi un alt caracter. Felinarele de pe strada mea nici măcar nu ştiu cum arată lumina în întuneric şi cu toate astea am ajuns până aici, cu multe răni şi sufletul încărcat ce-i drept; important e că nu m-am lăsat învinsă de ura şi frica pe care mi-o provoacă bezna nopţii. Ştie oare cineva cât îmi e de frică de întuneric şi cum îmi tremură genunchii de spaimă când îmi zăresc umbra în spate? Şi dacă ar ştii, ce-i? Ce le-ar păsa?
Dar las asta... Mai bine mi-aş vedea de ale mele. Mai bine m-aş ascunde în vânt şi aş plimba prin aer sforile aşa cum vreau eu, nu cum vrea destinul ăsta nenorocit care trage aţele înaintea-mi. M-am săturat să-mi cânt mila în pahare de şampanie. Nu mai vreau să sărut cu buze reci mâinile unui pământ fertil şi apoi să fug spre deşert. Vreau să fug de maturitatea care m-a acaparat prea devreme; maturitate care mă ţine captivă în imaturitatea mea. Şi aş fugi... Dar unde? Unde pot fugi, când ghiarele gândurilor mă ating de oriunde?
Şi totuşi, oare sforile nu sunt în mâinile mele?

I still LOVE you

I am not strong enough to stay away.

Iubeşte-mă sau plec !

Scrisoare.

Iubitul meu zburător,

          Amurgul se iveşte repezit iar stelele răsar una câte una. Se apropie ora la care clopotele muţesc şi oamenii se simt bine alături de visele plăcute.

          Dorul de tine mă ţine trează. În liniştea serii se mai aude doar foşnetul pixului care parcă alunecă singur pe această coală parfumată. Îngerul meu, fără tine sunt doar o busolă fără ace bună de nimic. Speranţa că ne vom revedea îmi dă putere. Aş da orice să mă cuprinzi acum cu aripile tale imense şi să-ţi simt buzele reci şi moi peste ale mele. Nici cel mai bun dansator de vals nu ar putea să îmi conducă inima aşa cum o faci tu, iubite scump. Toate gândurile mele se îndreaptă spre tine cu o dragoste nespusă. Pe retină mi-a rămas întipărită numai imaginea chipului tău divin. Prin comparaţie, pot spune că orice zeu e hidos pe lângă tine. Dacă stau să mă gândesc bine, până şi smaraldele sunt mai puţin strălucitoare decât verdele lichid din ochii tăi, care nu sunt altceva decât oglinda sufletului inocent cu care m-ai cucerit. Să ştii că urechile mele tânjesc după timbrul liniştit al vocii tale şi după şoaptele pe care mi le spuneai când eram noi doi. În lumina oarbă a camerei, chiar în faţa mea stă o ramă goală care aşteaptă fotografia pe care mi-ai fagaduito. Astfel te-aş simţi mai aproape de sufletul meu chinuit de absenţa ta. S-au scurs douătzeci şi două de fire de nisip din clepsidră şi încă mai am de numărat încă treizeci şi patru până când o să-mi mângăi iar obrajii cu degetele-ţi lungi şi fine. Cincizeci şi şase de zile în total... Cincizeci şi şase de zile în care am jurat să îţi scriu zilnic şi până acum m-am ţinut de cuvânt. Tot atâtea apusuri şi răsărituri fără tine; parcă ar fi cincizeci şi şase de vieţi. Aştept cu nerăbdare să zbori cu păsările spre sud şi să vi la fereastra mea asemeni unui luceafăr.

          Închei aici şi această zi petrecută departe de tine, îngerul meu păzitor. Sper ca aceste cuvinte să te găsească în cele mai bune şi liniştite gânduri.

                                                                                                   Cu dragoste arzândă, a ta pe veci

                                                                                                               ADA

Portativ al fericirii

Flori. Primăvară. Ploaie. Dimineaţă. M-am trezit mângâind firele de iarbă şi culegând păpădii. Mi-am spălat faţa cu picăturile de rouă care mi-au acoperit obrajii înflăcăraţi. M-am scăldat în razele de soare care nu mi-au fost niciodată foarte dragi. Am alergat cu fluturi agăţaţi de umerii şi degetele mele. Mi-am împletit miros de prospeţime în păr. Mi-am şters magia de pe pleoape şi m-am lăsat cuprinsă de liniştea infernală a naturii. Părea un haos, un haos pe care îl îndrăgeam şi pe care îl cântam împreună cu păsările.
Mi-am deschis larg braţele pentru că mi s-a făcut dor de fericire. Al luat-o pe TOATĂ pentru că toată era acolo, pe pământul acela neatins de suflet omenesc. Mi-am aruncat busola printre firele lungi de iarbă şi mi-am desfăcut aripile pe care le tineam lipite de omoplaţi.  M-aş fi putut întoarce oricând printre şosele şi maşini şi clădiri şi calculatoare. Aş fi putut zbura oricând către comoditate, către un pat moale şi două perne imense din puf. Dar nu am nevoie. Nu e fericire.
M-am aşezat cu grija într-un loc în care pământul nu a fost fertil. M-am aşezat acolo ca să îi dau viaţă. Te-am scos din buzunar şi mi-ai zâmbit. M-am făcut mică în faţa ta şi ne-am luat de mână. Ne-am urcat pe spatele unui fluture mov şi am zburat printre aceleaşi păpădii pe care le-am admirat eu.
Nu ne-am întors la comoditate. Am rămas mai aproape de origini, mai aproape de fericire.

Hristos a înviat !

A venit iepuraşul? Oare de ce vine iepuraşul ci nu oricine altcineva?

În fine.... a venit şi mi.a lăsat nişte mărgele. Sec. Mi le doream şi nu sunt tocmai ieftine pentru nişte mărgele, dar oricum gestul contează. M-ai bine îmi adcea un bichon maltez (ăla pe care il cer de ceva vreme) şi aşa ar fi făcut-o fericită şi pe mama care e mai rau ca mine uneori.
Nu asta am vrut să fie ideea postului. Mă tot întreb cine e iepuraşul ăsta şi ce sunt sărbătorile pascale în sec. XXI? Am dat o fugă prin magazine ieri... ultimele pregătiri.. rafturile cu ouă gata fierte şi colorate erau aproape GOALE. Peste hotare chiar atât de comozi au devenit oamenii? Dar nici la noi în ţară nu e chiar atât de roz... La noi în ţară de la blocuri până la situţia politică totul e gri. Dar TRADIŢIILE unde ne sunt? Nu le cunoaştem sau nu vrem să le ducem mai departe? Îi mai aud pe câte unii spunând ,,nu aveam timp''. Hai, serios? Nu avem timp? Pentru internet şi cluburi ne găsim timp, să facem un cozonac sau să înroşim un ou roşu..nu.
Adevărata frumuseţe a sărbărorii e cea spirituală şi depinde de fiecare cum o simte. Hristos S-a răstignit pentru mântuirea lumii. Gândeşte.te la asta înainte de a mai face ceva. Şi până la urmă sărbătoarea e asemenea muzicii: doar dacă o asculţi atent îţi atinge sufletul.

Revenire

M-am ascuns o vreme printre foi îngălbenite şi ceşti de cafea pană când mi s-a facut dor de aer proaspat, de tastatură si ceai de mentă.
M-am plimbat printre copacii înverziţi şi am inspirat mirosul primăverii pe care l-am păstrat în plamâni cât de mult am putut. Mi s-a făcut dor de lumea pe care am uitat-o multe luni la rând. Am zâmbit pentru că m-am renăscut odată cu toată agitaţia asta din preajma sărbătorilor pascale. Am zâmbit şi pentru că nu am mai făcut-o de mult.
Primăvara asta s-a anunţat mai bună, mai caldă, mai aproape de idealurile mele. Am renunţat la standardele pe care am vrut să le impun celor la care ţin şi nu numai. În ţara asta nu exista aşa ceva, cu atât mai puţin într-un grup de câteva persoane, fie ele şi selestate după nişte criterii dacă nu idioate, cel putin imposibil de îndeplinit 100%.
Ca de obicei, m-am făcut planuri şi mi-am pierdut capul în baloane de săpun, dar măcar am căzut printre flori şi mă simt vie, ceea ce nu puteam spune acum ceva timp. Nu ştiu dacă vă interesează asta.
Zmeul meu a zburat şi nu am ştiut să trag de sfori; poate vântul nu a mai fost de partea mea (sigur vântul e de vină). Nu îmi pare rău. Mi-am pierdut ani urmărind doar zborul lui şi parcă am fost prinsă de mâini şi de picioare. Acum sunt liberă. Sunt liberă şi fericiră. Deşi sunt privată încă de multe, sau de cele mai importante lucruri pentru mine, totul e bine, sau nu.
Mi-am revenit din amorţeală şi încep să simt durere în oase şi muşchii parcă îmi sunt îngheţaţi. E ca şi cum ar fi trecut deja efectul anesteziei. S-a terminat serul din perfuzie.

Toni Igy - Pentagramma.wmv

Pentru ca e singurul lucru care ma face sa simt adrenalina. Si o sa treaca si asta ....

Delir şi nesomn

Mi-am presărat pe pleoape şi gene praf de amintiri, am închis ochii şi am lăsat imaginile să curgă după bunul lor plac. Am ieşit din mintea mea şi îmi priveam trecutul.
Oamenii au venit, au plecat. Unii au stat mai mult, alţii doar şi-au lăsat în fuga amprenta în betonul neîntărit al sufletului meu. Mâinile unora m-au iubit mai mult decât aş fi avut nevoie, iar alţii au refuzat să simtă căldura palmelor fierbinţi între care le cuprindeam obrajii. Mi-a fost bine şi rău, uneori ambele în acelaşi timp. Am zâmbit puţin şi am plâns mult. Am cerut bine şi am găsit rău. Am crezut că sunt sub mormane de pământ şi atunci am început să zbor. Am cerut un cântec şi am primit imensa fericire melancolică a clapelor pianului din camera de zi a palatului. Am căutat diamante în nori şi aşa am descoperit mireasma picăturilor de ploaie; diamantele nu sunt pentru mine! Lumina verde a ochilor tăi s-a stâns şi am rămas fără busolă în mijlocul lumii. Am lăsat capul spre petalele roşii căzute şi am păşit încet. Mi-am desenat harta universului în priviri şi am continuat. Am vândut îngeri şi am cumpărat aripi doar ca să le vând pe vise şi să răscumpăr îngerii. Graţioasele tale gesturi mi-au rămas întipărite în gând şi încerc să falsific actul perfecţiunii tale, însă zeii nu pot fi înşelaţi.
Mi-am disecat sufletul şi am pus bucăţi mărunte din el în mii de cutiuţe de argint. Durerea a devenit insuportabilă şi l-am cusut la loc. Mi-aş fi dorit de multe ori să funcţioneze creierul meu asemenea unui hard extern: să-l scap de două ori pe jos şi să i se şteargă memoria. Şi am greşit! GROAZNICĂ GREŞALĂ… Amintirile acelea îndepărtate îmi îmbâcsesc mintea cu iluzii despre tine şi despre toţi cei care au fost. Îmi pun întrebări inutile şi încerc să găsesc limita dintre ficţiune şi realitate. Nu mai fac diferenţa dintre vis şi întâmplare şi mă împuşc cu un gând….
Renasc în braţele tale pe care mi le imaginez atât de des… Şi Doamne, ce calde şi lungi sunt! Şi ce piept moale îmi oferi pentru odihnă! Doar în vis… Dar cum să mă trezesc?
Privesc peste umăr şi văd soarele care străluceşte între stele. De cât timp nu am mai dormit oare?

N-are rost...

Mi-am impus de atât de multe ori că trebuie să te urăsc. Am pierdut nopţi întregi încercând să-mi amintesc fiecare gest, cuvânt şi detaliu legat de tine, însă tot ce am putut găsi a fost vina pe care conştient sau nu încă mi-o atribui. Ţie îţi găsesc scuze în continuare. Şi cu cât imi demonstrez mai mult că sfârşitul nostru s-a declanşat din partea ta de baricadă cu atât te scot mai alb şi mai curat din toată povestea asta. Am pus în nenumărate rânduri lanţuri pe sertarele arhivelor sufletului meu. A doua zi lacătele care le ţineau legate erau distruse; după mii de încercări am renunţat. Mă gândesc uneori că dacă aş mai fi încercat măcar o singură dată, aş fi reuşit să-mi ferec amintirile. E zadarnic. Am făcut curat în fiecare colţişor din mine în care ţi-au ajuns paşii. Urmele tale au rămas tot acolo; nu la fel de intense, dar există şi le simt.
Îmi apar mereu dinainte ochilor irisurile tale mari şi verzi conturate discret de un albastru nocturn. Odată cu ele îmi amintesc chipul tău de înger fără aripi şi zâmbetul ştrengar care parcă îmi punea plasturi peste fiecare rană sângerândă şi mă vindecai. Ceea ce mă chinuie însă cumplit, e timbrul vocii tale pe care nu mi-l pot readuce în cap. Deşi sunt sigură că dacă mi-ai vorbi, te-aş recunoaşte dintr-o mie de alte glasuri. Am încetat să mă mai gândesc la ce te-a determinat să-ţi laşi cămaşa pe marginea patului şi să nu te mai întorci niciodată după ea. Am aşejat-o pe un umeraş agaţat în partea ta de şifonier care acum e goală (cu excepţia câmăşii albe şi a parfului tău care umple toată camera), şi am lăsat-o să te aştepte. Din tot ce a rămas în urma ta, ea e singura care te aşteaptă.
Dacă te gândeşti să te întorci vreodată, să te întorci doar atunci când nu mă mai doare. Mă îndoiesc că o vei face, cu toate că ai făcut-o de multe ori înainte. Încă nu a trecut suficient timp încât să pot spune că m-am reconstruit. Din contră, mă autodistrug încarcând să arunc ceea ce îmi oferă oxigen: trecurul. Eram conştientă de la bun început că în acest mod se va pune punct: fără vreo luptă sau reproş. De aceea nu m-am pregătit în niciun fel şi nici nu am încercat să schimb ceva. Am lăsat să se împlinească destinul exact aşa cum a fost scris. Am aşteptat cuminte şi tăcută se ieşi afară din viaţa mea.
Pe tablou, în locul trupului tău am pictat parcul şi băncuţa ascunsă printer fruze şi copaci în toamna aceea timpurie. Din păcate pentru mine, eu ştiu că acolo era locul tău şi că dacă aş da jos ultimul strat de vopsea te voi găsi pe tine. Dar la ce bun să te ţin la vedere la nesfârşit? Poate că acum faci parte din tabloul alteia sau alta din tabloul tău, dar nu îmi pasă. Prefer să cred că sunt singura pe care ai iubit-o… şi îmi sfârşesc gândul cu un zâmbet trist când îmi dau seama că e imposibil să fie aşa – ar fii mult prea frumos, şi oricum nu mi-ar face durerea mai umană.
Am început să fac tot ce nu obuşnuiam să fac atunci când eram cu tine doar pentru că îmi spuneai tu că ar fi bine să fiu mai atentă la ce e în jurul meu sau pentru că te supăra când repetam la infinit chestii copilăreşti. Am vrut să acumulez amintiri noi în speranţa că le voi distruge pe cele deja existente, dar se pare că asta le face mai puternice decât înainte.
Acum, când îmi impun cu atâta tărie să te urăsc realizez că ura faţă de omul iubit nu e nimic altceva decât un mod de a-l iubi şi mai mult. Şi din orgoliu nu mai vreau să mă fac mică la picioarele tale şi să te venerez ca odinioară, deşi încă poate meriţi asta; şi eu o merit şi meritam de zece ori mai mult decât mi-ai oferit. Chiar tu ai spus-o, cu buzele tale reci. Mă mulţumesc şi cu atât cât am primit, pentru că a fost doza necesară pentru a mă putea ridica.
E a nu ştiu câta oară când spun că e ultima dată când te mai strig, când mai chem trecutul în prezent şi când îmi jur că de acum nu o să îţi mai privesc privesc ochii în amintirea care a rămas. Spune-mi tu: cum să las totul ca şi cum ar fi fost trăirile altora, fericirile altora nu ale mele? Cum, când visez viitorul şi eşti pretutindeni în el? Îmi pare rău că ai existat, că am existat eu lângă tine, că am rostit împreună cuvântul ,,noi” când făceam planuri inutile.

Mulţumesc că m-ai iubit! Şi eu te iu…… n-are rost !!

Raţiune şi sentimentalism

Mă tot gândesc de ceva vreme cine suntem noi, oamenii, de fapt? Teoretic, omul este ,, o ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.” Dar oare asta e suficient pentru a ne definii? Căt oare % suntem trup şi cât suflet? Oare dacă am împărţi aceste valori – în condiţia în care le-am cunoaşte cu exactitate – am obţine tot un rezultat apropiat de numprul 1,618 care este atotprezent în natură datorită rapoartelor dimensionale care se apropie cu o exactitate bizară de valoarea lui phi, fiind caracteristic absolut fiecărui lucru viu din natură, inclusiv planetele? Şi oare cum ar trebui să calculăm? Raportul suflet-trup sau suflet-creier? Dar există oare suflet cu adevărat? Şi dacă da, el însuşi e spiritul unic al fiecarui individ sau este doar o parte din el?
Atunci când raţionamentul este într-o continuă contradicţie cu sentimentele, cum am putea să le împăcăm? Omul în general se caracterizează prin firea lui violentă şi dorinţa de a avea tot mai mult, de a acapara şi ceea ce nu merită. Aşa suntem toţi, conştient sau nu. Doar că în lumea în care trăim, cei care sunt în stare să deschidă ochii şi să vadă realitatea aceea care nu e tocmai roz, dar mai ales cei care îndrăznesc să se plângă pubilc şi îşi exprimă dorinţa de a schimba ceva sunt etichetaţi de masele care dorm în bocanci, luaţi drept nebuni sau ciudaţi; de cele mai multe ori cele două cuvinte având aceeaşi conotaţie. Mie una mi se pare trist modul în care majorităţile (pe care eu îi consider adevăraţii nebuni ) îi fac pe cei ce au ceva de spus să rămână în umbră.
Deşi sunt tânără, copil chiar, m-am săturat să tot privesc în jur, să mi se face greaţă să deschid televizorul, să privesc la cei de sus – vârfurile societăţii – şi să mă gândesc la faptul că niciodată nu vom ajunge ,,o ţară ca afară”. M-am săturat să tot numesc prieteni oameni care nici nu îmi cunosc numele complet. M-am săturat să văd cuştile invizibile în care suntem îngrădiţi fără să ne dăm seama. M-am săturat de lumea asta şi deja m-am gândit de multe ori să o părăsesc. Încă mă gândesc să o fac, şi o voi face.
Daortită situaţiilor penibile pe care mi-a fost dat să le trăiesc, datorită despărţirilor inutile şi fără mătiv şi pentru că am învăţat prea repede că tot ce respiră se naşte să moară, vreu să fug. Să fug şi să uit, să îmi caut aliaţi şi să mă întorc să schimb ceva pe Pământul ăsta infect unde am fost trimişi să ne ispăşim păcatele din vieţile anterioare. Dar oare cine Dumnezeu va băga în seamă o paranoică perfect sănătoasă mintal ca mine – eu, un biet om mic şi nesemnificativ în oceanul ăsta de roboţi conduşi de legi?

Fără dorinţe de azi!

E târziu. E târziu şi mie îmi e dor de o nouă evadare. Mi-e dor de toamnă şi decembrie. Mi-e dor de braţele tale atât de tare încât îmi vine să îmi cresc singură aripi şi să zbor până la tine; dar îmi e imposibil.
Astăzi când am văzut cât de cumplit ninge – mărunt şi urât – am vrut să închid ochii şi să hibernez până în septembrie. Însă datorită lui A. care m-a silit să ies în frigul nenorocit al iernii de ianuarie mi-am imaginat ochii tăi verzi în contrast cu albul străzilor luminate de razele lunii şi felinarele obosite de pe marginea trotuarelor. Mi-am imaginat şi mi s-a făcut dor de vinul ăla fiert pe care nu am apucat să-l bem îmreună în decembrie, de Crăciunul pe care l-am petrecut departe de tine şi de vocea ta de om beat şi singur la 4 dimineaţa.
De fapt, mi-e dor să-ţi simt respiraţia fierbinte pe gat şi mainile reci pe coapse mai tare decât orice. Dar nu de asta am nevoie acum. Vreau să alerg singură pe străzi, să obosesc şi să cad în zăpadă îmfrântă fiind de eforutul fizic depus în mod prostesc şi inutil. Vreau să vorbesc cu toate javrele patrupede cu ochi blânzi şi miloşi şi să le dau pachetul cu mâncare pe care mama mi l-a lăsat pe birou înainte să plec de acasă. Vreau să fiu bună măcar o zi, să mă întorc în pseudo-camera mea (cutia aia de chibrituti în care pereţii mă prind între cărămizile lor şi mă fac să mă simt un fel de Ana a lui Manole) şi să uit de tine şi de lume... măcar pentru o zi. Să mă gândesc la mine exclusiv. Dar şi asta îmi e imposibil. Nu există aşa ceva pentru mine. Poate doar când o să mă mărit cu tine şi o să avem doi copii cu părul blond şi creţ... dar atunci nu voi mai avea timp să evadez. Vom deveni monotini şi din ce în ce mai plictisiţi de noi, până când vom ajunge la batrâneţe şi ne vom da seama că am încetat prea devreme să ne mai demonstrăm dragostea...
Dar nu are rost să gândesc aşa departe ....
Ciudat: îmi lipseşte aerul proaspăt mai mult ca niciodată. Îmi dau seama de asta doar atunci când ies din camera mea mai mult din obligaţie şi nu mă pot bucura aşa cum vreau, pentru ca trebuie să le dau lor explicaţii: cu cine, cât timp, de ce, pentru ce şi lista poate continua la nesfârşit. Nu o să îmi mai doresc. Astătzi e ultima oarâ când o mai fac. Nu o să îmi mai fie dor de activităţi care îmi depăşesc puterile.
Sunt tristă şi te iubesc în continuare. Mă mai gândesc o singură dată la libertate, după care mă mint că o să îmi treacă.
Sunt singură şi tristă.

Numai tu... cu ochii tăi verzi

Sunt ultimii mei pași pe care îi fac în lumea asta nenorocită. Unde o să plec pe urmă? Nu știu. Undeva departe de chipul tău angelic. O să plec în rai și te las pe tine, vă las pe voi toți aici, pe Pământ, în iadul ăsta al frumuseții și falsității. Purtați-vă cu mândrie masca inocenței și călcați în tăcere peste cadavrul meu, pentru că mie îmi este silă de voi. Oricum, ce vă pasă vouă? Nici nu ați realizat că nu mai am puls... Continuați să goliți paharele pline cu vin roșu.

Numai tu, cu ochii tăi verzi ai fi putut să mă oprești. Dar dacă mă gândesc mai bine, nici măcar tu. De ce îmi dai mai mult decât vreau? De ce îmi pansezi încheieturile sângerânde dacă am ales să vă părăsesc? De ce Dumnezeu ești egoist și te gândești mai mult la voi decât la mine? Lasă-i pe ei... Nu vezi că nici nu ocolesc balta de sânge în care îmi zace trupul fără viață? Nu te mai chinuii...  E inutil.  Atunci când îmi strigi:

- Deschide ochii și privește-mi durerea!

mă chinui cumplit. Nu vreau să deschid ochii să îți văd durerea, pentru că prea puțin îmi pasă de ce se vede în aparență. Oricum, îngerule, fața ta nu poate să fie pătată de tristețe. Ești divin! cel puțin în exterior... Aș vrea doară să îmi mai picuri în ochi puțin verde din ochii tăi. Să pot doar să îmi îmbrac sufletul în calda culoare a irisurilor tale. Atât vreau. Dar e târziu pentru dorințe. Nu mai am timp să te ascult. Nu am avut niciodată. Dacă aș fi auzit până acum ce îmi spuneai tu, și cum le luai apărarea ăstora despre care eu credeam că mă lovesc atunci când de fapt au vrut să mă ridice mai sus decât acolo unde se opresc munții, nu aș fi ajuns aici. Nu m-ai fi plâns și nu aș fi văzut nici ignoranța asta enormă a lor. Deși le pasă de mine... Chiar le pasă și sunt sigură de asta. Dar ce pot să le cer mai mult, dacă ei sunt ignoranți? Mă contrazic. Știu; nu e nevoie să îmi atragi tu atenția. Dar acesta e pur adevărul. Uneori le pasă, alteori nu. De aceea mă contrazic. Dar știu că mai mult le pasă decât nu le pasă.

Tu nu îți fă griji: cu picioarele tale lungi, abdomenul perfect și zâmbetul prea alb pentru a fi uman o să găsești ceva mai bun decât mine! Mă vei găsi pe mine sub altă formă. Și să nu îndrăznești să mă urmezi pe drumul ăsta, pentru că o să te dau dracului! O să rezist și fără tine, sper. Nici să nu-i trimiți pe vreunul dintre ei să mă însoțească, pentru că o să fac același lucru, chiar dacă ar fi vorba de mama. Lasă-mă să cad atât de jos cât merit! Oprește-i, atunci când se trezesc din ignoranța în care se scaldă încă și nu-i lăsa vreodată să mă caute. O să îi caut eu dacă voi fi într-atât de lașă încât să mă recunosc înfrântă de dorințele mele. Tu ai fi primul om căruia i-aș cere ajutorul. Dar te asigur că nu o să o fac.

O să ne întâlnim cândva la o masă rotundă și o să vă cântăresc toate greșelile pe care le-ați făcut în ceea ce privește persoana mea. Atunci ei o să plângă. Cred că și tu o vei face, îngerule. Pentru că și tu m-ai împins aici. Cu o mână mă trăgeai spre pieptul tău, iar cu cealaltă mă împingeai în prăpastie. Am ajuns să mă îndoiesc de tine și am căzut.

Dar în final vei rămâne numai tu, cu ochii tăi verzi.

Ignoră-mă cât încă mai poți!

Alexandrina Hristov - Om de lut

Și uite lacrimile cum se zdrobesc de marmura imaculată și rece.
Te-am cătat, încă te caut și nu te găsesc. Nu o să te găsesc niciodată. Ai fost aici doar ca să ai de unde să pleci, în urmă cu ani de zile. Lumina verde s-a stins și eu am rămas cu demonii și te strig, te caut, te vreau, dar nu mai sper. Până la urmă și speranța moare. Nu mi-e dor de tine. Nu-mi pasă de tine. Nu am nevoie de tine efectiv. Am nevoie de vocea ta, de ochii și brațele tale. Vreau doar inima ta și atât. Restu păstrează pentru tine. Eu mi te ofer toată, cu fulgi cu tot.

Poezie

Vreau. Și vrei. Dar eu nu pot.

Și crede-mă: încerc! Dar mă sufoc.

Între noi s-a pornit un al doilea potop.

Mi-ai promis cândva că-i trece și prin foc.

Ai uitat. Pleci pe drumul tău necunoscut,

În timp ce eu mor acolo unde m-am născut.

Acum stau și privesc albumul desfăcut.

De ce ai face tot ce încă n-ai făcut?

Ușor ai devenit stăpânul sufletului meu,

Iar eu, sclava gândului și cuvântului tău.

Ai zis că vom fi doi mereu.

Unde-i oare puterea prea-veneratului zeu?

Atâtea întrebări ce nu-și găsesc rost...

E doar un joc pe care l-am jucat prost;

Tu ai fost, ești balaurul nemilos,

Iar eu sunt prințesa care-a rămas fără frumos.

Mă ucizi și mă trezești.

Mă arunci în ghiață și mă-ncălzești.

Taci în timp ce mă asurzești.

TE IUBESC atunci când mă urăști !!

Reacție inversă

Întunericul mă invadează de câteva zile. Abia astăzi am resimțit miros de aer proaspăt; un timp îi uitasem efectul similar cu cel al heroinei atunci când trag adânc în piept mireasma rece a iernii. Până și soarele care îmi mângâia obrajii biciuiți de frig îmi părea străin. Cât mi-a fost de dor de viață! Deși până și orașul mi-a simțit melancolia pașilor. A fost pustiu. În parcul ăla prin care aș fi putut să merg cu ochii închiși fără să mă rătăcesc, astăzi nu am mai recunoscut niciun copac, nicio bancă, nimic. Nici băncuța ”noastră” nu mai era acolo unde am lăsat-o în toamna de acum doi ani. Tu ziceai că ai mai văzut-o, că ai cautat-o și ai găsit-o. Pun pariu că era băncuța ”voastră” nu ”a noastră”.

Și a fost prima oară când am colindat aleile în timpul iernii. Nu mi-am imaginat că sunt atât de albe și că răspund puterii cu care le cutreier. De fapt nici nu m-am gândit să-mi imaginez o asemenea frumusețe a liniștii și a singurătății de sine și de lume. Am mers mult pe jos. Am străbătut parcul dintr-o parte în alta, după care am intrat pe niște străduțe înguste, fără zăpadă, murdare, unde mirosea a asfalt umed și gaze de eșapament. M-am rătăcit. În orașul ăsta mic și infect eu m-am rătăcit! Am visat. Am râs de una singură și am plâns în gând. M-am eliberat. Dar cu ce preț?

Acasă a reînceput agitația. De fapt a reînceput de la telefon. Nici măcar o dată nu pot evada fără ca o anume ființă să își contrazică toate cuvintele nenorocite cu faptele. Începe să îmi fie silă și încep să cred că eu am o problemă, nu voi. Îmi doresc din ce în ce mai tare să fac ce tu m-ai convins că nu merită. Știi bine despre ce vorbesc. Acum nu te fă că ai uitat, pentru că încă te macină, deși refuzi să recunoști. Universul meu a explodat pentru a nu știu câta oară. Cuvintele ei sunt ca un fel de bombă atomică asupra bazei pe care încep să mi-o clădesc. Sunt atât de instabilă și de fragilă încât uneori îmi e frică și mie să mă ating, ca nu cumva să mă autodistrug din nou.  Dar vouă, hienelor, nu vă pasă ce simte sufletul meu de plastic. Zâmbetul tău îl topește și îl reface. Dar și tu o să dispari într-o zi, cum au făcut-o ele și ei. Și la ce bun să-l reconstruiești tu la nesfârșit, dacă ființele acestea îl calcă în picioare? De ce să îți pese ție, simplă creatură bipedă cu rațiune și discernămând, dacă eu am încetat să mă apreciez pentru ceea ce sunt? Pentru că de fapt nu mai sunt... Pentru voi și pentru mine am devenit o iluzie și vă jur că o să devin o amintire în curând. Tu știi mai bine decât ei toți ce vreau să spun cu asta, pentru că mai aveai puțin și începeai să plângi dacă nu îmi retrăgeam de atâtea ori cuvintele, spunându-ți că-mi pare rău și că a fost o reacție la nervi. Să știi că îmi pare rău, însă doar pentru tine. Pentru ei nu. Ei să moară! O să trec pe lângă trupurile lor fără viață și o să privesc cu scârbă înapoi strigându-le ”asta meritați”. Ție să îți fie bine. Vouă să vă fie bine. Nouă nu o să ne mai fie. Pe mine să mă excluzi! Eu doar te trag în jos, spre infinitatea durerii care mă strivește. Nu vreau să devii și tu asemenea mie. Nu meriți asta. Ei o merită din plin. Ei merită să ardă  fără să piară.

Pe ei o să îi conving cât de mult îi iubesc în timp ce-mi exercit asupra lor întreaga ură pe care m-au învățat să o creez din sâmburul aruncat de ei în sufletul meu. Ura lor a înflorit și a prins viață în mine. Puterea distructivă din ochii mei a rupt barierele bunului-simț și ale iubirii. Tandrețea a dispărut odată cu ele. Din fiecare lucru bun din mine a mai rămas o singură doză, aceea care își face efectul în prezența ta; cantitatea suficientă pentru a-mi alunga toate gândurile infernale din cap și pentru a putea să te îmbrac din cap până în picioare în iubirea și admirația cu care te privesc și te simt. Și tu mă simți, însă în alt mod. Tu printre cei vii, eu fiind însumi un vis, amintire în devenire.

Pentru tine o să fiu EU, cea care merge cu capul în jos pe stradă și căreia îi spui mereu ”zâmbește. ești mai frumoasă când ești fericită.”. Pentru tine o să fiu mereu motivul pentru care trăiești și mori simultan. Pentru tine o să fiu mereu ”prima iubire”, cum mi-ai spus-o cândva. Pentru ei o să fiu amintirea pe care au uitat-o. Pentru ei o să fiu ce nu aș fii permis niciodată să devin. Ei o să mă transforme după bunul lor plac, fără să te întrebe pe tine, singura ființă care știi tot adevărul despre mine. Ei nu o să pomenească nimic despre tine în cărțile pseudo-identității mele. Acest fapt mă lasă rece, să știi. Nu trebuie să apară numele tău în vreo carte, pentru că ce vor scrie vor fii minciuni. Tu nu-i vei crede, așa-i? Nu! Dacă aș ajunge să mă îndoiesc vreodată și de dragostea ta, atunci te-am iubit degeaba. Asta ar însemna că te iubesc încă cu ochii închiși, fără să pot vedea că ești ca ei, toți.

Viața mea, la fel și gândurile și toată inocența s-au dus dracului datorită fiarelor ăstora care mă încolțesc. Nu am apucat încă să cresc. Am învățat în schimb să detest și să urăsc. Am învățat să privesc prin ochii lor cu sete de a provoca durere. Am învățat să nu plâng atunci când am săgeți în inimă. Am învățat că dacă nu ataci în apărarea ta, ești doborât. Am învățat că am învățat să învăț toate acestea mult prea devreme și că mă depășesc.

Mulți spun că aș da dovadă de slăbiciune. Imbecililor !! Voi aveți idee câtă forță vă trebuie pentru asta?