And you let her go....

same old empty feeling in your heart

'cause love comes slow and it goes so fast

well, you see her when you fall asleep

but never to touch and never to keep

'cause you loved her too much and you dived too deep

Cum? Nu știai? Au murit....

Am tot susținut sus și tare că voi trăi fără tine. Nu pot. Nu pot avea totul. Am ales ce am crezut ca e mai bine pentru mine, pentru noi. Nu mă condamna ca am făcut singură această selecție.

Nu te voi uita niciodată. Nici tu nu vei putea să mă arunci în inconștient. Știu că te doare; mai știu și că o să îți treacă. Vei iubi din nou cu mai multă pasiune. Cea care te va avea va fi foarte norocoasă pentru că te va avea pe tine cel bun.

Încetez să mă mai plâng. După miros parcă simt fericire undeva aproape de mine. O să o găsesc si o să mănânc o bucățică atunci când îmi șterge zâmbetul o amintire.

Oare cum de nu ai realizat că noi ne-am sfârșit cu mult timp în urmă? Trebuia să îți dai seama că aici se ajunge. De ce nu mi-ai ascultat cu atenție cuvintele? De ce nu mi.ai citit ochii? Oare tu nu ai văzut? Credeam ca mă cunoști mai bine decât îmi cunosc eu propriile buzunare.

Dar unde e iubirea de acum un an? Tu o mai găsești? La mine s-a evaporat. Fluturașii mei zboară iar, însă nu pentru tine. Imi e doar greu să trec peste schimbarea asta brucsă, de la vechea monotonie la o existență plină de surprize. O să îmi fie dor și de tine. Doar puțin.... mai mult. O să îi mai confund probabil brațele cu alt tale și o sa i le strâng tare în jurul taliei mele.

O AMINTIRE e tot ce rămâne din noi.

Mă întreb... dacă ne întâlnim pe stradă o să îmi spui „bună” ? O să ne privim în ochi? O să mă mai iubești și atunci? Mă vei urâ vreodată?

Eu te voi iubi mereu... ca pe un prieten... unul dintre cei mai buni; ca pe un tată, ca pe un frate.... te voi iubi în toate modurile posibile, însă nu cum te-am iubit până acum. E vina ta: tu nu ai mai avut grijă de grădina în care zburau fluturii tăi....

Îmi pare rău.... Dar trebuie să mă ridic. A fost timpul să plec de pe loc...

Sufletul !

Nu mi te pot scoate din cap. Nu pot șterge ultimul sărut de pe buze. Pe orice parte m-aș întoarce așternuturile miros a tine, mă ating cu mâinile tale. Mă sufocă parfumul tău împrăștiat în toată camera asta mizeră. Unde e liniștea de dupa ploaie?

Unde mi-am pierdut sufletul?
Poate îl găsește cineva.
ATENTIE!!! Trebuie deschis, și adânc în interiorul lui veți găsi amintirile care poartă numele LUI....
Aveți grijă de sufletul meu, Eu sunt neîndemânatică și îl scap mereu pe jos.
Dacă îl găsește cineva să mă anunțe. Vreau să mă asigur ca o să fie în maini bune.
Iar dacă nu aveți nevoie de sufletul meu, aruncați-l într-un azil de suflete bătrâne.
NU-L OMORÂȚI !

Delir....

NU amintirilor !

La ce sunt bune amintirile? Mă distrug. Ne distrug. Și totuși nu mă pot opri din a-mi amintit. Vin ca o vijelie și fac bucăți toată fericirea pe care o gasesc în mine în acele momente.Mor de ciudă când aruncă la gunoi cele mai fericite momente din viața mea.

Nu îmi pot aminti vocea ei, dar îmi anintesc fiecare cuvânt spus. O minciună? Îmi e tare greu să cred asta. De ce ai mai ascunde adevărul acum dacă nu te-ai sinchisit atunci să o faci?

Oare de ce am ajuns până aici? Nu îmi pot explica de ce te iubesc cu fiecare moleculă din ființa mea. Chiar și așa trecutul acela îndepărtat pălește și acum fără niciun scop.

Cum să trimit pe lumea cealaltă fantomele trecutului? Le-aș arunca în fundul iadului dacă aș avea puterea. Poate mă ajută cineva !?

fluturii și naftalina

Un an... Până la urmă ce înseamnă tot acest timp? Un an sau 4? Nici noi nu știm de unde să începem numărătoarea, nu?

Te iubesc. Infinit. De aici până la îngeri. Dar sunt dezamagită. Poate că așteptam mai mult. Dar tu ai doar atât și de aceea nu îndrăznesc să zic nimic. Nu mai lupt. Visez doar marea. Lângă tine. Apus, răsărit... tot pe plajă suntem. Nu te pot face să venerezi valurile, pescărușii, verdele interminabil al apei... Ție nu îți e dor de plajă.

Nu ne potrivim. Nu te cunosc, dar te iubesc. Nu mă cunoști. Sunt doar a ta.

Departe de oameni, ți-am întins sufletul meu cu mâna tremurândă și ți-am spus să fugi departe cu el. Ai rămas aici și îmi pui zâmbete pe față. De un an...

Un an

Nu am mâncat destulă naftalină încât să îmi distrug futurii din stomac. Mi s-au urcat la cap acum.

Am încercat să te urăsc, să știi... Și uite rezultatul: în lipsa ta mi se instalează sevrajul în vene.

La încă un an... sau poate că nu

Te iubesc?
Te iubesc...

Delir de (primă)vară

Soarele deja mă calcă pe nervi. Îmi topește toate moleculele; măcar de m-ar topi cu totul și de m-ar pierde în pământ... Tânjesc după ploaie, după iarnă, după haine groase și frig. Deși a venit primăvara am constatat că oamenii sunt la fel de triști. S-a colorat lumea cu hainele lor, dar zâmbetele tot șterse le-au rămas. Iubirea dintre noi nu crește, ba din contră. Căldura o face să transpire, să curgă pe lângă sufletul nostru în picături mari de sudoare. Sentimentele frumoase putrezesc mai repede vara. Doar florile sunt fericite...

Poate că sunt nebună. Tu (oricere „TU”) îmi vei spune ca ești fericit, ca mai am nevoie de o pereche de ochelari să observ inimile săltând în oameni, Nu am nevoie să văd organe interne zâmbin. Am nevoie să văd zâmbete în ochi. Ochii nu mint; gândurile se blochează în irisuri.

Sunt o ciudată oare că mă împovărez cu tristeșea acestei țări? Am lucrui mai bune de făcut, nu? Dar deja mi-a secat toată energia. Nu mai am gram de forță în vene să ma pot gândi la sufletul meu. Nu mai pot să îl car după mine, nu mai vreau. Trăirile voastre superficiale sunt mai ușor de dus.

Pace și dragoste, vouă, celor care iubiți soarele ucigaș.

Mă simt ca o păpușă cu sfori...

Iar pentru tine Soare, nu te mai juca ! nu cu mintea mea măcar.... Aștept apusul

I got my scars right here

Poate că sunt iar tristă. Dar de data aceasta tristețea mă înfige tot mai puternic în pământ și îmi apasă pieptul tot mai tare. Respir sacadat. Mi se învinețesc buzele și fața și mâinile și întregul corp, ca și cum fiecare venă ar fi sugrumată în parte de degete micuțe și pline de forță. Mă bate un gând să te strig; poate poți tu să mă ucizi înainte să mi se rupă fiecare oscior. Îmi amintesc că oricum ești prea ocupat cu alte tale. Te las mai bine în lumea ta.
Aș da orice să îmi recapăt acum picioarele deja distruse de țărână, să fug departe de oraș, de cimitir, de gânduri, de oameni. Vreau valuri. În fiecare vis sunt pe o plajă ascunsă bine în inconștientul celor care cândva  iubeau, visau, cântau, plângeau acolo. O plajă plină cu cărți vechi despre astre, iubire, filosofie și artă. Hamac. Foc de tabără. Termosuri pline cu ceai și ciocolată caldă, cât să îmi ajungă pentru o viață. E tot ce am nevoie să supraviețuiesc.
Pe plajă nu o să mai am nevoie de mâini care să îmi atingă rănile cu intenția de a le vindeca. Nu o să mai am nevoie de oxigen, de plămâni, de inimă. O să trăiesc prin spiritul mării. O să îmi păstrez carcasa de om, dar înăuntru o să fiu mare: apă sărată și mister.
Deja simt gustul sărat în gură.... Sunt defapt lacrimile stoarse până la ultima picătură. Simt ceva curgând în abundență din nas, și atât cât pot să văd, pământul din fața mea se înroșește. Sângele începe să îmi iasă din urechi. Pământul aproape ca m-a înghițit. Mi se dau ochii peste cap.

Nu mai simt nimic. Plutesc în visul meu. Pare totul atât de real.... Plaja.... O să îmi lipsești. Te iub.... Dar mă așteaptă delfinii, Dumnezeu, îngerii. Se bucură toți în tăcere deplină. Doar marea vorbește...

Ştiu

Şi atunci bufonul mi-a spus:

,,Am găsit. Ştiu. Secretul este să iubeşti un om pentru tot ce nu îţi poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine în el. De-abia atunci el nu-ţi va fi oglindă şi vei privi cu adevărat în sufletul lui. Da, sunt neputincios, căci niciodată n-am ştiut să sparg oglinzi. Mi-a fost teamă c-am să mor."

-Tudor Chirilă

What the hell is going on?

Nopti pierdute, ganduri, liniste... si iar ganduri. Parca nu se mai termina niciodata. Lucrurile nu o sa fie niciodata normale. Viata mea nu o sa fie vreodata ordonata ca a acelora din filme cu o familie perfecta, cu duminici in care toti iau masa impreuna.
Au trecut si sarbatorile, cum au trecut, vai de ele. Mama se dadea de cesul mortii sa fie totul perfect iar altii au calcat totul in picioare. Ar trebui sa ma fi adaptat deja situatiei. Ranile ar fi trebuit sa se cicatrizeze si sa nu le mai vad sangerand. Cand am zis ca universul ma rastoarna cu fiecare ocazie nu am fost nebuna. Si asta face de 13 ani... 13 ani... Shit! Parca au trecut degeaba, parca lupt degeaba sa adun dragoste, incredere, atentie.  La final nu o sa ma aleg cu nimic. Nici macar sufletul nu o sa mi-l primesc inapoi. Poate ca asta merit, poate ca atat am facut candva pentru zei si acum imi ispasesc pedeapsa. Poate ca nu sunt un om puternic cum aud de la fiintele dragi mie. Ma mint! Ele ma mint sa pot sa ma ridic, sa cred ca am forta... asemeni unui bolnav de cancer care traieste cu iluzia ca se va vindeca... tot ce face e sa isi prelungeasca suferinta cu cativa ani, sau luni, sau zile.
Eu stiu ca o sa vina o zi in care o sa cad si o sa cad atat de jos incat niciun fel de aripi nu ma vor mai putea ridica. Mi-e frica...Nu astept cu placere ziua de doliu, nu astept cu placere viata in care as vrea sa intru tot mai rar.
Imi e frica pentru voi, pentru mine, pentru....

Iubire, amintire, val, nepăsare, luptă, orgasm ideal...

Am aşteptat zăpada şi am primit-o în dar de ziua mea. De aseară ninge fără oprire; e rece si alb totul. Parcă frigul ne mai îngheaţă răutatea din suflete - de asta iubesc iarna. Dar tot îmi e dor de mare, de valuri. Aş da orice să păşesc acum pe nisipul de gheaţă, să văd valurile cum se agită fără scop în mare. Aş vrea să plec singură, egoistă, doar de irisurile mele să se atingă frumuseţea răsăritului pe pălajă. Nu aş suporta nicio atingere, niciun cuvânt, doar apă, vânt şi mirosul plajei. Poate că aşa aş spăla depresia, poate că aşa nu ar mai durea.
9 decembrie mereu e o zi cum nu se poate mai dureroasă. Sunt singură, e o zi monotonă, simplă, goală. O doză considerabilă de fericire dăruită de familie şi de dragostea mamei... în rest nimic. 

''Mâine'' se ascunde

Pe tot corpul am blânde de diferite mărimi care colocotesc înăuntru fiecare atingere de-a ta. Am întrebat în stânga şi în dreapta de ce nu se feresc de mine şi mi-au raspuns: ''Nu se vede nimic, e doar o iluzie'' . Cum e posibil, când eu am momente în care mă târăsc de durere? Le simt cum fierb sub piele şi cum îmi mănâncă din carne până la oase. Uneori am impresia că au început să îmi roadă şi oasele. Totul e doar vina ta.
Ai mâinile infectate cu nepăsare. Mă mângâi la fel cum o mângâi pe oricare alta. Refuzi să îmi dai măcar o bucăţică din tine să mă mai completez puţin. Îţi tot spun că o să mor, că dispar încetul cu încetul. Nu schiţezi niciun gest de milă. Continui să îmi atingi pielea plină de noduri şi să rupi cu dinţii carnea găuriă. O mesteci cu atâta poftă încât ţi se dilată pupilele de la plăcere. Te privesc printre lacrimi cum o plimbi prin gură cu limba ca să lungeşti momentul de savoare; abia te abţi de la a o înghite. Îmi zâmbeşti apoi frumos având încă sângele meu pe gingii. Te faci că vrei să îmi ştergi obrajii uzi, dar tot ce vrei e să mă tragi către tine. Aproape că mă forţezi să te sărut. Nu ştiu de ce încă nu fug din braţele tale. De câte ori vreau să te resping îmi spun că mâine o să îmi dai sufletul tau la schimb.
 Se pare că mâine nu vrea să apară. Nici picioarele mele nu vor să se mişte din loc. Am spus de prea multe ori că mi-ai ajuns, dar nu mă pot sătura de durerea pe care mi-o provoci. De ce? Pentru că doare mai tare fără tine.

Doliu

 

Mă uitam la feţele lor triste şi la ochii fără nicio expresie. Parcă ar fi dorit să îşi expună cumva teama sau confuzia în irisurile prea sătule de lacrimi. M-am întrebat înspăimântată cine sunt oamenii care mă înconjoară. Aş fi dorit să nu îmi pot răspunde niciodată la o asemenea întrebare. Dar inevitabilul s-a produs: sunt exact ca mine - facem parte din aceeasi specie şi naţiune de oameni nefericiţi şi pierduţi.
Suntem prea frumoşi şi prea tineri să ne îmbrăcăm în doliu. Purtăm prea mult hainele acelea negre pe care se vede considerabil amprenta timpului care nu poate fi oprit. Le ţinem atât de mult să ne protejeze pielea, încăt atunci cand începem să simţim mirosul îmbâcsit uităm cum să le dăm jos.
Aş vrea să mă ascund printre animale şi flori. Sunt sigurele care expiră fericire.
Daţi-mi un vârf de munte doar al meu. Îmi vreau liniştea şi zâmbetele mele înapoi.

Iubim diferit

Ce e iubirea dacă nu o înşiruire de minciuni şi goluri lăsate în suflet? Am realizat de la început faptul că iubim diferit pentru că suntem două inimi care aparţinem unor lumi paralele. Dar nu ar trebui oare să te doare la fel cum mă doare pe mine când vezi că ne pierdem pe drum? Nu ar trebui să aştepţi să te ajung din urmă atunci când nu reuşesc să ţin pasul cu sufletul tău? Oare putem masca sentinţa definitivă şi irevocabilă prin ''to be continued...'' în loc de ''the end'' ?

Unde dracului ajungem?

Te-aş da pentru un singur bănuţ, te-aş arunca în pustiu, te-aş omorî cu mâinile mele, doar dacă aşa ar dispărea durerea pe care mi-o semeni în piept.

Scheiss Liebe

Don't try to fix me

Nu ştiu exact ce simt în momentul ăsta. Nu ştiu nici măcar dacă ar trebui să simt ceva, dacă să te urăsc sau să îţi lipesc fruntea de umărul meu şi să îţi mulţumesc pentru toată dragostea pe care mi-ai oferito în toţi anii ăştia mulţi şi pe care încă mi-o oferi, fără să oboseşti prea des.

Habar nu am să îmi controlez sufletul de adolescent rebel în favoarea celor din jurul meu. Uneroi aş putea să le fac vieţile mai uşoare dar refuz pur şi simplu. Poate e pentru că vreau să mă impun, să mă definitivez ca om şi să îi conving că am ajuns la momentul în care e rândul meu să pun notele pe portativ înainte să înceapă orchestra să cânte. Sunt sunete care fierb în mine de luni întregi, şi trebuie să le fac cumva cunoscute. Ce mă întristează foarte tare e faptul că rădăcinile mele se înfig tot mai adânc în aceeaşi ţărână plină de paraziţi şi poluanţi. Nu pot scăpa de aici oricât de mult îmi întind tulpina pe sol şi îmi tâtăsc petalele prin praf. Tot ce fac e să mă amăgesc cu o lume mai bună, o lume în care atingerile lui sunt cel mai bun medicament pentru suflet. Doar că el nu ajunge mereu la fel cum nici mâinile lui nu-mi traversează pielea în fiecare noapte. Sunt răni mult mai adânci, formate cu mult înainte să îi aud lui glasul pentru prima oară. Şi aşa îmi demonstrez că el e SUFLETUL MEU ÎNTREG, unica mea sursă de fericire absolută, dar nu e şi singurul izvor al durerilor inimii. Acolo, adânc, încă sunt înfipte săgeţi care se învârt permanent, nelăsând timp rănilor pentru vindecare; e o sângerare permanentă. Nu mai pot fugi de realitate. De astăzi s-au deschis porţile infernului iar sufletul meu este invitatul de onoare la masa focului care arde veşnic. Este aşezat în colţul cel mai fierbinte al iadului, şi îmbălsămat cu lavă proaspătă . 

Şi nu te pot judeca pentru toate astea, pentru că nu am niciun drept, tot aşa cum tu nu ai dreptul să îmi judeci reacţiile. E un respect reciproc, însă e unul care am impresia că încet-încet o să ne ucidă. Nu am putut să nu îţi observ durerea din ochi, dar nici să îmi calc pe valori pentru a-ţi arăta compasiune, la fel cum nici tu nu o faci. Poate că ar trebui să fi mai împovărat de conştiinţă decât sunt eu, doar pentru statutul pe care îl ai în faţa mea. Sunt absolut convinsă că nu o să înţelegi niciodată ceva din ce spun... 

Ploaia dansează pe ritm propriu

Zilele ca asta nu se uită atât de uşor. Ploaia uneori ne trezeşte la realitate, ne face mai fericiţi; cel puţin la mine noi aşa stau lucrurile. I-am citit bucuria în ochi când privea cum curge apa în spatele meu în timp ce noi stăteam la adăpost. Se bucura ca un copil care primeşte acadelele la care a râvnit mult timp. M-a pus să mă întorc şi să înţeleg nebunia ce ni se înfăţişa. Sincer, deşi dansau atât de frumos picăturile în bălţile formate pe asfalt, nu prea mi-am dat seama ce voiau să zică norii aceea nebuni care aduceau agitaţie şi umezeală. Câteva minute mai târziu, când am fost nevoiţi să părăsim locul ferit de apă şi să încercăm cumva să ne strecurăm printre picături, am ştiut că acela era momentul nostru. Mi se pare că am grăbit pasul. Se amuza de felul în care îmi curgea apa şiroaie pe faţă şi cred că îl mai amuza şi grija mea pentru make-up-ul deja distrus. Nu conta prea mult machiajul şi nici faptul că eram uda până la piele; era atât de cald în hanoracul lui şi mâna lui care o ţinea pe a mea m-a făcut să mă simt cel mai apărat om de pe Terra.
Nu există dovezi de iubire mai solide decât astfel de momente, decât tricolul alb care i se lipea de corpul perfect, decât săruturile furate împreună cu ploaia care nu se oprea. Nu există niciun Rai mai frumos decât clipele petrecute împreună. Nu există nimic înafară de acele mâini care aduc liniştea.

P.S: Mulţumesc pentru tot timpul acordtat, pentru încredere, pentru mângâiere, pentru iubire, pentru ascultare, pentru soluţiile extraordinare, pentru zâmbet, pentru vise, pentru îmbrăţişări, pentru realitate, pentru adevăr, pentru ploaie, pentru că exişti, pentru că eşti al meu. Te iubesc

Dein kleines Mädchen ist jetzt gross!

Nu cred că e nevoie de cuvinte mai multe.

Dincolo de inocenţă

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu îmi găsesc locul în lume. Locul meu e doar în braţele tale, dar acolo nu pot să fiu mereu. Am nevoie de o minte limpede, de suflet liniştit, multă iubire şi ciocolată.
Trebuie să mă înscriu în standarde, să urmez rutina, să nu am crize de isterie când văd mereu aceleaşi feţe acoperite cu măşti, să nu mă supăr pentru ignoranţă, să rămân invizibilă, să nu îmi fie silă de sala 53 şi fiinţele care o animă, să înghit toate pastilele amare doar pentru a nu isca un război inutil... Până la urmă cine sunt? Cu ce mă aleg după tot timpul ăsta pierdut într-o cuşcă? Amintiri terminate doar pe jumătate pentru că nu am avut timp pentru a obţine mai mult? Şi la ce bun dacă nu am nimic întreg? Până şi sufletul meu e tot la tine, iar tu eşti la capătul unui telefon, nicidecum lângă mie să mă întregeşti. Sunt momente în care nu îmi ajung doar cuvintele.
Dacă aş putea să aleg ce să fiu, aş alege să fiu un fluture. Cum ar fi să îmi tăiesc toată viaţa într-o singură zi? Aş vrea să zbor peste câmpii, să ascult susurul râurilor, să mă îmbăt cu mirosul tare de munte, să mă asculd la umbră sub o frunză, să miros florile, să salut albinele şi mămăruţele, să beau roua dimineţii de pe firele de iarbă, să aduc zâmbete pe feţele oamenilor, să mă joc cu copiii, să ascult cântecul pădurilor. Să fac tot ce nu reuşesc să fac într-o viaţă de om. Apoi, la final, vreau să mor in palmele tale iar tu să îmi săruţi gentil aripile fără viaţă.

Uneori am impresia că sunt un om prea mic să car atâtea în spate şi un om prea mare pentru atât de puţine zâmbete. Am învăţat prea devreme cum e să te mişti de colo-colo şi să pretinzi că eşti viu. Am închis porţile cu mult înainte să apuc să văd ce e dincolo de zid.
Fac planuri de evadare şi aştept ca timpul să mi se alieze. Vreau să şterg tot ce îmi face rău, să opresc depresia, să omor oamenii care îmi atacă aşteptările. Până aici am ajuns: să urăsc fiinţe mici şi neajutorate. O urăsc din tot sufletul! Nu îmi pot asocia numele, sângele, viaţa cu ale ei! Nu! Nu! E imposibil.
E un vis urât, nu-i aşa? Cum poate să fie real? Toată nebunia asta! Eu nu sunt nebună! Eu nu plâng fără motiv, nu îmi e silă de oameni, nu vreau să îi văd pe toţi aruncaţi la pământ tăiaţi în bucăţele mici.... E un vis... E doar un vis urât.

Eu nu sunt nebună! Eu doar visez... urât!

Păcălesc suferinţele. Încurc borcanele

Îmi frec ochii cu degetele să alung somnul în toiul dimineţii. E prea devreme ca sufletul meu să se trezească la realitate.
Am trăit ani de zile un vis sperând că mă vei cuprinde din nou cu braţele tale lungi şi puternice și că mă vor acoperi aceleași emoții. Întâmpinam fiecare zi cu inima batându-mi în ritmul numelui tău. Îmi repetam în gând imaginea ta, timbrul vocii, privirea trufaşă aţintită spre mine, gustul de tutun al limbii tale când mă săruati, nu cumva să uit vreun detaliu. În ciuda eforturilor mele supraomenești de a te îngheța viu în amintirile mele, s-au naruit toate speranțele peste mine.
Sufletul meu chinuit zace acum în comă întins pe un pat de spital, cu tuburi prin care curge ser în vene. Corpul rămâne fără forță și sistemul meu imunitar scade cu fiecare minut. Nu pot alunga din cap gândurile despre tine și nici starea de greață care pleacă din stomac.
Nu mai suport oamenii din jur, nu suport zgomotul, întrebările, cafenelele în care pierd bani, lacrimi și timp. Oamenii îmi amintesc de tine. Te caut în fiecare zâmbet, în fiecare aromă de parfum bărbătesc. Tu nu ești nicidecum acolo unde caut eu iubirea. Probabil te ascunzi în camere slab luminate într-un bloc care miroase a bătrânețe și liniște. Te aştepţi să te caut în fiecare gaură de şarpe sau să prind pământul de picioare şi să îl întorc cu susul în jos, poate-poate o să pici dintr-un buzunar.
Dar s-a terminat. Nu meriţi atât de multă trudă din partea mea. Vreau să mă cauţi tu acum. Eu am primit destule săgeţi în piept luptând pentru atingerile tale. Nu îţi mai pun în palmele făcute căuş toată viaţa mea, toată puterea aripilor care mă poartă în zbor. Nu faci nimic să le meriţi... aşa cum, de fapt, nu ai mişcat niciun deget niciodată.

Tot ce scriu e pură ficţiune. Trebuie să evadez din mintea mea, din rutina zilnică şi să mă arunc în braţele cuiva. Prin vise. Trebuie să păstrez intactă masca adevăratelor frământări interioare, masca motivelor reale pentru care scriu, pentru care simt, pentru care plâng.
Îmi doresc o familie. O familie adevărată...

Nu ajung cuvinte

Lucrurile încep să se aşeze în sufletul meu. Mă simt puţin mai ''mare'', poate mai liberă. Am început să izgonesc din viaţa mea oameni pe care îi răneam fără să vreau şi alături de care nu mai aveam aceeaşi strălucire. Cine păstrează la infinit o pereche oarecare de pantofi stricaţi sau care nu se mai potrivesc cu mărimea piciorului crescut între timp? Aşa e şi cu oamenii: îi las în urmă pe cei care nu se modelează după nevoile mele. La ce bun o lista luuuuuungă de nume în agenda telefonică dacă atunci când am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin toţi sunt prea grăbiţi şi ocupaţi cu ale lor?
De ceva timp mi-am consolidat atât de bine sistemul de autoapărare încât nimeni nu mă mai lasă fără părţi din suflet, nimeni nu lasă urme de paşi pe inimă şi nici praf de amintiri pe artere ca dorul să îmi poată infecta întregul corp. Aşa numiţii PRIETENI nu înseamnă defapt nimic, pentru că nu asta e prietenia. Prietenul e cel care cade lângă tine atunci când nu te poate ridica; aşa văd eu lucrurile, deşi poate că le văd greşit.
Nu mai investesc în oameni, investesc în mine. Am ajuns la concluzia că eu sunt centrul Universului şi merit să fiu tratată ca atare. Plătesc cu monedele care mi se oferă. A devenit prea scump şi prea mare efortul de a încerca să schimb refuzurile cu mulţumiri; sau reproşurile cu zâmbete; sau atacurile cu plecăciuni de pace şi respect. Nu consider că fiecare palmă primită trebuie întoarsă dar nici nu o să întorc şi celălalt obraz. Nici distrugerea sau răzbunarea pe cei proşti nu e o soluţie. Nu pot pretinde să primesc iubire când la celălalt în torace e doar o bucată de carne cu funcţii  vitale, un simplu organ intern... Dar indiferenţa taie în carne vie. De aceea eu nu întorc pălmi, eu întorc spatele. Pe alocuri mai ofer şanse unora care îmi sunt dragi încă. Le pun în faţă şanse de redresare. Le dau timp de schimbare în mai bine. Dar am cam ajus pe fundul sacului - şi aşa micuţ.
Aştept oameni pe care să îi iubesc din tot sufletul. Aştept PRIETENI fără de care nu aş avea sens. Aştept să mă conving de loialitate, de iubirea care mi se oferă, de fapte reale, apoi poate intra în discuţie încrederea pe care o am de oferit, dragostea cu care voi muri pentru camarazii mei.
Până atunci voi rămâne îngheţată şi de neatins. Până atunci îmi voi purta cu grijă şi mândrie armura care îmi ţine sufletul departe de trup. Până atunci voi păstra neatinse de bueze străine buzele mele care vor şopti linişte şi iubire doar celui care va avea cele mai bune urechi de auzit.

Pune strajă puternică sufletului tău, dar nu lăsa creierul să se simtă stăpân. Păzeşte cu sârguinţă echilibrul celor două forţe şi împleteşte-le cu experienţă şi fericire. Nu merge niciodată pe marginea prăpastiei când e vorba de sentimentele tale. Nicio avere pierdută nu se compară cu pierderea puterii de a iubi.
Pace !