What the hell is going on?

Nopti pierdute, ganduri, liniste... si iar ganduri. Parca nu se mai termina niciodata. Lucrurile nu o sa fie niciodata normale. Viata mea nu o sa fie vreodata ordonata ca a acelora din filme cu o familie perfecta, cu duminici in care toti iau masa impreuna.
Au trecut si sarbatorile, cum au trecut, vai de ele. Mama se dadea de cesul mortii sa fie totul perfect iar altii au calcat totul in picioare. Ar trebui sa ma fi adaptat deja situatiei. Ranile ar fi trebuit sa se cicatrizeze si sa nu le mai vad sangerand. Cand am zis ca universul ma rastoarna cu fiecare ocazie nu am fost nebuna. Si asta face de 13 ani... 13 ani... Shit! Parca au trecut degeaba, parca lupt degeaba sa adun dragoste, incredere, atentie.  La final nu o sa ma aleg cu nimic. Nici macar sufletul nu o sa mi-l primesc inapoi. Poate ca asta merit, poate ca atat am facut candva pentru zei si acum imi ispasesc pedeapsa. Poate ca nu sunt un om puternic cum aud de la fiintele dragi mie. Ma mint! Ele ma mint sa pot sa ma ridic, sa cred ca am forta... asemeni unui bolnav de cancer care traieste cu iluzia ca se va vindeca... tot ce face e sa isi prelungeasca suferinta cu cativa ani, sau luni, sau zile.
Eu stiu ca o sa vina o zi in care o sa cad si o sa cad atat de jos incat niciun fel de aripi nu ma vor mai putea ridica. Mi-e frica...Nu astept cu placere ziua de doliu, nu astept cu placere viata in care as vrea sa intru tot mai rar.
Imi e frica pentru voi, pentru mine, pentru....

Iubire, amintire, val, nepăsare, luptă, orgasm ideal...

Am aşteptat zăpada şi am primit-o în dar de ziua mea. De aseară ninge fără oprire; e rece si alb totul. Parcă frigul ne mai îngheaţă răutatea din suflete - de asta iubesc iarna. Dar tot îmi e dor de mare, de valuri. Aş da orice să păşesc acum pe nisipul de gheaţă, să văd valurile cum se agită fără scop în mare. Aş vrea să plec singură, egoistă, doar de irisurile mele să se atingă frumuseţea răsăritului pe pălajă. Nu aş suporta nicio atingere, niciun cuvânt, doar apă, vânt şi mirosul plajei. Poate că aşa aş spăla depresia, poate că aşa nu ar mai durea.
9 decembrie mereu e o zi cum nu se poate mai dureroasă. Sunt singură, e o zi monotonă, simplă, goală. O doză considerabilă de fericire dăruită de familie şi de dragostea mamei... în rest nimic.